Tendinte in limbajului feminin al tinerilor - limba japoneza

Prin insasi natura ei, limba nu este ceva static, ci se afla in continua transformare, shimbari aduse in primul rand de tinerele generatii, care aduc mereu ceva nou. Toate limbile evolueaza, iar in limba japoneza contemporana, aceasta evolutie a limbii se poate vedea si prin tendintele limbajului femeilor, care prezinta din ce in ce mai putine particularitati si preia tot mai multe elemente din limbajul feminin.

In diverse studii, lingvistii care au analizat limba pe care o folosesc femeile din societatea japoneza contemporana au ajuns la concluzii precum "Women - in particular young women - are increasingly using neutral and even masculin forms instead of traditionally accepted feminine forms of speech[1]" (Grant, Okada 2008: 47) sau (Aizawa 2003) sau " (Ariizumi 2005: 11).

Astfel, se vorbeste despre o neutralizare a limbii femeilor, o tendinta a acestora de a deveni egale pe plan lingvistic si implicit, social. Parerile despre starea de fapt in Japonia actuala cu privire la egalitatea dintre femei si barbati sunt impartite, insa acest capitol isi propune sa analizeze aspectele concrete care se identifica in limbajul femeilor si sa scoata in evidenta realitatea contemporana comparativ cu viziunea traditionala asupra limbajului feminin. Pentru o mai buna ilustrare, acest capitol va urmari structura din capitolul anterior, insistand asupra tendintelor limbajului feminin la nivel fonologic, morfologic si lexical.

2.1. Aspecte fonologice

Dupa cum am aratat in capitolul anterior, diverse studii (Loveday 1981, Ohara 1997) arata ca tonalitatea inalta preferata de femeile japoneze nu este datorata doar diferentelor fiziologice dintre femei si barbati, ci unor exigente ale societatii, conform carora tonalitatea inalta sugereaza feminitate, modestie, o educatie aleasa.

Luand in considerare tendinta de neutralizare a genului in limba japoneza, Imaida (2006) a realizat un studiu prin care a masurat tonalitatea a 25 de studente cu varste cuprinse intre 19 si 20 ani spre a observa daca tonalitatea lor isi pastreaza caracteristicile descrise de Ohara. Metoda folosita a fost aceea de a masura cu aparate specializate tonalitatea subiectilor in timp ce acestea au citit cate opt propozitii in limbele japoneza, respectiv engleza si germana.

Concluziile la care a ajuns au fost ca, intr-adevar, majoritatea studentelor au folosit o tonalitate mai inalta cand au citit propozitiile in limba japoneza, comparativ cu celelalte doua limbi. Imaida argumenteza ca tinerele ridica inconstient tonalitatea pentru a raspunde cerintelor societatii " 'womanliness' (2006: 19). Pana la acest punct, studiul nu aduce nimic nou comparativ cu cel realizat de Ohara, insa o precizare semnificativa facuta de Imaida este o comparatie intre diferenta intre tonalitatea japoneza si celelalte limbi in cele doua studii. Astfel, se observa o scadere foarte mare intre aceste diferente:

7.63Hz 7.75Hz 29Hz

De asemenea, daca in studiul lui Ohara absolut toate femeile au folosit o tonalitate mai inalta, in studiul efectuat de Imaida, la un sfert dintre acestea nu s-au inregistrat diferente intre cele trei limbi.

In plus, Ohara (2004) a realizat un nou studiu care sa il completeze pe cel anterior, in care a analizat comparativ tonalitatea a doua femei si a doi barbati cand cer sau refuza ceva unor prieteni, respectiv unor clienti. Prin acest studiu, ea si-a propus sa analizaze tonalitatea vorbitorilor intr-un cadru natural, si nu creat artificial, pentru studii. Ea a aratat ca tonalitatea folosita de vorbitori nu depinde numai de sexul acestora, ci si de nivelul de politete al situatiei in care se afla. Astfel, daca tonalitatea in discutiile informale nu a prezentat diferente mari intre femei si barbati, Ohara a aratat ca, fata de clienti, femeile au variat tonalitatea folosita, alegand o tonalitate mai inalta.

2.2. Aspecte morfologice

2.2.1. Particule finale

Mizumoto (2005) a cercetat studiile efectuate pana la acel moment despre particulele finale folosite de femei si a notat concluziile la care au ajuns acestia. Dintre aceste studii McGloin (1997) afirma ca particulele de tipul wa si no au un grad de asertivitate mic ceea ce duce la diminuarea distantei psihologice, si drept urmare da senzatia de "feminitate". Pe de alta parte, ea noteaza si un studiu efectuat in acelasi an de catre Ozaki (1997) prin analiza unor date din conversatiile reale inregistrate in acea perioada ajunge la concluzia ca " In aceeasi linie de idei Nakajima (1997) sustine ca folosirea particulelor wane, wayone, kashira manifesta o tendinta de a scadea, pe cand particulele kana, kane, dayone asociate anterior cu limbajul masculin se neutralizeaza si se intalnesc si in limbajul femeilor.

De asemenea, Ide&Yoshida (2002: 466) amintesc studiile realizate de Okamoto (1997), care arata ca femeile tinere au tendinta sa nu foloseasca particule finale precum wa, pentru a nu crea o distanta psihologica fata de interlocutor. Acelasi studiu este prezentat mai detaliat de Tsujimura (2007: 440) care, citand exemplele date de Okamoto in studiul sau arata ca nu se poate afirma simplu, ca diferentele de limbaj difera exclusiv in functie de sexul vorbitorului, ci aceste diferente depind semnificativ de varsta vorbitorului. Astfel, din studiul lui Okamoto, care a comparat cinci perechi de studente cu varste cuprinse intre 18 si 20 de ani cu tot atatea femei cu varste cuprinse intre 43 si 50 de ani reiese ca in limbajul femeilor de varsta mijlocie formele feminine sunt in numar de mai mult de 3 ori mai mare decat in limbajul studentelor.

Mai mult,    particule asociate exclusiv cu limbajul masculin, precum zo, apar in limbajul tinerelor femei, in exemple precum cel dat de Tsujimura (2007: 440):

(Studenti, vorbind despre locatia unui birou)

A: Ii na. Watashi Maruno-uti de hatarakitakatta naa.

"Ce bine. Imi doream sa lucrez la Maruno-uchi"

B: Iya datte tooi zo.

"Dar e asa departe!"

Tsujimura (ibid. 435) afirma si despre particula sa, pe care o da ca exemplu de particula tipica limbajului masculin, ca "is increasingly being extended to female speech in informal situations"[7], ceea ce este o alta dovada ca limbajul tinerelor japoneze arata o tendinta de a se neutraliza si a folosi forme care nu ii sunt tipice conform viziunii traditionale.

Intrucat nu existau date mai recente analizate, Mizumoto si-a propus sa colecteze si sa analizeze un set de date actuale pentru a observa daca si cum difera limba japoneza contemporana de studiile efectuate cu 10-15 ani in urma. Ea a efectuat un studiu pe un esantion de 30 de femei, cate 10 din fiecare generatie, cu varste cuprinse intre 20-29 de ani, 30-39 si, respectiv, 30-49 de ani. Conversatiile inregistrate au fost conversatii informale, realizate de catre subiecti cu prietene apropiate, cu iubitul sau cu sotul.

Din totalul particulelor utilizate, Mizumoto a realizat urmatorul grafic cu particulele care erau asociate cu vizunea traditionala, si anume wa, dawa, wane, wayo, kashira, taigen[8] + ne, subst + yo, noyo(ne) , none, si no, notand concluziile pe care le-a determinat din analiza acestor rezultate.

Mizumoto a afirmat ca singura particula dintre cele studiate care se foloseste intr-un numar demn de luat in considerare (peste 1%) este particula interogativa no. O alta concluzie la care a ajuns este ca numarul momente in care care sunt folosite particulele no si none creste odata cu intinerirea generatiei care le utilizeaza, ceea ce poate sugera faptul ca vor reintra in limbajul tinerelor generatii.

Toate celelalte particule manifesta tendinta de a scadea in folosire in limbajul tinerilor. Particulele noyone si taigen + yo sunt prezente in limbajul persoanelor cu varste cuprinse intre 40-49 de ani de 4.6%, respectiv 2.5.% ori, insa aparitia acestor particule in limbajul celorlalte doua generatii este aproape nula. De asemenea, particulele care erau pana acum asociate cu limbajul feminin, formate in jurul particulei wa, precum si particula kashira, daca apar intr-un numar extrem de redus in limbajul feminin al subiectilor cu varste cuprinse intre 40 - 49 de ani, nu se identifica deloc in limbajul celorlalte generatii. Astfel, " (ibid.).

2.2.2. Onorifice si limbaj politicos

Odata cu schimbarile sociale din Japonia si adoptarea Legii pentru oportunitati egale de angajare (1985) si revizuirea acesteia din 1997, un numar semnficativ mai mare de femei au ajuns sa aiba un loc de munca stabil, acestea castigand un statut social mai ridicat, care a atras dupa sine si modificari in limbaj: femeile au colegi barbati situati pe aceeasi pozitie cu ele sau chiar subalterni si, in consecinta trebuie sa adapteze nivelul de politete al limbii.

De asemenea, studii precum cel al lui Murata (2004) au aratat cum tinerii folosesc din ce in ce mai putine forme politicoase, si, ca rezultat, limbajul lor suna deseori mai informal decat ar trebui din punctul de vedere al generatiilor mai in varsta. (p. 19). In studiul sau, Murata a comparat nivelul de politete a verbelor din doua emisiuni de televiziune din anii 1981 si 1982 cu cele din trei emisiuni de televiziune din anul 1996. Concluzia la care a ajuns este ca in emisiunile din anii 1981 si 1982 formele politicoase sunt prezente in numar mai mare comparativ cu cele nepoliticoase, pe cand in emisiunile din 1996 situatia este exact invers, cu formele nepoliticoase aflate in numar mai mare. Astfel, statisticile au aratat clar scaderea nivelului de politete in emisiunile mai recente. (p. 25). Intrucat printre organizatorii sau invitatii respectivelor emisiuni sunt prezenti atat barbati, cat si femei, putem concluziona ca aceasta tendinta este prezenta si in limbajul femeilor. Un alt studiu realizat pe organizatorii si invitatii unor emisiuni de televiziune este cel realizat de Matsumura (2001), care analizeaza limbajul a 10 persoane, studiind un numar egal de femei si de barbati. Cu privire la nivelul de poltete, ea arata, ca observatii generale, ca prezenta sonkeigo-ului sau a kenjougo-ului este deosebit de scazuta atat in limbajul femeilor cat si in limbajul barbatilor, cea mai frecventa forma de politete fiind taishakeigo (p.4) si concluzioneaza ca " (p.7).

Pentru femeile tinere, arata Brass (2005: 12), keigo exprima in primul rand feminitate, mai degraba decat politete, drept urmare, ele ar putea opta sa nu il foloseasca intr-o situatie in care vrea sa transmita o imagine hotarata si autoritara despre sine. Conform acesteia, keigo poate fi utilizat de catre o femeie si pentru a isi asigura o oarecare putere sociala, poate avea functie de persuadare sau poate fi utilizat pur si simplu pentru a transmite o imagine pozitiva despre sine, intrucat o utilizare corecta a limbajului politicos denota o buna educatie. Brass insista asupra faptului ca utilizarea keigo-ului nu trebuie asociata exlusiv cu sexul vorbitorului, ci este considerabil influentat, printre altele, de context, de atitudinea vorbitorului sau de pozitia pe care o asuma.

Un studiu relevant cu privire la utilizarea bikago-urilor in limba contemporana este cel al lui Nuun (2008), care, pe baza unui corpus extras din romane, a comparat limbajul femeilor de dinainte si de dupa Cel De-al Doilea Razboi Mondial. Rezultatele studiului comparativ arata ca, fata de cele 10 bikago intalnite inainte de Razboi, in corpusul extras din romanele postbelice nu a intalnit niciun bikago. Si acest studiu demonstreaza tendinta femeilor de a neutraliza limbajul pe care il folosesc, renuntand la formele traditional asociate cu limbajul femeilor in favoarea unor forme neutre sau chiar traditional considerate masculine. De asemenea, cu privire la bikago, Omura (1990:22) arata cum, cu cat generatia analizata este mai tanara, cu atat nivelul de folosire al bikago-urilor prezinta diferente mai mici intre limbajul femeilor si cel al barbatilor:

.

Graficul de mai sus arata rezultatele la care a ajuns Omura in urma studiului, exprimand procentul de bikago-uri folosite in functie de varsta. Astfel, se poate observa ca la generatia cu varste cuprinse intre 20 si 29 de ani, din totalul substantivelor folosite, sunt bikago 2.39% la femei si 2.26% la barbati, asadar nu sunt diferente semnificative, pe cand in cazul generatiei de persoane cu varsta peste 70 de ani, diferentele sunt considerabil mai mari, 3.94% la femei si 0.31% la barbati.

2.3. Aspecte lexicale

2.3.1. Estomparea granitei intre diferentierea pronumelor personale pe sexe

Yamaguchi (2007: 122) noteaza ca popularitatea pronumelor ore si boku in randul tinerelor femei se observa inca din anii '70. Acesta da un exemplu de utilizare in limbajul feminin a pronumelui personal de persoana a II-a omae, extras din revista de manga Denaoshitoide "Mai fa-o o data!":

Un coleg (baiat) "Auzi, tu, in situatia ta, decat asta, mai bine ai invata!"

Akane "Si tu!"

In acest exemplu, omae este folosit de o eleva, Akane, care ii raspunde nepoliticos colegului ei. Si colegul ei foloseste omae adresandu-i-se, insa tinand cont ca relatia dintre ei este una de colegialitate, este o forma adecvata. Akane, conform normelor limbajului feminin, ar fi trebuit sa foloseasca forma informala anta, insa alege omae pentru a arata ca se considera egala cu interlocutorul    ei masculin din punct de vedere lingvistic si, implicit, social.

In legatura cu transformarile care au loc cu privire la utilizarea pronumelor personale de persoana I, Brass (2005: 5) noteaza "Women typically use atashi and/or watashi and men boku or ore, though these distinctions are becoming less hard and fast." . Daca, la nivelul anului 1999, Jung (1999: 2) arata ca femeile tinere prefera atashi lui watashi, Brass (2005:9) explica cum elevele din clasele primare refuza sa foloseasca pronumele personal atashi, considerandu-l prea feminin si aleg in schimb mai masculinul boku sau chiar ore. Prin aceasta alegere, arata Brass, tinerele fete incearca sa transmita ceva, sa isi manifeste opozitia fata de un registru lingvistic restrictiv.

Un alt lingvist care a analizat limbajul elevelor din ciclul gimnazial este Miyazaki (2004). Ea a studiat utilizarea pronumelor de persoana I intr-o clasa de elevi, analizand formele pronominale folosite de elevii apartinand diverselor grupuri (gakkyuu ) care existau in acea clasa. Fetele din aceasta clasa utilizeaza atat pronumele informal atashi care este adecvat in relatiile colegiale, dar si formele boku sau ore, precum si uchi, pronume care provine din substantivul uchi care inseamna interior. Interesant este ca alegerea pronumelui personal utilizat reflecta personalitatea si atitudinea fata de scoala a celei care il foloseste. Astfel, din cele 6 gakkyuu-uri de fete pe care Miyazaki le-a studiat, cel in care toate fetele folosesc forma pronominala ore este cel care are cea mai refractara atitudine, opunandu-se tuturor cerintelor profesorului responsabil cu grupul. De cealalta parte, fetele care au o atitudine pozitiva fata de invatatura si se implica in cele mai multe activitati extrascolare folosesc atashi sau uchi. Celelalte grupuri, situandu-se undeva intre cele doua extreme folosesc atat atashi, cat si boku sau uchi. Conform studiului, toate fetele privesc pozitiv utilizarea de catre ele a pronumelor boku sau ore, dar unii baieti percep acest act lingvistic ca pe "o nebunie" (p. 265).

Cu privire la folosirea a boku si watashi in limbajul femeilor tinere, Brass (2005:10) arata ca exista si eleve de liceu folosesc atat boku, cat si watashi, in functie de context. Pentru a se simti egale cu colegii lor baieti in diverse competitii aleg boku, dar in afara clasei folosesc watashi, pentru ca stiu ca cealalta forma nu este acceptata de societatea larga.

2.3.2. Vocabular si forme verbale neingrijite in limbajul feminin

Evolutia limbajului feminin nu se limiteaza doar la particule finale, pronume si limbaj poltiicos. Desi exista relativ mai putine studii cu privire la acest aspect, sunt prezente diferente si la nivelul vocabularului si a formelor verbale utilizate. Spre exemplu, Tsujimura (2007: 436) arata ca, desi forme verbale precum kuu, sau adjective precum dekee/dekai sunt asociate cu limbajul masculin, recent aceste cuvinte si altele asemanatoare, se intalnesc frecvent in limbajul femeilor.

De asemenea, conform Matsumura (2009: 5) cuvinte sau prefixe folosite pentru a intensifica ceea ce se spune, de genul chou sugoi, ambele insemnand "foarte, extrem de, super", apar frecvent in limajul tinerilor, atat in cel al femeilor cat si in cel al barbatilor. Exemplul pe care il da aceasta este chouninki, care s-ar traduce, pastrand intensificatorul si in limba romana, "super popular". Un alt exemplu este dat de Hio (2001: 66) in limbajul unei studente care caracterizeaza modul de a se fi deghizat al unor prezentatori ai unei emisiuni de televiziune: E, kore tte, choufutsuu! "Ce? Pai asta e superobisnuit!" Hio atrage atentia asupra asocierea prefixului chou adjectivului futsuu "obisnuit", care nu are de fapt grade de comparatie si explica cum, in limbajul tinerilor, chou a ajuns sa fie asociat oricarui tip de adjectiv.

Analiza rezultatelor obtinute dintr-un chestionar realizat de Akao (2009) avand ca subiecti elevi cu varste cuprinse intre 7 si 18 ani, a aratat ca, desi cand au fost intrebati la nivel teoretic daca limbajul femeilor difera de cel al barbatilor, majoritatea celor chestionati au raspuns afirmativ (71%), raspunsul intrebarilor cu exemple concrete a indicat o neutralizare a limbii atat in sensul ca baietii folosec expresii considerate feminine, cat si in sensul ca fetele folosesc expresii tipic asociate cu limbajul masculin (p. 2). Spre exemplu, propozitiile ! Kono kare-raisu umai ne! ("Acest orez cu curry e gustos!"), sau Omae, iikagen ni shiro yo! ("Hei, termina!") sunt asociate limbajului masculin.     Prima, datorita formei adjectivului umai, al carui corespondent in limbajul feminin este oishii, iar a doua, atat datorita pronumelui de persoana a II-a omae, cat si datorita formei de meireikei a verbului utilizat, adica shiro (> suru, "a face"). Cu toate acestea, conform raspunsurilor persoanelor intervievate, ambele sunt folosite in proportie de 30% si de catre fete. Intrebate, fetele argumenteaza ca Anata, ii kangen ni shinasai! corespondenta considerata adecvata limbajului feminin, avand acelasi sens cu propozitia Omae, iikagen ni shiro yo! nu exprima suficient de puternic forta necesara unui enunt care vrea sa transmita o stare de enervare.

O alta forma verbala care era asociata cu limbajul masculin si care, dupa cum atrage atentia Tsujimura (2007: 440), a intrat in limbajul feminin, este transformarea terminatiei "ai" in "ee" in vorbire rapida neingrijita. Exemplul pe care il da Tsujumura este dintr-un scurt dialog intre doua studente, care vorbesc despre o excursie la schi:

A: Gondora.

"E o gondola"

B: Gondoro ka.

"Inteleg, o gondoro."

A: Gondoro ja nee, gondora.

"Nu gondoro, gondola."

Tsujimura explica cum forma neingrijita ja nee pentru forma standard ja nai era considerata chiar vulgara in viziunea traditionala asupa limbii, insa acum aceasta forma se intalneste nu doar in limbajul barbatilor, ci si in cel al femeilor.

Cu privire la substantivele folosite in limbajul tinerilor, Satake (2001) noteaza cum, in locul obisnuitelor haha "mama (proprie)"si chichi "tata (propriu)" cu referire la propriii parinti, tinerii folosesc hahaoya "mama (al altcuiva)" si chichioya "tata (a altcuiva)". Exemplul pe care il da pentru a ilustra aceasta concluzie este o discutie intre studente, care are loc in tren:

"Ieri am fost la cumparaturi cu mama."

"Ai cumparat ceva?"

"Pai, cum tata zicea ca vrea un pulovar"

Aceste transformari din vocabularul si formele verbale ale limbajului feminin, precum si cele din limbajul tinerilor in general, duc la reducerea diferentelor dintre modul de vorbire al femeilor si al barbatilor si arata tendinta ca limbajul sa se uniformizeze.