DUMITRU CARACOSTEA. Studiul artei ca limbaj

Dumitru Caracostea. Studiul artei ca limbaj

Dumitru Caracostea a fost o personalitate diametral opusa lui Calinescu si directiei "artiste". Pentru el, critica este o disciplina stiintifica plasata la interferenta istoriei cu estetica. Din aceasta perspectiva, va studia opera lui Eminescu, mai ales dupa 1930.

In 19l0 a publicat articolul Cum plasmuia Eminescu; 1926 - Personalitatea lui Eminescu.

Dupa 1930 tine cursuri la Universitatea din Bucuresti:

193l-1932 - Opera lui Eminescu, curs reluat in vol. Creativitatea eminesciana, 1943;

- Arta cuvantului la Eminescu, curs publicat in 1938.

Studiul Simbolurile lui Eminescu a aparut in 1939.

Caracostea e din multe puncte de vedere constiinta critica teoretica cea mai moderna a culturii romane din deceniul '30-'40.

Afirma de la inceput ca opera trebuie abordata in primul rand ca realitate lingvistica. In 1926 publica un scurt studiu, Personalitatea lui Eminescu, avand ca premise pentru intelegerea personalitatii tipul statornic de reactie fata de lume. Personalitatea e cea care mediaza intre biografie si opera. In biografia eminesciana Caracostea cauta doar personalitatea ca principiu al identitatii cu sine a creatorului. Personalitatea artistului se poate descifra doar prin opera si viata artistului.

Pentru personalitatea eminesciana ar fi definitoriu "elanul absolut". Astfel, in erotica eminesciana se observa elanul spre absolutul iubirii, expresie a setei nemarginite de viata, imposibil de implinit in ordinea realului. Din aceasta contradictie fundamentala, se naste negatia eminesciana.

Caracostea are in vedere perspectiva istorica asupra operei, dar si perspectiva estetica, opera fiind vazuta ca arta a cuvantului, ca forma.

In 1943, Caracostea publica studiul Creativitatea eminesciana, exercitiu de critica genetica asupra Luceafarului. Geneza operei e prezentata din perspectiva variantei finale.

Caracostea urmeaza cele doua aspecte ale studiului unui text: actualizarea (trairea textului) si studiul factorilor creatori, a experientei poetului.

Factorul biografic intereseaza numai atunci cand se afla in concordanta cu tendinta fundamentala a personalitatii. Experienta poetului rezulta din insumarea a trei elemente:

forma interna a viziunii despre lume;

personalitatea (vazuta ca personalitate duala);

experienta fundamentala (care la Eminescu e contrastul dintre inalt si teluric in iubire).

Dupa Caracostea, aceste elemente exista in studiul operei fiecarui autor.

Dupa experienta poetului, alt factor important este ideologia, inteleasa ca suma a ideilor care exprima o atitudine in fata existentei.

Caracostea studiaza relatia lui Eminescu cu filozofia lui Schopenhauer si considera ca nu este vorba de o influenta, ci de o selectie, aspect la care trimitea si T. Vianu. Experienta carturareasca s-a asociat cu o nevoie de a crea ceva neobisnuit. Caracostea numeste procesul de trecere de la aceste experiente la opera "trans-substantiere".

In studiul genezei Luceafarului, Caracostea expune o idee inedita: basmul lui Richard Kunisch a fost prelucrat de culegatorul sau in sens shopenhauerian, ceea ce ar explica diferenta dintre varianta lui Kunisch si basmul literar autentic. Modificarea s-a produs pentru ca Kunisch avea simpatii schopenhaueriene. In varianta lui Kunisch, zmeul nu este o fiinta malefica, ci un damnat, ceea ce duce la optica romantica asupra acestei fiinte din lumea creatiei populare. Richard Kunisch a realizat o reprezentare romantica.

Caracostea intreprinde o incursiune in tipologia motivului iubirii dintre un muritor si un nemuritor. Motivul acesta coincide cu forma interna a basmului si a exercitat o fascinatie asupra lui Eminescu, pentru ca se integra unei conceptii despre relatia creator - lume.

Aparut in 1938, Arta cuvantului la Eminescu prezinta din perspectiva structuralista continutul operei, plecandu-se de la studiul formei, deci propunea un studiu al operei ca structura. Caracostea expune o teorie in legatura cu arta cuvantului, apropiindu-se ca metoda de formalistii rusi.

Caracostea urmareste relatia dintre opera si limbaj, dintre opera si receptor. Problema este ce valoare are limbajul in arta. Sustine ideea originala ca figura de stil nu constituie o exceptie, o deviere de la norma, ci reprezinta valorificarea totala a tendintelor si virtualitatilor estetice.

Prin figura de stil se actualizeaza virtualitatile estetice ale limbilor comune, numite esteme. Poezia nu trebuie privita ca o anomalie, ci ca o treapta superioara de organizare a limbajului.

Exista cateva analize la textele eminesciene. Primele afirmari grupeaza in analiza Venere si Madona, Epigonii si Mortua est!. Termenul de baza este "axa imaginilor". Structura poemelor atesta structura personalitatii poetului si aceasta structura este semnificativa pentru activitatea eminesciana, Caracostea incercand sa realizeze, pornind de aici, un "portret" al limbii si spiritualitatii romanesti revelate prin Eminescu.

Analiza la Mortua est! este o analiza completa din perspectiva istorica si stilistica. Caracostea propune un model, un nou tip de literatura comparata, si anume cea a formelor, pentru ca arta este forma. Pe baza acestui comparatism se poate stabili unicitatea unei opere. Caracostea compara Mortua est! cu sonetul lui Leopardi, intitulat Silviei.

Poezia sociala eminesciana are drept text de referinta Imparat si proletar, unde Caracostea identifica lupta dintre doua absoluturi.

In centrul analizei sonetului Venetia se afla "geniul medial al verbului", prin folosirea reflexivului.

Analizand expresiile ritmice ale timpului, Caracostea observa ca esenta poeziilor lui Eminescu este temporalitatea. Sunt remarcabile analizele la Luceafarul in secventa Simbolul suprem.

Caracostea va reveni asupra problemei simbolurilor la Eminescu si va scrie in 1939 Simbolurile lui Eminescu, aducand in atentie cele trei simboluri centrale:

simbolul iubirii profane si crestine: Venere si Madona;

simbolul conducatorului: Mircea cel Batran;

simbolul stapanului lumii: Luceafarul.