Modelul triadic al semnului la Charles Sanders Peirce

Modelul triadic al semnului la Charles Sanders Peirce

Daca in conceptia saussuriana semnul rezulta din reuniunea semnificantului si semnificatului sau a formei expresiei cu forma continutului, pentru lingvistica anglo - americana semnul este o entitate ternara. Pentru a ilustra acest lucru retinem modelul triadic al lui Ch. S. Peirce, reamenajarea acestuia de catre Ogden si Richards in 1923 (The Meaning of Meaning) si modele precum cele ale lui Rudolf Carnap (1946), Ch. Morris (1946), Ph Sebeok (1974), John Lyons (1977) s. a.

In ceea ce priveste semnul peircean, acesta este o relatie triadica, care cuprinde semnificantul, semnificatul si referentul. Aceste elemente au fost controversate in istoria lingvisticii, unii cercetatori au considerat semn lingvistic doar semnificantul, altii s-au limitat la evidentierea rolului semnificantului si semnificatului (Saussure). Ch. S. Peirce, prin introducerea notiunii de referent a permis explicarea oricarei practici semiotice (lingvistice sau non-lingvistice).

Semnul, in viziunea lui Ch. S. Peirce, este un prim numit reprezentamen aflat intr-o relatie triadica cu un secund numit obiect si capabil sa determine un tert numit interpretantul sau.

Ch. S. Peirce va introduce nuantari subtile pentru fiecare componenta a relatiei triadice. Astfel, va distinge un interpretant imediat sau emotional, investit cu o potentialitate semantica; un interpretant dinamic sau energic, efect direct al semnului asupra interpretului si un interpretant final sau logic care constituie legea. Interpretantul imediat asa cum este dat le inceputul procesului semiozei va conduce prin interpretantul dinamic la obiectul dinamic si prin interpretantul final la noua semnificatie a termenului. In acest sens, textul literar poate fi considerat un interpretant imediat de la care prin lectura (interpretantul dinamic) se poate ajunge la interpretarea finala, practic nelimitata, asigurata de interpretantul final.

Potrivit lui Ch. Peirce, relatia semn - obiect sau relatia prin care semnul isi reprezinta obiectul implica: semnul iconic, indicele si simbolul. Semnul iconic trimite la un obiect in virtutea unei analogii, a faptului ca proprietatile sale corespund intr-un anume fel proprietatilor obiectului. Exemplu: o fotografie, o fotocopie, o diagrama, un tablou, un graf, o formula logica sunt semne iconice.

Indicele intretine o relatie fizica (de contaguitate) cu semnul si poate fi tradus prin injonctiunea: 'Priveste acolo!". Tot ce atrage atentia este un indice: un strigat, un claxon, de asemenea fumul care releva existenta focului sau febra care indica boala sunt astfel de exemple. In categoria indicilor intra si rolul degetului intins in ostensiunea directa sau rolul sagetii ca indicator de orientare spatiala. Indicele implica intotdeauna un semn iconic. De exemplu: pata de sange, emblema a unei crime comise, configureaza imaginea lui Christ consacrata de traditia imagologica. In plus, intra in categoria semnelor indiciale, in plan lingvistic, pronumele demonstrative, pronumele personale, adverbele (aici - acolo), numele proprii.

In fine, semnul simbolic stabileste cu obiectul un raport printr-o conventie a comunitatii care utilizeaza semnul respectiv ( un cuvant, o fraza, un simbol logic, un simbol matematic sunt semne stabilite printr-un contract social). Simbolul este deci semnul care isi reprezinta obiectul in conformitate cu o lege generala si efectiva prestabilita.