Relatia incipit-final in "Morometii"

Relatia incipit-final in "Morometii"

Prin romanul Morometii, Marin Preda s-a inscris in traditia literara a vremii sale (alaturi de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu), insa a propus in acelasi timp si o noua viziune asupra lumii satului si asupra taranului. Ca scriitor preocupat de umanitate, el a cerut literaturii sa surprinda soarta "fiecarui om in parte, in marele curs al istoriei" plecand de la structuri reale. Marin Preda a intuit relatia dintre arta si istorie si a pledat pentru o arta implicata in problematica istorica, sociala si politica a vremii. Aceasta implicare a asigurat totodata autenticitatea operei.

Aparitia Morometilor (volumul I, 1955) a atras atentia asupra dimensiunilor talentului sau si a noutatii pe care o reprezinta formula sa epica. Cel de-al doilea volum (1967) prezinta aceeasi tipologie, insa dintr-un unghi diferit si totodata cu alta metoda epica. Insa cele doua parti formeaza o unitate, se sustin si se lumineaza reciproc.

Romanul contine, in aproape o mie de pagini, povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, care cunoaste, de-a lungul unui sfert de secol, o adanca si simbolica destramare.

Primul volum este concentrat in jurul lui Ilie Moromete, personajul principal, si al familiei sale. Personajele sunt construite intr-o asa maniera incat au timp sa gandeasca si sa se exprime, gesturile lor sunt libere, iar existenta nu-i terorizeaza. De pe "stanoaga" podistei sale, Ilie Moromete priveste cu un ochi netulburat oamenii care trec pe drum; in adunarea din poiana lui Iocan, el citeste si judeca evenimentele politice contemporane. Spatiul este intins, viata nu e tulburata si isi pastreaza acelasi ritm vechi si calm.

Al doilea volum isi schimba ritmul epic. In plan social, este surprins procesul colectivizarii, existenta este mai concentrata, oamenii apar invadati de intamplari si "evenimente pline de viclenie", angrenati in mersul istoriei. Satul asezat pe tipare arhaice cunoaste un proces de destramare. Sub puterea istoriei, personajele apar micsorate, nu mai au spontaneitatea din primul roman. Moromete se retrage de pe "podisca" in locuri mai obscure, sfera sa de observatie se micsoreaza. In cadrul epicului, autoritatea si importanta sa scad. Din romanul unui destin, Morometii devine romanul unei colectivitati (satul) si-al unei civilizatii sanctionate de istorie.

Tipologia este, ca la Slavici si Rebreanu, taraneasca, insa toate aceste particularitati structurale ii confera romanului, in ansamblu, originalitate si profunzime. Marin Preda face din taranii sai indivizi cu o viata psihologica normala, apti prin aceasta a deveni eroi de proza moderna.

Relatiile dintre personaje sunt complexe, in familia numeroasa a Morometilor (tatal- Ilie Moromete, mama-Catrina, fiii lui Moromete-Paraschiv, Achim, Nila, copiii lui si ai Catrinei-Tita, Ilinca si Niculae) mocnind nemultumirile. Un prim conflict este cel dintre Moromete si cei trei fii ai sai, izbucnit din dorinta baietilor de "a face bani" si, indemnati de Guica, sora lui Moromete, din cauza fugii lor cu oile si caii familiei. Fara sa stie, cei trei actioneaza in spiritul vremii, in concordanta cu noile relatii de productie. Insa pentru Moromete pamantul inseamna conditia etica a individului, ii asigura independenta in mijlocul lumii si al formelor ei inselatoare. Iar conflictul este cu atat mai adanc din cauza celor doua mentalitati, cele doua moduri de a intelege existenta care se infrunta ireconciliabil.

Un alt conflict izbucneste intre Moromete si Catrina, cand Moromete vinde un pogon din cele opt apartinand sotiei sale, cu promisiunea ca va trece casa pe numele ei, promisiune pe care nu o mai respecta. Neintelegerile dintre cei doi se vor adanci mai ales pe parcursul volumul doi al romanului: Catrina il paraseste la batranete, mutandu-se "in vale", la Alboaica, fata ei din prima casatorie, refuzand sa-i mai vorbeasca.

Al treilea conflict, mai ascuns, surd, se desfasoara intre Moromete si sora sa, Maria, poreclita Guica, pentru ca aceasta se simtea nedreptatita de Moromete de cand el s-a recasatorit, in loc sa o lase pe ea sa aiba grija de gospodarie si, mai mult, i-a cumparat un loc si i-a construit un bordei departe de curtea lui.

Incipitul, care se defineste ca prima unitate a textului, are drept functii epice anuntarea temei si captarea atentiei cititorului, prin trecerea sa din spatiul real in spatiul fictional al cartii. Tema centrala in  Morometii este libertatea morala in lupta cu fatalitatile istoriei. Textul primului volum incepe in mod progresiv, deschizandu-se cu o descriere programatica: "In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari". Ceea ce urmeaza in roman contrazice aceasta imagine. Timpul devine chiar un "personaj", un laitmotiv, este viclean, iar rabdarea nu-i decat o forma de acumulare pentru o noua criza.

Finalul, ce desemneaza ultima unitate a textului, este exprimat cand drama Morometilor este narata si, prin ea, imaginea vietii linistite este spulberata, prozatorul revenind asupra notatiei despre timp de la inceput: "Trei ani mai tarziu, izbucnea al Doilea Razboi Mondial. Timpul nu mai avea rabdare."

Astfel, in primul volum, relatia dintre incipit si final este simetrica, circulara, plina de evolutii inchise. Aceasta da o idee despre rotatia procesuala a vietii, iar demersul epic al prozatorului se inscrie in fatalitatea acestei repetitii.

Marin Preda revine in cel de-al doilea volum la simbolurile pe care le-a parasit in cartea anterioara, proza lui traieste sub puterea unei obsesii a intoarcerii la un punct originar. Tema centrala a acestui volum este drama lumii taranesti dupa stalinizare, actiunea avand loc in 1949. Insa relatia incipit-final, in a doua carte, nu mai este atat de bine trasata, nu mai are circularitate, nici simetrie, ideea centrala fiind disparitia unei civilizatii stravechi.

Stilul este eseistic, iar personajele au o ipostaza mediocra social: "In bine sau in rau se schimbase Moromete?" intreaba retoric naratorul in incipitul celui de-al doilea volum, punand de fapt in discutie schimbarile intregului univers rural. Calitatile meditative si ironice ale lui Moromete stau sub semnul unui hotarat tragism, rolul si autoritatea sa atat in cadrul familiei, cat si in sat, au fost de mult subminate si intrate in umbra. Ultimele capitole ale cartii relateaza agonia lenta, lipsita de maretie, a lui Moromete. Batran de aproape 80 de ani, tot mai departe de ceea ce se intampla, ratacind pe camp in nestire, adus de un nepot acasa cu roaba pentru ca nu se mai putea tine pe picioare, in cele din urma cade definitiv la pat, avand totusi puterea sa-i spuna doctorului, intr-o zi: "Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta". Revenit in sat pentru a participa la inmormantarea tatalui sau, Niculaie afla de tristetea acestuia, care inchisese ochii fara sa aiba niciun fecior alaturi (Nila murise in razboi, Paraschiv pierise ucis de o boala de piept). Niculaie este mahnit si nu-si afla linistea pana cand imaginea tatalui nu-i apare in vis, "in lumina vesnicei zile de vara care scalda batatura si salcamii de acasa". Finalul acesta, amestec de optimism vag si de tragism, lasa intacta impresia amara asupra fatalitatii destinului uman supus "terorii istoriei" (Mircea Eliade)

Romanul Morometii in ansamblu este un roman autentic, inovator, produs al unei elaborari exemplare.