Imaginea patriei in poezia lui Mihai Eminescu

Poetul nostru national a vazut lumina zilei in data de 15 ianuarie 1850 la Botosani, ca fiu al caminarului Gheorghe Eminovici si al Ralucai Eminovici, nascuta Jurascu, fiica stolnicului din Joldesti.

Intre anii 1858-1866, Eminescu urmeaza, cu intermitenta, cursurile gimnaziului din Cernauti. Aici, la moartea dascalului sau, Aron Pumnul, in 1866, Eminescu publica prima poezie: "La mormantul lui Aron Pumnul". Tot in acelasi an, debuteaza cu poezia "De-as avea" in revista Familia, condusa de Iosif Vulcan, prilej cu care acesta ii schimba numele din Eminovici in Eminescu.

Eminescu isi continua studiile in perioada 1869-1872, aflandu-se ca auditor extraordinar la Universitatea din Viena. Aici o va intalni pe Veronica Micle si se va imprieteni cu Ioan Slavici.

Dupa revenirea in tara, functioneaza succesiv, datorita sprijinului acordat de Titu Maiorescu, in mai multe posturi: Director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iasi, profesor suplinitor, revizor scolar pentru judetele Iasi si Vaslui. In aceasta calitate il cunoaste pe Ion Creanga, intre cei doi infiripandu-se una din cele mai desavarsite prietenii cunoscute in istoria noastra literara.

Intre 1877-1883, ca redactor si apoi ca redactor sef al ziarului Timpul, Eminescu se impune si se distinge ca cel mai de seama dintre ziaristi. Tot acum, creatia sa atinge apogeul, prin realizarea marilor sale poeme printre care si Luceafarul si Scrisorile.

La sfarsitul lui 1883 apare primul volum de poezie, cu prefata si texte selectate de mentorul Junimii, Titu Maiorescu. Tot in acest an, poetul se va imbolnavii destul de grav si pana in 1889, Titu Maiorescu si alti prieteni ai poetului cauta sa il salveze, atat in tara cat si in strainatate.

La 15 iunie 1889, Eminescu se stinge din viata in sanatoriul Dr. Sutu din Bucuresti.

Eminescu este, asa cum au afirmat marii lui exegeti, cel mai mare poet romantic de la sfarsitul secolului al XIX-lea, si un precursor al poeziei moderne. Temele si motivele operei eminesciene, la fel ca si izvoarele, sunt diverse: natura si iubirea, cosmosul, timpul, viata si moartea, patria.

In configuratia universului poetic eminescian, distingem existenta unui raport structural intre patrie si natura ei specifica. Din acest motiv, pe plan figurativ, elementele componente, prin care se profileaza chipul patriei, apar intr-o viziune indestructibila in intreaga sa opera.

In mare parte, natura patriei, codrul si izvoarele reprezinta, in chip simbolic, patria. "Eminescu - spune Ramiro Ortiz - este cel mai sincer si mai autohton interpret al peisajului romanesc". Desi la varsta marilor avanturi, poetul este absorvit cu totul de dragostea de patrie. Astfel, imaginea ei devine tot mai mult o proiectie a semntimentelor de instrainare:

"Cand tot se-nveseleste, cand toti aici se-ncanta/ Cand toti isi au placerea si zile fara nori/ Un suflet numai plange, in doru-i se avanta/ L-a patriei dulci plaiuri, la campii razatori/ As vrea sa vad acuma natala mea valcioara/ Scaldata in cristalul paraului de-argint,/ Sa vad ce eu atata iubeam odinioara:/ A codrului tenebra, poetic labirint."

Cu toate ca poezia se afla sub vadita influenta a puternicului filon popular si a doinei de instrainare, are totusi o factura particulara si o vibratie incandescenta. Iubirea de patrie razbate printr-o suita de imagini luminoase. Speranta de a se regasi din nou in ".natala valcioara/ Scaldata in paraul de-argint", se propaga ca un ecou al adancului fior de dragoste fata de locurile natale.

Daca in poezia din aceasta etapa apar si unele imagini, ca urmare a influentelor exercitate in epoca de generatia pasoptista si chiar de modelele platonicene, impresioneaza totusi patima distincta a propriei personalitati. Poetul defriseaza, pe ogoarele poeziei, "largi uliti", indreptatind consideratiile de mai tarziu. Dintre acestea, multe au devenit celebre. Edificatoare, in acest sens, este aprecierea lui G. Calinescu. Prin ea se confirma valoarea inegalabila a "Luceafarului" poeziei romanesti.

"Astfel se stinse in al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care la ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamantul romanesc. Ape vor seca in albie, si peste locul ingroparii sale va rasari padure sau cetate, si cate o stea va vesteji pe cer in departari, pana cand acest pamant sa-sa stranga toate sevele si sa le ridice in teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale."

Acest succint detaliu de portret literar daltuieste definitiv personalitatea prometeica a poetului. Urmarind aceasta traiectorie a operei eminesciene, constatam ca patria apare, in structura fictiva a poeziei, ca locul unic spre care fiinta poetului tinde cu toate fibrele sale. In aceasta perspectiva, patria devine o permanenta, nu prin locul pe care il ocupa in tematica poeziilor, ci prin intensitatea cu care este simtita si se propaga dragostea de tara. Semnificative, din acest punt de vedere, sunt versurile din cunoscuta Scrisoare III.

Dragostea de patrie este cauza datorita careia se pun in miscare toate energiile atunci cand fiinta ei se afla in primejdie:

"Iar la poala lui cea verde, mii de capete pletoase,/ Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa_Calaretii implu campul si roiesc dupa un semn/ Si in caii lor salbateci bat cu scarile de lemn,/ Pe copita iau in fuga fata negrului pamant,/ Lanci scanteie lungi in soare, arcuri se intind in vant,/ Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni,/ Orizontu-ntunecandu-l, vin sageti de pretutindeni,/ Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie./ Urla campul si de ropot si de strigat de bataie./ In zadar striga-mparatul ca si leul in turbare,/ Umbra mortii se intinde tot mai mare si mai mare;".

Evocand virtutile strabunilor, poetul a vibrat ca nimeni altul simtind, in adancurile fiintei sale, rasunetele si ecourile marilor fapte vitejesti savarsite de stramosi."Poezia lui Eminescu devine o parte integranta a sufletului lor, si el traieste de acum inainte in viata poporului sau" (Titu Maiorescu, Eminescu si poeziile sale).

Asa cum rezulta din versurile citate, poezia sa exprima intr-adevar sufletul poporului, al acelor oameni care si-au aparat de-alungul veacurilor "saracia si neamul".

Imaginea patriei surprinde uneori prin imensitatea peisajului. Poetul asociaza victoria, obtinuta in lupta de aparare a patriei, cu triumful resimtit de spatiul universal, de intreaga natura:

"Pe cand oastea se aseaza, iata soarele apune/ Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncunune/ Cu un nimb de biruinta; fulger lung incremenit/ Margineste muntii negri in intregul asfintit/ Pan'ce izvorasc din veacuri stele una cate una/ Si din neguri, dintre codri, tremurand se-arata luna"

In procesul mutatiilor ce au loc necontenit in viziunea poetului, patria se contureaza, adesea, intr-un proces de osmoza cu tot ce o defineste in esenta sa. Asa se face ca prin tonul protestatar, poetul ia atitudine impotriva unor specimene decazute tocmai pentru a apara actele componente ale intregului ce dau configuratia eterna a patriei:

"Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici/ Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici"

Adresat contemporanilor decazuti, carora nu le recunoaste dreptul de a se integra in ierarhia traditiilor seculare, protestul concentreaza intreaga virtute a celui ce gandeste si simte semnificatia fiecarei etape ca pe un contemporan care, din dragoste fata de patrie, se situeaza pe pozitia de aparator a tot ceea ce au savarsit stramosii in "trecutul de marire".

Revenind la perioada de inceput a liricii eminesciene, observam ca patria constituie unul din obiectivele fictiunii poetice caci, asa cum au subliniat numerosi critici, Eminescu a creat simbolul spatiului romanesc: "Pamantul acela in care voievod, ostire, codru, rau, ram, sunt un singur suflet, un tot nebiruit"(D. Caracostea, Studii Eminesciene).

Dimenionata in imaginar, iubirea de patrie da orizont aparte aspirataalor tanarului poet. In nazuinta de a se revedea pe ale patriei "dulci plaiuri", sufletul ii este inundat, la frageda varsta de saptesprezece ani, de fiorii inexorbilei despartiri si ai aspiratiei de identificare cu patria:

"Chiar moartea, ce raspande teroare-n omenire/ Prin vinele vibrande ghetoasele-I fiori,/ Acolo m-ar adoarme in dulce linistire/ In visuri fericite m-ar duce catre nori"

Ceea ce concentreaza aceste versuri este tocmai viziunea antitetica a coordonatelor pamant - cer, incat invocatia prezumtiva, "In visuri fericite m-ar duce catre nori" are, in fond, o puternica semnificatae afectiva. Se observa aici si reminescente ale mitologiei dacice, in primul rand, seninatatea in fata mortii.

Poetul faureste cu sjutorul epitetelor ornante, o imagine mirifica a patriei, exprinandu-si in acelasi timp, nu numai dragostea si dorul de tara, ci si admiratia fata de bogatiile si frumusetile ei fara seaman:

"N-oi uita vreodata, dulce Bucovina/ Geniu-ti romantic, muntii in lumina,/ Vaile in flori,/ Rauri rasaltande printe stancile nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste campii-n zori."

Concentrarea lirica, atunci cand are ca nucleu tematic dragostea de patrie, capata acorduri grave de simfonie. Poetul surprinde contrastul dintre propia stare de nefericire, provocata de instrainare si imaginea luminoasa a patriei:

"Astfel totdeauna cand gandesc la tine/ Sufletul mi-apasa nouri de suspine,/ Bucovina mea!"

Cand tematica se schimba si sufletul poetului nu mai este inundat de dragostea de tara, ritmul si tonul declarativ se spulbara dintr-odata, in timp ce imaginatia poetului prinde aripi de neinchipuit, asemenea lui Hyperion:

"Porni luceafarul. Cresteau/ In cer a lui aripe,/ Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe"

Trebuie remarcat faptul ca ideea de patrie se asociaza se asociaza cu elementele specifice care dau tarii configuratie unica, iar constiinta identitatii cu patria se reflecta, in universul imaginar, ca o revelatie a celor mai sublime idealuri. Asa se face ca, unind intr-o simbioza desavarsita patosul personal cu ecourile de veac ale celui colectiv, poetul da expresie unor tulburatoare sentimente patriotice:

"Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,/ Tara mea de glorii, tara mea de dor/ Viata in vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tarie, suflet romanesc,/ Vis de vijelie, fala si mandrie/ Dulce Romanie, asta ti-o doresc!"

Aspiratiile individuale definesc, in esenta, pe cele generale. Nutrind tarii sale "viata in vecie, glorii, bucurie", poetul subsumeaza raportul dintre posibilitate si realitate, sugerand o singura alternativa: existenta patriei in eternitate.

Analizand structura poeziei eminesciene, constatam ca, in trecerea de la o tema la alta, elementele, prin intermediul carora este simbolizata patrie, devin - asa cum afirma Vl. Streinu - "metafore ale eternitatii". Aceste substitutii sunt posibile deoarece poetul, folosind in structuri variate aceste elemente, reutette sa dezvaluie atat particularitatile proprii in peisajul specific patriei, cat si esenta lor durativa in coordonatele cosmice:

"- Codrule cu rauri line,/ Vreme trece, vreme vine,/ Tu din tanar precum esti,/ Tot mereu intineresti/ - Ce mi-i vremea, cand de veacuri/ Stele-mi scanteie pe lacuri,/Ca de-I vremea rea sau buna,/ Vremea-mi bate, frunza-mi suna"

Pe de alta parte, semnificatia dialogului dintre poet si codru este adesea neglijata, cu toate ca se desprinde cu limpezime faptul ca, dincolo de aspectul particular, poetul isi exprima sentimentele fata de tara prin intermediul codrului. Caci, in adancurile subconstientului, dorul si dragostea de patrie se reflecta in manifestarile si in atitudinea fata de tot ceea ce o poate sugera sau reprezenta.

Increderea in contiunuitatea si eternitatea patriei nu apare ca un reflex al nazuintei spre existenta ideala, ci mai degabra ca rezultat al intelegerii procesului de unire dintre patrie si fiii ei. In perimetrul acestor interferente, se disting adesea note specifice. Poetul pare a fi rascolit in permanenta de vuietul etern al patriotismului ce strabate necontenit catre noi din timpurile cele mai vechi, realizand o indivizibila punte de legatura intre prezent, trcut si viitor:

"Imparati pe care lumea nu putea sa-I mai incapa/ Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa/ Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimant,/ Cum venira se facura toti o apa si-un pamant"

In fata unor asemenea dovezi de eroism, poetul a trait satisfactia marilor impliniri. Si, de aici, izvorul nesecat al increderii sale, de aici, forta si respiratia nemarginita a visurilor sale, caci, undeva, intr-un anumit punct, ele compacteaza cu tot ceea ce reprezinta chintesenta poporului nostru, cu tot ceea ce simbolizeaza pamantul patriei si valorile faurite de popor.

In urma succintelor considerente, apare deosebit de concludenta diferenta conceptuala in ceea ce priveste evocarea patriei. Astfel, daca vom compara, de pilda,"Scrisoarea III" cu "Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie", vom constata ca, desi a doua poezie este cu mult anterioara primei, poetul realizeaza, in doua alternative, metafora luminoasa prin care se defineste chipul patriei. Daca in "Scrisoarea III" sunt preamarite faptele de vitejie si patriotismul poporului roman, in "Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie" se proiecteaza o straslucitoare profetie. "Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie/ La trecututi mare, mare viitor".

Desi aparent evocatia retorica este simpla, incarcatura semantica, adusa de preveziunea comparativa, pune in prim plan o realitate revelatoare, condensand esentialul intr-o imagine unica si repetabila in cele doua etape distincte: trecut si viitor. O asemenea sinteza este posibile deoarece "in fiecare vers al lui este ceva care trece dincolo de marginile expresiei"(D. Caracostea, Studii eminesciene).

Patria va fi tot mai riguros prezenta in universul gandirii si simtirii poetului, cu cat, metaforic, pare sa fie mai ascunsa. Ea se identifica cu "tot ce misca-n tara asta, raul, ramul." fiind intruchipata in "oameni ce vin de la camp, osteniti, cu coasa-n spinare", in "buciumul ce suna cu jale".

In structura lirica eminesciana este cuprinsa atat "lumea cea aievea", cat si "lumea cea gandita". In acest acord, motivatia launtrica inunda si absoarbe, inaltandu-se din adancuri, metaforele prin care se contureaza profilul etern al tarii. Nu odata, la modul figurativ, codrul reprezinta patria:

"- Codrule codrutule,/ Ce mai faci dragutule,/Ca de cand nu ne-am vazut/ Multa vreme au trecut/ Si de cand m-am departat/ Multa lume am imblat"

Tonalitatea sufleteaca de esenta ireductibila ne dezvaluie proportia sentimentelor de dragoste fata de tara, chiar daca, in cadrul dialogului, apar numai elemente configurative ale spatiului patriei:

Si abia pleca batranul. Ce mai freamat, ce mai zbucium!/ Codrul clocoti de zgomot si de freamat si de bucium"

Codrul, element specific, simbol al permanentei, trebuie luat ion considerare si din alt punct de vedere. Si anume, fara sa neglijam faptul ca meditatia poetului asupra existentei si a destinului individual capata noi semnificatii si orizonturi, adancind, in ultima instanta, ideea de permanenta. Aceasta coordonata a poeziei eminesciene se amplifica si se prelungeste sugerand inaltimile constiintei individuale de apartenenta la acest tot, care se cheama patrie:

"Mai am un singur dor/ In linistea serii/ Sa ma lasati sa mor/ La marginea marii/ Sa-mi fie somnul lin/ Si codrul aproape"

Ajuns la aceasta treapta de intelegere a existentei, poetul nu mai este speriat de moartea timpului:

"Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,/ Ca-ndaratu-i si-nainte-i intuneric se arata"

Constatam astfel, in urma succintului demers, ca patria se incadreaza organic in sistemul gandirii si simtirii poetului, ca ea apare ca o componenta fundamentala, indispensabila in tematica si iin constelatia imaginarului eminescian. In aceasta perspeciva, patria insasi va prelua creatia si amintirea perena a poetului si o va puta spre eternitate.