Ion de Liviu Rebreanu - Structura romanului

Ion

Liviu Rebreanu

Ion este un roman realist de observatie sociala. Romanul are o structura complexa: urmarind destinul personajului principal, pe fundalul satului ardelean cu traditiile si obicieiurile sale. Romanul urmareste pe firul principal al actiunii, framantarile lui Ion, care dupa casatoria cu Ana, dobandeste in sfarsit pamantul visat.

Titlul romanului este unul semnificativ, Ion fiind modelul taranului cu dorinta de pamant. El este un om, care vrea sa-si transforme viata intr-o lume, care nu-i ofera prea multe. Ion al Glanetasului este un personaj reprezentativ pentru colectivitatea umana din care face parte prin men-talitatea clasei taranesti si a vremurilor careia ii apartin.

Naratorul este unul classic. Da dovada de omniscienta si omniprezenta. Rebreanu marturiseste ca intr-o zi de primavera a vazut un taran care, crezand ca nu-l vede nimeni, s-a aplecat si a sarutat pamantul. Rebreanu surprinde apoi, un alt eveniment care ii atrage atentia: unul dintre cei mai bogati taranii din satul parintilor sai, vaduv, isi bate unica fiica intr-un hal ingrozitor, deoarece ea facuse greseala sa ramana insarcinata, si inca "cu cel mai becisnic flacau din tot satul.

Structura romanului este complexa, autorul urmarind destinul unui personaj proiectat pe fundalul satului ardelean cu traditiile, obiceiurile sale specifice.

Romanul este impartit in doua volume : Glasul pamantului, si Glasul iubirii. In sufletul lui Ion exista o lupta intre "Glasul Pamantului" si "Glasul Iubirii", dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. La inceput, Ion e lipsit, deci, de interesul unei lupte: "Glasul Pamantului" il stapaneste si in fata lui totul tace; numai la urma i s-a adaugat si "Glasul Iubirii". Ajungind la stapanirea pamantului dorit, Ion se umanizeaza, devenind un om ca oricare altul care poate iubi pe Florica fara ca dragostea sa contrarieze marea si unica pasiune a vietii. Apare o alternanta narativa la nivelul subiectului, pentru a arata o imagine complexa asupra satului.

Timpul si spatiul sunt cunoscute. Actiunea se petrece in lumea satului ardelean de la inceputul secolului al XIX-lea, in satul Prispas. Monografia satului ardelean se constituie treptat din prezentarea satului si a taranilor, a problemelor, care-i framanta indeosebi problema pamantului; prezentarea obiceiurilor si a traditiilor legate de momentele fundamentale ale vietii: nasterea, nunta, inmormantarea; prezentarea vietii intelectualitatii ardelene si a problemei nationale. Satul Pripas este locuit de romani si maghiari sub dominatie austro-ungara. In sat exista o ierarhie bine determinata in functie de averea fiecaruia. In frunte se afla Stefan Hotnog, apoi tarani bogati, ca Vasile Baciu, Toma Bulbuc, tarani instariti, ca Simion Lungu si saraci ca Ion, Florica, vaduva lui Maxim. Nu intamplator romanul incepe cu descrierea horei, scena antologica prin care autorul realizeaza mai multe obiective: prezentarea unui joc popular specific zonei, somesana, si introducerea treptata a personajelor si sugerarea viitoarelor conflicte.

Romanul incepe prin a ne prezenta scena horei din sat, un mijloc de distractie al tuturor satenilor. Hora ne introduce, de la inceput, intr-un climat torid, de o comprimata electricitate. Tacerea stranie, zapuseala sufocanta, aparenta letargie se rezolva in izbucnirea frebetica a jocului. Savista, oloaga, nici ea nu poate sta locului si nu are astamparare de patima care clocoteste in jur, asmutita mereu de cei trei lautari tocmiti "sa-si rupa arcurile", sa mai puna o data cantecul ce "salta aprig, infocat". De la rivalitatea flacailor pentru recunoasterea primului loc intre indivitii de aceeasi varsta, la aceea a fetelor care asteapta sa fie invitate la hora, ierarhia stapaneste totul, dar se raporteaza in primul rand la forta economica. Hora e o raspantie, de unde pornesc doua drumuri ale naratiunii, mergand cand alaturi, cand incrucisandu-se, comunicand insa mereu intre ele, spre a de imaginea totala a vietii satului romanesc.

Cel mai reprezentativ personaj pentru a doua linie epica este Titu Herdelea. "Domnisorul" pare condamnat sa ramana la suprafata lucrurilor, in ciuda eforturilor sustinute de a gasi existentei sale un fagas iesit din comun. Experientele sale cad sistematic in derizoriu. Declarat poet al vaii Somesului, productia lui cvasiinexistenta se concretizeaza intr-un text publicat de un ziar local, tentat de amor, dovedeste veritabile resurse melodramatice, ezitand intre Lucretia Dragu, un fel de pastila pentru inspiratia sa poetica firava si senzuala Roza Lang, negijata de barbat. Titu Herdelea este un "alter ego" al autorului si de aceea in jurul lui se organizeaza cel de-al doilea fir al romanului. Reprezinta un personaj simbol fiindca sugereaza constiinta nationala, care renaste.

In lumea satului principalul mijloc de ameliorare si stratificare a conditiei sociale, ca si de imbogatire il constituie posesiunea pamantului. Pentru taran, pamantul a insemnat o drama ancestrala, o sete nepotolita intr-un sir de secole, care a cumulat necestitatea pama a prefacut-o in patima. Ion e o metafora a dramei pamantului, in care factorul social nu trebuie separat de cel bilogic.

Ca sa dobandeasca pamantul ravnit, Ion isi da seama ca solutia cea mai la indemana este casatoria cu o fata bogata. Cum aceasta nu e si frumoasa, flacaul va fi nevoit sa insceneze dragostea. El joaca mai intai rolul cuceritorului, pornind de la o stare psihica oarecum confuza. Lui "nu-i fusese draga Ana si nici acum nu-si dadea deama daca-i draga. O iubea pe Florica, cea cu obrajii fragezi ca piersica si ochii albastrii ca cerul de primavara". Insa aceasta este , ca si Ion, saraca, in timp ce Ana avea locuri si case si vite multe". Stiind foarte bine ce vrea, Ion isi inabusa, cel putin pentru o vreme, iubirea pentru Florica, dorind cu nesat pamanturile lui Vasile Baciu. Lupta incepe cu avantajul ca fata il place pe el si nupe George, fiul unui bogatan dupa care ar vrea s-o dea tatal sau. La hora, Ion joaca pe Ana si apoi o trage dupa el dupa sura pentru ai sopti vorbe de amor. George afla ca cei doi sunt in gradina si il informeaza pe Vasile Baciu, care tocmai isi face aparitia"lalaind un cantec de betie, cu palaria intr-o ureche, cu ochii inrositi de bautura". Acesta sare la Ion strigandu-i: "Sarantucule!", dezlantuindu-se furios: "Lasati-maaa! Lasati-ma sa.i scot blohataile! Trebuie sa-i beau sangele, altmiteri plesnesc! Lasati-ma!". Flacaul primeste ocara "ca o lovitura de cutit", reactie fulgeratoare, tipica pentru taranii lui Rebreanu, care sunt impulsivi, cazand repede prada instinctelor. Injuria lucreaza adanc in sufletul flacaului: "inima ii sfarama coastele ca un ciocan infierbantat". Rusinea ce i-o facuse Vasile Baciu i se asezase pe inima ca o piatra de moara. "fiece vorba il impungea drept in inima, cu deosebire fiindca auzea tot satul". Va cauta rafuilala, dar nu cu Vasile Baciu va dori sa-i plateasca, ci lui George, rivalul sau in competitia pentru Ana. Il va provoca in aceeasi seara incingandu-se o bataie vecina cu moartea, reliefand pe prim plan detaliile fizice observate foarte aproape: venelecare se umfla, pumnii care cad grei, sangele care curge siroaie. Dupa aceasta bataie, Ion se simte racorit si triumfator. Inteligent, el se gandeste cum sa speculeze aceasta victorie astfel incat Ana sa afle de la altcineva intamplarea si sa creada ca ea a fost pricina bataii. Dobandirea lui George inseamna un pas spre realizarea scopului sau, otreapta epica care-i creeaza eroului un nou avantaj. Stapanit de betia averii, cand trece pe la langa casa lui Baciu, cu ograda larga si gradini, il cuprinde o bucurie "ca si cand toate acestea ar fi ale lui", fara a lua in seama ca Ana il pandea "cu inima cat un purice", in speranta ca se va opri sa-i vorbeasca. Acesta insa "isi urma calea, fluierand si pasind mai apasat", stiind ca in felul acesta pretul lui    va creste si dorinta fetei va fi si mai aprinsa. El incepe sa domine o situatie morala pe care nu va intarzia s-o fructifice pentru atingerea unicului tel: dobandirea pamantului. Flcacaul era constient ca o pierde pe femeia iubita din cauza statutului sau economic precar, pentru care il face raspunzator pe batran: , De ce mi-ai mancat si mi-ai baut pamanturile hodorogule?'. Vrea sa spuna : altfel, as fi fost fericit, n-ar fi trebuit sa-mi sacrific dragostea. Si ar fi fost posbil, pentru ca Ion e inzestrat cu o mare energie si vointa de a muncii, cu ravna si pricepere.

Atentia romancierului se indreapta si asupra intelectualitatii ardelene, a greutatilor cu care se confrunta zilnic. Astfel invatatorul Herdelea intra in conflict cu preotul Belciug, om orgolios, care isi simta amenintata intaietatea in sat. Invatatorul Herdelea si cu numeroasa sa familie, se zbate cu datorii si lipsuri. Liviu Rebreanu surprinde intelectualitatea ardeleana in zbaterea ei dramatica intre sentimentul national si presiunile functionarilor cezaro-craiesti. Prin figura invatatorului Herdelea, Liviu Rebreanu reda compromisurile facute de intelectualitatea ardeleana interesata in lupta nationala, dar dornica sa-si pastreze si sa-si largeasca privilegiile. De exemplu invatatorul Herdelea, mare sustinator al cauzei neamului, pentru a-si mentine postul il voteaza pe candidatul maghiar.

In centrul romanului sta destinul personajului principal, Ion. In aprecierea acestui personaj trebuie evitat un punct de vedere exclusivist: absolvirea sau condamnarea totala. In realitate Ion este un personaj complex cu lumini si umbre, a carui suflet are parti greu de inteles si de explicat. Complexitatea personajului rezulta din sfasierea dramatica sub impulsul unor solicitari simultane si contrare: glasul pamantului si glasul iubirii.

Departe de a fi un primitiv, un instinctual, Ion traieste o drama deplin motivata social si psihologic. Inca de mic el isi da seama ca traieste intr-o lume in care pamantul reprezinta totul: el conditioneaza pazitia sociala si relatia dintre oameni. In aceasta lume oricat de inzestrat ar fi omul el nu este apreciat dupa calitatile sale, ci dupa holdele de pamant pe care le are. Pamantul este deci garantia unei vieti indestulate si fericite. Asadar nu este vorba in cazul lui Ion de o sete atavica de pamant, ci de o dorinta fierbinte de a trai altfel.

Trairile lui Ion in lupta dusa pentru a intra in stapanirea paman-turilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse : de la brutalitate , violenta , la prefacatorie si incantare. Calinescu afirma : "in planul creatiei Ion este o bruta.A batjocorit o fata , i-a luat averea , a impins-o la spanzura-toare si a ramas in cele din urma cu pamant." Si intr-adevar ,in lupta sa pentru pamant ,personajul nu isi da seama de raul pe care il face,si daca realizeaza totusi nu face nimic ca sa il opreasca.

Cuprins de betia fericirii, eroul vede pamanturile ca pe "niste ibovnice credincioase", "care si-ar fi lepadat camasa aratandu-si corpul gol, ispititor".

Pe Ana o apuca durerile facerii pe camp, in timp ce ducea mancare alor sai aflati la lucru. Nici macar acum, Ion nu-si schimba atitudinea fata de nevasta, pe care n-o poate suferii, o boscorodeste nepasator. Doar gandul ca femeia ar putea muri il inspaiminta si il face sa vrea sa fie langa Ana, care tipa.

Momentul care aduce trecerea la un timp personal, adica trait in interioritatea constiintei intime, e acela al reintalnirii cu Florica, mireasa. In timpul nuntii, George surprinde printre meseni ochiii lui Ion "darji, aprinsi si tulburi" si-l inspaimanta parca i-ar fi spus ca "din ei porneste o primrjdie". "Ion nu-si putea lua ochii de la mireasa, ca si cand i s-ar fi lipit de ea intr-o sarutare, atat de patimasa ca nici o putere din lume sa nu-i mai poata desparti". Si Ana observa scena; amaraciunea o sugruma si se pomeneste zicand fara voia ei :" am sa ma omor, Ioane!". Lipsita de cea mai elementara afectiune, de ocrotire si de dragoste, inveninata de gelozie, caci o imbratiseaza patimas pe Florica sub ochii ei fara nici o speranta de a-si mai atinge visul de fericire langa barbatul caruia i se jertfise, Ana hotaraste sa se spanzure. Groaza declansata de moartea Anei tine doar o clipa pentru ca gandul lui Ion se indreapta imediat la copil, ca singurul mostenitor al averii socrului sau. Nici moartea Anei, nici a copilului nu-l impresoineaza prea mult, decat in masura in care pamanturile lui Vasile Baciu depindeau de acestia.

Treptat Ion isi da seama ca fericirea nu sta in pogoanele de pamant si in sufletul sau se simte din nou glasul iubirii pentru Florica.

Cand pleca la inchisoare dupa ce l-a omorat pe Ion, George intalneste ochii albastri ai Floricai, "privindu-l drept ca o imputare si o mila care nu stia daca sunt pentru el sau pentru celalalt". Florica ramane o imagine de frumoasa enigma si de nefericita incertitudine. Ea este nevoita sa oscileze intre barbatul pe care l-a iubit intotdeauna, si intamplatorul sot care i-a oferit un statut social. Putem spune astfel ca Florica e un alt Ion de sex feminin. Ambitia lui Ion face pereche cu resemnarea si lipsa de curaj a Floricai.

Drama se incheie o data cu disparitia eroului principal, cu inmormantarea lui care arunca o ultima raza de lumina asupra acestui caracter aspru si patimas: "pe urma Ion fu coborat in pamantul care i-a fost prea drag, si oamenii au venit pe rand sa-i arunce cate o mana de lut umed care rabufnea greu si trist pe scandurile odihnei reci". Lupta lui Ion de a razbate, de a raspunde unei necesitati vitale si deopotriva unei pofte de a avea nostalgie, care declansase rezerve uriase de energie si vointa, lua sfarsit cu o infrangere tragica. Apriga lui zbatre, ne lasa autorul a intelege, ramanea o zadarnicie. In pamant se duc toate pamanturile.