LITERATURA POPORANA ORALA - PRODUCTIUNI DE NATURA LIRICA

LITERATURA POPORANA ORALA

            Caracterele principale ale literaturii poporane sunt urmatoarele: e anonima, se transmite din epoca in epoca, din tara in tara, fie pe cale orala, fie pe cale scrisa.
            De aici se vede ca trebuie sa impartim producerile poporane in doua clase dupa modul de transmisiune: literatura orala si literatura scrisa.
            Vom studia intai pe cea orala, impartind-o precum am explicat, pe genuri.
           

PRODUCTIUNI DE NATURA LIRICA

DOINELE

            Doina este poezia lirica a poporului nostru. Subiectele ei sunt foarte variate; ele exprima aproape toata gama simtirilor omenesti. Poporul insusi are constiinta acestei varietati de subiecte si deci a insemnatatii doinei. Ideea se afla exprimata intr-o poezie, pe care o luam din colectia lui Alecsandri:

            Doina, doina, cantec dulce!
            Cand te-aud nu m-as mai duce.
            Doina, doina, viers cu foc!
            Cand rasuni, eu stau in loc.
            Bate vant de primavara,
            Eu cant doina pe afara,
            De ma-ngan cu florile
            Si privighetorile.
            Vine iarna viscoloasa,
            Eu cant doina-nchis in casa,
            De-mi mai mangai zilele,
            Zilele si noptile.
            Frunza-n codru cand invie
            Doina cant de voinicie;
            Cade frunza jos in vale,
            Eu cant doina cea de jale.
            Doina zic, doina suspin,
            Tot cu doina ma mai tin.
            Doina cant, doina soptesc,
            Tot cu doina vietuiesc.

            Din aceste versuri se vede ca doina canta frumusetile naturii, nevoile si suferintele sateanului, voinicia sub toate formele si in toate intelesurile, apoi tainele sufletesti. Cam acestea sunt si grupele principale ce s-au stabilit de diferiti culegatori.
            Versul doinelor este in genere format din 8 silabe (cu rima penultima) sau cu 7 (cu rima ultima). Este mai regulat decat in alte productiuni poetice ale poporului, desi succesiunea accentelor ritmice nu este cea pazita de poezia culta de azi.
            Greselile ce le aflam in versurile acestea le gasim si in versurile poetilor din prima jumatate a secolului XIX si chiar la Vasile Alecsandri.
            Originea cuvantului doina nu e sigura. Hasdeu o credea dacica si-l punea in legatura cu sanscritul dhaina (prin forma transilvaneana daina) si socotea ca insusi felul acesta de poezie trebuie sa fie mostenit de la daci. Romanii erau un popor cu totul prozaic; ei s-au facut celebri prin jurisprudenta si prin arta militara, iar poezia lor e imitata de la greci. Dacii, din contra, erau un popor poetic, pentru ca erau inruditi cu tracii si cu getii, si despre acestia sunt dovezi istorice ca aveau mari calitati poetice. Inlantuirea rationamentelor lui Hasdeu este foarte atragatoare, dar incheierile nu pot fi definitive.
            Doinele nu se recita, ci se canta. Alecsandri reproduce aprecierea unui artist german. 'Melodia lor e cu totul originala, cateodata salbatica si cuprinde uneori acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare si alteori foarte simple si monotone. Ele au insa expresia dulce si chiar dureroasa. Sunt pasagii misterioase, care fac sa se presimta dorinte infocate si ascunse in fundul inimii.'
           

HORELE

            Acestea alcatuiesc poezia glumeata si satirica a poporului roman. Sub numele de hora se inteleg si jocul si cantecul scurt, in cadenta jocului ce se zice de tineri. Cantecele de la hora poarta si numele de strigaturi si chiuituri. Ele constau din strofe de cate 4, 6 si 8 versuri, intrerupte de zgomotoase onomatopee sau de chiote, care atata agilitatea si exprima veselia, gluma si spiritul de satira. Trebuie sa recunoastem, insa, ca sarea acestor glume este foarte groasa. Chiar in colectia lui Alecsandri, care a facut alegere din acest punct de vedere, sunt putine care sa nu loveasca bunul gust. In colectia - putin ingrijita - facuta sub directia lui Gr.G. Tocilescu (Materialuri folcloristice) mare parte sunt triviale si obscene.
            Iata, din aceasta colectie, una din cele care se pot reproduce.
           
            Foaie verde de trifoi
            Nu sunt fete ca la noi.
            Da mai sunt in alte sate,
            Da-s cu gurile cascate.
           
            E pur si simplu ordinara. Putem da insa, din colectia lui Bibicescu, o strigatura, in care intepatura satirica prezinta oarecare finete:
           
            Frunza verde, foaie lata,
            Bine-i sta mandrei gatata
            Tot cu haine de la satra,
            Da' mai bine i-ar sadea
            Daca si le-ar face ea!
           
            Poezia e din Transilvania; de aceea avem ardelenismul gatata in loc de gatita si satra in loc de pravalie.
           

COLINDELE

            Numele de 'colinde' ar trebui sa se dea tuturor poeziilor poporane care se canta ori se recita de catre grupe mai mari sau mai mici, de tineri ori de copii, colindand pe la casele locuitorilor din sat. Poporul se serveste de acest cuvant numai pentru urarile care se canta in noaptea dinspre Craciun.
            Aceste urari au subiecte foarte variate. In unele sunt amintiri istorice, in altele intalnim credinte religioase, in altele se reflecta obiceiuri gospodaresti ori vanatoresti. Ele sunt dintre cele mai vechi productii populare si tind sa dispara. De aceea ele sunt mai numeroase in colectiile vechi si foarte putine in ultima culegere, intreprinsa sub directia lui Tocilescu.
            Aci versurile sunt mult mai neregulate decat in doine. Ele nu sunt legate de un ritm al jocului ca strigaturile, ci sunt mai mult recitate. Iata un pasaj dintr-un colind:
           
            Voi patru colindatori,
            Va alegeti doi
            Din voi,
            Doi din voi mai tinerei
            Si sariti in cea gradina,
            Rupeti fir
            De calomfir
            Si-o stebla de busuioc;
            Treceti
            Mergeti
            La fantana
           
            Nu numai ca avem versuri libere, dar rima e aproape nebagata in seama.
            In privinta originii numelui, se pare ca ar fi latinul calendae. Theodorescu G. Dem., care a publicat o monografie asupra colindelor, aminteste ca slavii au si ei o datina la fel cu a noastra, dar slavistii marturisesc ca obiceiul lor e botezat cu un nume latin. E adevarat, ca se poate pune alaturi de colindarea noastra sarbatoarea vestita la romani festum calendarium, care se facea la Calendele lui Ianuarie (1 ianuarie) si atunci, in noaptea precedenta, copiii mergeau din casa in casa, fluierand si batand intr-o daera, iar locuitorii le dadeau daruri. O alta dovada ca sarbatoarea Craciunului este un obicei pagan, imbracat cu haina crestineasca, este ca la Saturnale se taiau porci, cum se taie la noi de Craciun. Apropierile acestea sunt interesante; ele pot avea chiar o mare parte de adevar, dar etimologia latina a cuvantului nu e pe deplin dovedita.
           

BOCETELE

            Acestea sunt elegiile poporului. Ele se mai numesc si 'versuri la morti' si exprima durerea ce simte familia pentru cel ce se duce. Interesant este insa de notat ca bocetele nu sunt spontane, ci circula variante din sat in sat si din om in om, iar variantele nu se rostesc de cei care in adevar simt durerea de a fi pierdut o fiinta iubita, ci de femei, care au anume rolul de a jeli, de a boci.
            Datina de a se canta la morti e veche. O gasim la evrei, la greci si la romani. Acestia obisnuiau sa plateasca anumite femei care sa jeleasca pe mort. E de toata probabilitatea ca de la ei s-a mostenit si la noi deprinderea. Lucrul e cu atat mai de crezut, cu cat si alte datine ale noastre la inmormantari se potrivesc cu cele romane.
            Chestiunea aceasta a fost cercetata intai de T. Burada (in scrierea sa despre Datinele la inmormantare) si apoi in studiul lui S.Fl. Marian premiat de Academia Romana (Inmormantarea la romani).
           

PRODUCTIUNI DE NATURA EPICA

PLUGUSORUL

            'Plugusorul' este numele unei poezii ocazionale. Ea se recita in dimineata zilei de 1 ianuarie. Grupuri de tineri cutreiera, colinda satul, conducand un plug tras de 2 sau 4 boi, plesnind din bice si sunand din clopote. Din cand in cand ei intra in curtea unui gospodar. Aici unul din ei 'ura' sau recita povestea care formeaza poezia plugusorului. Ea se compune din strofe neegale, despartite intre ele prin exclamatii ale grupului intreg:
           
            Plecaram intr-o sfanta joi,
            Cu plugul cu doisprezece boi,
            Boii dinainte
            Cu coarnele poleite,
            Boii din mijloc
            Cu coarnele de foc,
            Boii de la roate
            Cu coadele belciugate
            Trosniti, mai!
            si corul:
            Hai! Hai!
           
            Versurile sunt neregulate: au diferite masuri, diferite ritmuri. Variantele nu sunt prea numeroase: in toate se gasesc insirate ocupatiile agricultorului, de la aratul tarinei pana la macinatul graului.
            In varianta publicata de Alecsandri, aflam ca pe morar il chema Troian, iar pe morarita Dochiana.
           

BALADELE

            Aceste productiuni poporane indeplinesc cerintele genului epic. Ele sunt poeme epice mai scurte sau mai intinse, care cuprind desfasurarea unui fapt. Poporul le numeste cantece batranesti. Noi le numim balade, pentru ca asa li s-a zis de Alecsandri, care a publicat cel dintai asemenea lucrari, dar unele din ele au intindere destul de mare, incat ar putea sa fie numite chiar poeme epice. Cateva din ele, care povestesc originea poetica sau legendara a unei localitati, a unei flori etc., sunt legende.
            Desi numarul lor trece de 50 in prima colectie a lui Alecsandri, acesta n-a simtit nevoia sa le clasifice. Teodorescu G.Dem. insa a facut patru grupe: solare si superstitioase, istorice, haiducesti si domestice. Clasificarea lui a fost adoptata mai de toti culegatorii ulteriori.
            Ce sunt baladele solare si cele superstitioase? Teodorescu numeste astfel cantecele care au de subiect legendele, mostenite chiar din vremea romana, despre soare si luna, precum si pe cele care poetizeaza diferite credinte superstitioase. Astfel este balada Soarele si luna, care se gaseste in colectia lui Alecsandri sub acelasi titlu. Se spune ca pamantul era luminat odata numai de soare, ca soarele, fecior tanar, voia sa se insoare, dar nu gasea alta fata potrivita pentru sine decat pe sora sa, Ileana, ca aceasta nu se invoia si pentru a scapa, se prefacea in mreana si apoi Dumnezeu o arunca pe cer si o facea luna. De atunci:
           
            De atunci se trase
            Si de-atunci ramase
            Ca ei se gonesc
            Si nu se-ntalnesc;
           
            Luna cand luceste,
            Soarele sfinteste;
            Soare cand rasare
            Luna intra-n mare.
           
            Aceeasi tema a incercarii de casatorie intre frate si sora este dezvoltata si in balada Iovan Iorgovan (asemuitoare intrucatva cu cea intitulata Erculean din colectia Alecsandri).
            Tema metamorfozelor, care se gaseste si in aceste doua poeme, formeaza fondul multor balade: astfel sunt Trei lebede (in colectia Teodorescu), unde un fecior de imparat se duce la vanatoare si gaseste trei lebede albe, care erau trei fete de imparat, schimbate in pasari; Cucul si turturica (in colectia Alecsandri) sau Mierla si Sturzul (in colectia Teodorescu), in care o pasare iubeste pe cealalta si nu e iubita. Iubita, ca sa scape, se preface in diferite animale sau obiecte si aceeasi transformare o sufera si iubitul cuc (sau sturz), schimbandu-se in ceva apropiat. Astfel mierla:
           
            Peste cap se da
            In balta cadea
            Si mi se facea
            Trestica
            Pitica
            Cu foaie inverzita
            La varf inflorita.
           
            Atunci sturzul:
           
            Peste cap se da
            De mi se facea
            Mica pasarica
            Usoara si mica,
            De stat pe trestica.
            Ca sa scape, mierla:
           
            Se facea de-o balta
            Cu papura-nalta
            Cu papura groasa,
            Nalta si stufoasa.
           
            Dar sturzul:
           
            Peste cap se da
            Si mi se facea
            Salcie pletoasa,
            Ce pe mal crestea
            Pletele-si lasa
            Apa c-ajungea
            Doar d-o saruta.
           
            Zadarnic, caci mierla:
           
            Floare se facea
            Pe campuri crestea.
           
            Si sturzul:
           
            Roua ca-mi cadea
            Doar d-o saruta.
           
            In felul acesta urmeaza metamorfozele: mierla turta, sturzul vatrai; mierla vie, sturzul pandar, mierla panza, sturzul chirigiu, mierla fantana, sturzul ciutura.
           
            Chestiunea transformarilor a fost studiata de Hasdeu, care a pus in legatura baladele noastre cu balade similare din literatura poporana franceza, provensala, retoromana s.a. si a urmarit izvorul acesta pana la literatura persana (Cuvente den batrani, vol. II).
           
            A doua grupa o formeaza, in mod natural, baladele cu subiecte istorice. Si la noi s-au petrecut evenimente de acelea care au zguduit adanc societatea si care, la alte natiuni, au dat nastere acelor marete epopei poporane, fala literaturilor lor; dar nu avem nici vreo epopee, nici macar nu avem cantece, destul de numeroase asupra unui personaj, ca sa se poata lega, macar in mod artificial, si sa se poata forma o epopee. Avem in cantecele noastre amintiri din epoca romana? Nu se pot dovedi. Urmele aflate de At.M. Marienescu in baladele culese de el, ca 'fetisoare sabinioase', sunt socotite ca lipsite de seriozitate, cum e considerata si interpretarea expresiei Ler din colinde, care a fost explicata de unii fara temei, ca infatisand pe Aurelius-Aurelianus. Mai serioasa poate fi pomenirea lui Traian intr-o varianta a plugusorului.
            In baladele cate s-au publicat pana acum, numele istoric cel mai vechi este al lui Negru Voda, care ia locul lui Neagoe in legenda manastirii Argesului. Pentru aceasta povestire se cunosc trei variante principale: una publicata de Alecsandri, alta de Teodorescu G. Dem., a treia de C. Mateescu.
            Dintre domnitori gasim pe Mihnea Voda (in Dobrisanu, col. Teodorescu), pe Radu Serban (balada cu acelasi nume, col. Teodorescu), pe Matei Basarab (idem), pe Ion Voda cel Cumplit (Iancu Mare, col. Teodorescu), Lapusneanu (Bogdan, col. Alecsandri) Stefan cel Mare (Movila lui Burcel, col. Alecsandri), Brancoveanu s.a.
            Mai dese sunt numele de boieri in balade: Calomfiresti, Buzesti, Balaceni s.a. In privinta aceasta Gr. Tocilescu publica un mic studiu, cercetand cum s-a oglindit in fantezia populara lupta lui Balaceanu in contra domnitorului Brancoveanu. Se stie ca Aga Balaceanu, ginerele lui Serban Cantacuzino si partizan al unei uniri cu austriecii, a venit chiar in Bucuresti cu armata austriaca in anul 1689. Poporul vorbeste de:
           
            Doi domni, cu doua osti:
            O oaste mi-este nemteasca,
            O oaste mi-este turceasca.
           
            Ostile se iau la lupta. Brancoveanu vede pe ai sai slabind si indeamna pe oamenii sai sa ucida pe Balaceanu. La apelul sau raspunde numai un capitan, Costin, fin al lui Balaceanu. Domnitorul ii fagaduieste:
           
            Ca sa-i dea el domnia
            Domnia si mosia.
           
            Costin s-a dus in tabara nasului sau si, cu inselaciune, l-a ucis:
           
            Frumos capul i-l taia
            In sulita i-l sprijinea
            Si pe cal incaleca
            La Brancoveanu mergea.
           
            Cand se intoarce insa cu trofeul sau, domnitorul nu numai ca nu-i da nimic, dar porunceste de-i taie si lui capul:
           
            Chip gealatului facea
            Si-i dete capu-alaturea.
           
            Tocilescu noteaza ca si prezenta unui Costin in oastea lui Brancoveanu si taierea capului lui Balaceanu sunt fapte atestate de cronicari.
            E pacat ca forma in care se infatiseaza toate variantele cate s-au publicat despre Balaceanu este in vadita decadenta; nu numai ca imaginile sunt palide sau banale, nu numai ca versurile sunt rau construite, dar intalnim expresii obscene.
            Baladele haiducesti sunt cele mai numeroase. Haiducii sunt eroii cei mai apropiati de popor. Ei nu sunt hoti sau talhari, in intelesul de azi, ci sunt infatisati ca niste luptatori pentru drepturile poporului. Poezia poporana ii arata ca niste oameni puternici si generosi si admira in ei hotararea de care poporul se simtea incapabil in acele vremuri cand tirania ii plecase la pamant si cand multimea de nenorociri il facea sa creada ca e ursit sa sufere vesnic. Vom observa ca miraculosul nu figureaza in aceste balade, dar supraomenescul caracterizeaza mai pe toti eroii acestia; ei sunt oameni, insa cu insusiri de uriasi. Astfel Mihu se intalneste cu o ceata de unguri si dupa ce invinge in lupta dreapta pe capetenia lor, cere tovarasilor acestuia sa-i ridice saua si armele, dar nici unul nu poate, intocmai ca in episodul cu arcul lui Ulise din Odiseea. Stanislav este si mai minunat. Prins de turci pe cand dormea, e legat cu franghii, ba i se atarna si o piatra de moara de gat si astfel este pravalit in Dunare. El doarme cat doarme si apoi se desteapta si izbuteste sa se ridice la suprafata cu piatra cu tot si astfel sa fie va zut de cineva de pe tarm si ajutat sa iasa.
            Baladele haiducesti se pot deosebi in doua grupe: unele, cele mai vechi, arata pe haiduci luptandu-se impotriva strainilor, mai ales impotriva turcilor, altele, cele mai noi, ii arata luptandu-se impotriva bogatilor.
            Cuprinsul acestor balade nu prezinta o varietate mare.
           Cateva infatiseaza lupte ale haiducilor contra ciobanilor, cum sunt baladele Dolca si Salga din col. Alecsandri, Fulga din col. Teodorescu s.a.
            Uneori se lupta haiducii intre ei. Asa se intampla cu Toma Alimos,
           
            Haiduc din tara de jos,
            Nalt la stat,
            Mare la sfat,
            Si viteaz cum n-a mai stat.
           
            Pe cand sedea sa se odihneasca, vine un alt haiduc, Manea:
           
            Manea slutul
            Si uratul,
            Manea grosul
            Si-artagosul
            Venea, mare, ca vantul,
            Ca vantul si ca gandul,
            Cu parul lasat in vant,
            Cu maciuca de pamant.
           
            Manea, prin inselaciune, se apropie de Toma, ii taie pantecele si fuge. Toma isi aduna matele, isi strange mijlocul cu braul si alearga calare dupa el, il ajunge si-i taie capul.
            In povestea aceasta nu se vede bine cauza urii dintre cei doi antagonisti. In alta insa, Vidra, care figureaza in multe colectii, se vede ca haiducii
           
            Stoian soimanul, popa vechi,
            Cu potcapul pe urechi
           
            si
           
            Paunasul codrilor,
            Voinicul voinicilor
           
            se lupta pentru o femeie, pentru Vidra. Lupta lor este intocmai ca in basme:
           
            Ei de brae s-apucara
            Si la lupta se luara,
            Zi de vara pana-n seara.
            Cand in loc mi se-nvartea,
            Cand in vale s-aducea,
            Nici unul nu dovedea!
            Dar Stoian mereu slabea
            Braul lui se descingea.
            Stoian popa s-aprindea
            Si facea el ce facea
            Pe Paun ca-l aducea
            Si-n pamant ca mi-l izbea
            Ca pamantul despica,
            Pana-n brau ca mi-l baga,
            Baltagu-apoi ridica,
            Capul lui Paun zbura.

           Luptele haiducilor contra strainilor sunt incercari de a scapa din inchisoare ori expeditii de razbunare. Cei mai vestiti haiduci sunt Badiul, Golea, Bacul, Agus, Valcan, Stanislav. E curios numele acesta strain intre celelalte, dar colectiile ne dau multe variante relative la acest erou. Cele mai frumoase sunt in colectia Teodorescu. In toate se vede ca a facut incursiuni prin orasele turcesti de peste Dunare si cum o ceata de turci vine sa-l caute, pun mana pe el prin tradarea unei slugi, un grec, si-l arunca in Dunare; el scapa si se duce inot la Dristor (Silistra). Aci, intra prin pravalii ca sa cum pere un palos, dar nu gaseste nici unul bun, pentru ca pe toate le frangea:
           
           La genunche le punea,
           In genunche le-ndoia,
           Palose ca se frangea.
           
          Dupa multa cautare, descopera la un ovrei un vechi palos al sau pe care i-l furasera turcii. Suparat, taie pe ovrei, apoi porneste prin oras sa caute pe turci. E plina de plasticitate naratiunea acestei expeditii:
           
            Palosu in mana lua,
            Pe ulita c-apuca,
            In cafenele intra.
           
            Iar turcii:
           
            Care pe sub pat intra,
            Cafele ca rasturna,
            Ciubuce ca-si arunca,
            Mesii-n urma ca-si lasa
            Chiselele ca-si pierdea,
            Iar Stanislav ii cata.
            De sub pat ca mi-i scotea
            Si cu palos ii taia,
            Nici unul nu ramanea.
           
            Este interesant de relevat ca tipurile de haiduci care se lupta cu boierii si cu functionarii administrativi sunt cantati in poeme mai putin reusite. Despre Jianu si Tunsu publica Alecsandri doua bucati, insa acestea sunt mai mult poezii lirice decat epice, pe de o parte printr-o intindere restransa, pe de alta prin lipsa elementului narativ. Alte nume ce se intalnesc mai des sunt: Ghita Catanuta, Bolboceanu, Gheorghelas Balan, Busuioc Fondul baladelor il formeaza mai putin faptele haiducesti propriu-zise, care sunt amintite sau laudate in termeni generali:
           
            Bate ciocoii la scara,
            Cerand bani de cheltuiala
            Si haine de primeneala,
           
            cat mai ales luptele cu potera, care prezinta pentru imaginatia poporului momentele cele mai interesante, intrucat aici se vede iscusinta cea mai mare si vitejia fara seaman a haiducului.
            Cea mai izbutita balada, cel putin in unele variante (publicate de Teodorescu), este a lui Corbea. Hot vestit, el a fost prins de voda Stefanita si pus la inchisoare unde sade ani de zile:

            Sade-n apa
            Pana-n sapa
            Si-n noroi
            Pana-n turloi.
            Cu lacate pe la usa,
            Cu maini dalbe in catuse,
            Iar la gat pecetluit
            Cu cinci litere de argint,
            Cum n-am vazut de cand sunt.
           
            B. Delavrancea a studiat intr-o conferinta a sa acest mic giuvaer, in care se pot intalni cele mai frumoase exemple de imagini poetice. Vom releva cateva din ele.
            Cand mama celui inchis se apropie de fereastra temnitei, il intreaba:
           
            - Corbeo, maica, aici esti?
            Corbeo, maica, mai traiesti?
            Corbea dac-o auzea,
            Glasul ca-i intelegea
            Si din gura-i raspundea:
            - Maica, maiculita mea,
            Maica, parca tot sunt viu
           
            Si apoi descrie suferintele din inchisoare:
           
            Aicea cand am intrat
            Ce-am vazut cand m-am uitat?
            Bajbaiau serpoaicele
            Si erau ca acele,
            Broastele ca nucile,
            Naparci ca undrelele.
            Acum sunt serpoaicele,
            Maica, sunt ca grinzile,
            Broastele ca plostile
            Si naparci ca butile.
            Pe toate ca le-am rabdat
            Si pe toate le-as rabda
            De n-ar fi una mai rea:
            C-o dracoaica
            De serpoaica,
            Bat-o Maica Precista,
            S-a incuibat in barba mea.
            Ea maica, ca mi-a ouat,
            Ouale si le-a lasat
            In fundul salvarului,
            Fundul pozunarului,
            In sanul meu c-a clocit
            Si puii si-a colacit.
            In sanul meu ca si-i creste
            Si de coaste ma ciupeste.
           
            Ca sa scape din inchisoare, Corbea imagineaza o cursa pentru domn, pe care-l stia mare iubitor de cai. Trimite pe mama sa sa aduca un cal de-ai sai si sa-l plimbe pe dinaintea palatului domnesc. Domnitorul il vede si vrea sa-l cumpere, dar baba spune ca-l da numai in schimbul liberarii lui Corbea. Domnitorul se consulta cu divanul si fagaduieste, cu gandul sa nu se tina de vorba. Ia calul, dar cine sa-l incalece? Nici un ostas nu poate si de aceea domnitorul da porunca sa-l aduca pe Corbea:
           
            Corbea in curte cand intra,
            Cocoane se spaimanta,
            Boierii cruce-si facea
            De urat ce mi-l vedea;
            Barba-i bate genunchiul,
            Chica-i bate calcaiul,
            Barba si mustatile
            Ii acopar mainile:
            Genele, sprancenele
            I-nfasoara bratele.
           
            Corbea obtine de la domn sa i se dezlege mana stanga, sa i se rada barba, sa i se potriveasca chica, sa fie imbracat in haine frumoase. Ca masura de prevedere, se inchid portile si se strajuiesc zidurile, dar Corbea se repede cu calul sau, sare peste zid si fuge.
           
            In colectia lui Teodorescu se gaseste o categorie speciala: a baladelor domestice. Prin acestea el intelege acele care 'poetizeaza institutiunile, modul de a trai si fazele vietii'. In ele gasim, 'alaturi cu veselia nuntilor, adevarate tragedii sangeroase, produse de pasiuni puternice'. El publica 24 bucati de acest fel, care sunt mai putin interesante decat cele din grupele celelalte. Se poate cita in mod deosebit Chira. Aici e vorba de o fata din Braila, pe care o rapeste un arap si pe care o scapa fratii ei inotand in Dunare pana ajung vasul cu care plecase rapitorul. Are si Alecsandri o bucata cu acelasi titlu, dar deznodamantul e deosebit: aici vedem ca fratii ei o ucid, cu toate protestarile ei, crezand-o ca a fugit de bunavoie cu arapul.
            In lectiile tinute la 'Cursurile de vara din Valeni' (Valeni 1910), d-l Iorga studiaza baladele, cautand a fixa cateva cicluri. D-sa se ocupa de cele care se raporteaza la diferiti domni, stabilind ca nici una nu aminteste vreun domnitor anterior secolului XVI; apoi, in treacat, apreciaza pe cele haiducesti din care cele mai interesante se opresc la epoca lui Tudor Vladimirescu.
           

BASMELE

            Basmele (basm sau basn, din paleoslavic) sau povestile sunt naratiuni ale unor intamplari inchipuite, niste epopei in proza, in care miraculosul are intrebuintare excesiva si care ne infatiseaza o lume de superstitii strans legate cu viata sufleteasca a taranului. In ele vedem in toate amanuntele mitologia poporului nostru.
         Eroul principal al basmului este omul. Actiunile lui insa sunt provocate, ajutate sau impiedicate de fiinte supranaturale, unele bune, altele rele. Deznodamantul basmului este, in general, favorabil celui bun, care, desi sufera la inceput, dar tot izbuteste a-si arata pana la urma dreptatea. Curiozitatea, neincrederea in vorbele cuiva, dorinta de a izbandi mai cu inlesnire, cautarea unei fiinte iubite, incercarea de a distruge pe un vrajmas, invidia: cam acestea pricinuiesc acele peripetii complicate ale basmelor.
           In marele numar al basmelor romanesti s-ar putea deosebi cateva categorii sau cicluri, care la randul lor sunt susceptibile de diviziuni, cuprinzand, se intelege, fiece diviziune o serie mai mult sau mai putin intinsa de variante.
           O asemenea impartire a incercat Lazar Saineanu, in scrierea sa premiata la concursul publicat de Academia Romana in 1894. E o lucrare constiincioasa, bazata pe un bogat material, atat romanesc cat si strain.
            Autorul a deosebit trei mari sectiuni: basme pur fantastice, basme eticofantastice si basme religioase.
            Basmele pur fantastice sunt acelea in care elementul fundamental este metamorfoza sau descinderea in infern si ridicarea in aer sau dorinta de ispravi a unor indivizi extraordinari. Aici vedem fiinte supraumane (un sfant, o zana) luand forme pamantesti, de obicei de animale (porc, sarpe, broasca), spre a vietui cu o fiinta iubita de pe pamant. (Ex. Sarpele mosului din colectia Stancescu). Vedem fiinte omenesti transformate in plante in urma unui blestem. (Ex. Fata din Dafin din col. I. Fundescu). Vedem eroi care sufera o serie de transformari, ca sa scape de persecutia unui dusman sau a unui zmeu. (Ex. Patru cel frumos din Sezatoarea). Descinderile in infern, idee pe care o intalnim si la cei vechi, in Odiseea, in Eneida, in ispravile lui Alexandru cel Mare, se fac de obicei, ca si ridicarea in regiuni aeriene, pentru cautarea unei fiinte iubite (ex. Cei trei feciori ai babei din Sezatoarea). Tot in gruparea descinderilor si ascensiunilor intra si asa-numitele deceuri. Deceul este un basm care cuprinde o suma de intrebari curioase si raspunsurile potrivite (Ex. Vizor, craiul serpilor, din colectia Pop Reteganul). Ispravile eroice se indeplinesc in genere de voinici, care poarta numele de 'Feti-Frumosi', uneori si de femei razboinice. Ispravile acestea sunt felurite: sau se cauta o apa miraculoasa care sa redea viata sau se cauta o fecioara cu parul de aur, ce se numeste de regula 'Ileana Cosanzeana' (Ex.: Harap-Alb din Creanga).
           
            Basmele etico-fantastice cuprind, pe langa partea minunata, pe langa ispravile eroice, ce se afla si in celelalte basme, un invatamant etic. Aci vedem doi frati care se iubesc unul pe altul si se sacrifica unul pentru altul (Ex. Omul de piatra din col. Ispirescu) sau dimpotriva, trei frati, doi dusmani celui mai mic, in care se personifica vitejia, istetia, dragostea, sinceritatea (Ex.: Pasarea maiastra din col. Ispirescu).
            Un invatamant teribil se da omului prin acele povestiri: ni se infatiseaza animale recunoscatoare fata de oameni ingrati (Ex.: Ros -Imparat si Alb-Imparat din col. N.D. Popescu).
            In alte povestiri ni se infatiseaza crima incestului sau persecutarea copiilor de catre muma vitrega (Ex.: Fata mosului si fata babei din col. Ispirescu).
           

            Basmele religioase ne infatiseaza pe Dumnezeu sau pe sfinti ori pe Diavol cu spiritele infernale, traind printre oameni. Tema generala este facerea de bine de catre fiintele divine bune si persecutia de catre cele rele: inca pe cand puterea celor dintai ni se prezinta ca nemarginita, a celorlalte e pusa greu la incercare si mai totdeauna virtutea diavoleasca este invinsa de istetimea omului (Ex. Azima mergatoare din col. Pop Reteganul).
           

            Originea basmelor, ca si a miturilor antice, a fost foarte mult discutata in cursul timpului si s-au format teorii diverse pentru explicarea ei. Basmele au fost considerate de unii ca creatiuni artificiale ale poetilor, de altii ca exprimarea unor inalte adevaruri sub forma alegorica.
            Teoria veche a simbolismului miturilor a fost combatuta de Ottfried Mller, care le considera ca productii spontane ale imaginatiei copilaresti a oamenilor. Fratii Grimm au socotit basmele ca niste ecouri ale miturilor indo-europene si mai tarziu Max Mller si apoi Adalbert Kuhn au limitat si mai mult teoria fratilor Grimm, cel dintai sustinand ca in toate miturile se simboleaza actiunile principiului luminos, deci soarele joaca rolul de capetenie, celalalt sustinand ca miturile personifica fenomenele atmosferice, deci furtuna si ploaia au rolul principal. Benfey crede ca basmele sunt productii exclusive ale spiritului indian, de unde s-au raspandit in lumea intreaga. B.P. Hasdeu a formulat o noua teorie, dupa care originea elementului supranatural din basme se gaseste in vis; realitatea visului este transmisa de basm in realitatea vegherii.
           

PRODUCTII DE NATURA DRAMATICA

ORATIILE DE NUNTA

            Citind cineva intr-o colectie oarecare o poezie din grupul oratiilor, cu greu ar putea gasi motivul pentru care ea s-ar aseza intre productiile de natura dramatica. Trebuie sa cunoastem cadrul in care se desfasoara aceste 'oratii' pentru a afla caracterul dramatic al unora din ele. Zic 'al unora', fiindca o parte dintr-insele sunt poezii curat lirice sau glumete.
            Casatoria este pentru taranul nostru o imprejurare foarte insemnata din viata si pe care el o indeplineste cu o suma de formalitati mostenite de la stramosi.
            Iarna, cand un tanar vrea sa se insoare, trimite sau merge el cu un 'petitor' sau 'staroste'. Acest fapt variaza in detalii dupa localitate, dar se petrece in genere cu solemnitate mare, fiind parintii fetei pregatiti de mai inainte despre venirea petitori lor. Dupa ce s-a hotarat nunta in principiu, parintii fetei merg in satul tanarului, ca sa cerceteze despre starea si purtarea lui, si apoi se hotaraste o zi pentru 'logodna' sau 'incredintare'.
            In acea zi, tanarul, insotit de rude si prieteni, pleaca la casa fetei si acolo unul din prietenii lui, numit 'colacer', sau 'conacar', recita o 'oratie', care consta dintr-o alegorie despre un imparat care a plecat la vanatoare si a ratacit pana in locurile acele.
            Dupa ce au intrat in casa, se cerceteaza zestrea si apoi un popa sau un batran face incredintarea, schimband inelele tinerilor. Urmeaza apoi masa si joc.
            De atunci tanarul devine 'mire' sau 'ginere' si fata 'mireasa'.
            Inca de vineri sau sambata inaintea nuntii se aleg doi tineri 'chematori', care merg din casa in casa si poftesc la nunta pe sateni, rostind cate o 'oratie' si inchinand cu vin din plosca pe care o poarta cu dansii.
            In ziua nuntii porneste mirele cu toate rudele si cu prietenii din sat, ca sa mearga la casa socrilor mici si sa aduca mireasa. Cortegiul se opreste la o distanta oarecare si pornesc numai 'vorniceii'. Acestia gasesc lume multa stransa in casa socrilor si le ies inainte unul sau doi vornicei din partea miresei. Dupa ziua buna si dupa un schimb de glume, unul din vorniceii mirelui recita cuvenita oratie. Vorbeste ca un trimis al unui 'tanar imparat', care a plecat la vanatoare si a dat peste 'o urma de fiara' si cautand-o a gasit la casa aceea o floare
           
            Care-nfloreste,
            Dar nu rodeste

            si ei au venit pentru ca sa ia floarea. Urmeaza un dialog intre vornicei si e apoi chemat intregul cortegiu si primit cu mare solemnitate.
            Dialogurile acestea si luptele simulate care se dau intre reprezentantii mirelui si ai miresei, alergarile cu caii peste camp, iata slabul element dramatic, care ne indreptateste a clasa in acest gen oratiile de nunta.
            Obiceiurile difera de la un tinut la altul.
            In unele localitati se face masa si joc si inainte de a porni la biserica, in altele nu.
          Mergerea la biserica o intalnim insa in toate partile, pentru ca taranul pe aceasta pune baza casatoriei, iar formele de la primarie le socoteste ca un lucru fara interes, pe care il face de nevoie.
            Dupa intoarcerea de la biserica se aseaza 'la masa cu dar', adica la care toti mesenii trebuie sa aduca ceva bani spre a ajuta la punerea temeliei unei noi casnicii.