"Lacul" de Mihai Eminescu - analiza pe strofe

"Lacul" de Mihai Eminescu

Poezia "Lacul" a fost publicata la 1 septembrie 1876 in revista "Convorbiri literare". Creatia literara imbina motivul iubirii si al naturii, predominante in opera lui M. Eminescu, fiind o idila cu puternice note de pastel. Tema o constituie dorinta arzatoare a eului liric de a-si intalni iubita, povestea de dragoste fiind imaginata intr-un cadru natural feeric.

Lacul este principalul element al decorului natural in care are loc asteptarea poetului, exprimand impresiile, emotiile, starile de spirit ale acestuia, ceea ce ii confera un loc central in poezie. In viziunea lui Mihai Eminescu, apa este un element al vietii al profunzimii trairilor interioare. Toate celelalte elemente care compun decorul in care se manifesta visul de iubire - trestiile, barca, luna, nuferii - sunt in armonie cu lacul.

Formata din 5 catrene, poezia exprima, gradat, starea sufleteasca a eului liric, de la speranta de a-si intalni iubita, la durerea neimplinirii visului si resemnare.

Poezia se desfasoara pe doua planuri: unul real, exterior, care descrie cadrul natural in care ar urma sa se petreaca intalnirea celor doi indragostiti si altul ideal, interior, al visului de implinire a iubirii.

Prima strofa descrie este un tablou de natura, in care este prezentat decorul in care eul liric isi exprima dorinta de a cunoaste sentimentul de iubire absoluta. Acesta este creat prin imagini vizuale redate cu ajutorul epitetelor cromatice: lacul "albastru", nuferi "galbeni", cercuri "albe". Personificarea lacului, realizat prin verbele "tresarind" si "cutremura" anticipeaza emotia indragostitului in asteptarea iubitei. Barca este simbolul spatiului ocrotitor unde indragostitii isi pot trai iubirea.

Incepand cu strofa a doua, prezenta eului liric este subliniata prin folosirea pronumelui personal "eu" si a verbelor la persoana I singular: trec, ascult, astept. Repetitia adverbului "parca" exprima nesiguranta, incertitudinea asteptarii ("Parc-ascult si parc-astept"). Speranta implinirii visului de iubire este sugerata prin folosirea     verbelor la conjunctiv: " sa rasara" "sa-mi cada ". Prezenta pronumelui personal "ea", evidentiat grafic, exprima unicitatea iubitei, simbolizand frumusetea feminina inchipuita de poet. Pentru ca dorinta indragostitului nu se indreapta catre cineva anume, ci catre o iubire ideala pe care o doreste implinita.

Strofele a III-a si a IV-a prezinta visul de iubire al eului liric. Verbele sunt tot la conjunctiv, pentru ca intalnirea nu este reala, ci se petrece doar in imaginatia indragostitului: sa sarim, sa scap, sa plutim, (sa) fosneasca, (sa) sune.

Prin personificarea "Inganati de glas de ape", lacul devine partas la bucuria indragostitilor.    Trairea eului liric se transmite prin imagini vizuale si auditive: "Vantu-n trestii lin fosneasca,/ Unduioasa apa sune". Farmecul iubirii se imbina in inchipuirea poetului cu splendoarea naturii data de lumina lunii, de fosnetul vantului si de glasul apei.

Din aceste strofe se desprinde ideea armoniei perfecte intre planul real, al naturii si planul ideal, al visului de iubire, dintre planul exterior, al decorului natural si cel interior, al sentimentelor.

Semnul exclamarii de la sfarsitul strofei a IV-a marcheaza momentul de maxima intensitate a emotiilor traite de eul liric ce viseaza la implinirea dragostei.

Ultima strofa exprima tristetea sfasietoare a eului liric, provocata de neimplinirea visului de iubire si de solitudinea (singuratatea) dureroasa. Trecerea de la starea de vis, plina de farmec, la realitatea trista a unui ideal neimplinit este marcata grafic de punctele de suspensie: "Dar nu vine". Poetul isi exprima durerea si sentimentul de singuratate tot in mijlocul naturii. Nuferii nu mai sunt galbeni, ca in prima strofa, pentru ca    peisajul este in concordanta cu starea de spirit a eului liric. "Lacul cel albastru/Incarcat cu flori de nufar" devine martor si al tristetii sale, asa cum fusese martor al visului de iubire, realizandu-se astfel o simetrie in constructia poetica.

Armonia deosebita a poeziei, muzicalitatea versurilor, este realizata prin aliteratie si asonanta. Aliteratiile contin repetarea silabei "sa" (sa sarim) si a consoanei "s" (sa-mi scape". Asonantele sunt realizate prin accentuarea vocalei "a": unduioasa, apa. Ritmul poeziei este trohaic, cu o rima imperfecta, iar masura versurilor este de opt silabe.

Poezia "Lacul" este o opera apartinand genului liric, intrucat poetul isi exprima in mod direct, prin intermediul eului liric, ideile, sentimentele, starile sufletesti pe care le traieste in asteptarea iubirii ideale, intr-un limbaj artistic. Prezenta eului liric este subliniata prin folosirea persoanei I singular.