Lirica filosofica eminesciana - Dorul nemarginit

Lirica filosofica eminesciana

Exegetii operei lui Eminescu au staruit indelung asupra interesului sau pentru filosofie. Dintre toate operele filosofice asimilate de Eminescu cel mai mare impact l-a avut asupra lui Lumea ca vointa si reprezentare de Schopenhauer. "Apropierea dintre Eminescu si Schopenhauer s-a facut de atatea ori incat ea poate fi considerata astazi ca un adevar curent al istoriei literare" (T.Vianu, Eminescu si etica lui Schopenhauer in Opere, vol.2, Editura "Minerva", Bucuresti, 1972). Opera filosofului idealist german a reprezentat pentru Eminescu izvorul multor teme ale poeziei sale.

Eminescu a luat contact cu filosofia lui Schopenhauer inca din 1869, in primul semestru pe care l-a petrecut ca student la Viena. "Schopenhauer a fost pentru pentru Eminescu un tovaras de viata si un izvor nesecat de inspiratie. Ne gasim odata cu tovarasia ideala care leaga pe poet de filosof in fata unui adevarat caz de afinitate electiva" (T.Vianu, op.cit.). Lectura operei filosofului german a orientat pasii poetului si spre alte creatii, de n-ar fi sa amintim decat textele din literatura indiana

Ne propunem sa urmarim modul in care ideile filosofiei lui Schopenhauer au fost asimilate in creatia lui Eminescu. Motivele de inspiratie schopenhaueriana asupra carora vom starui sunt urmatoarele: "dorul nemarginit", prezentul etern, geniul, ataraxia, lumea ca teatru. Le vom urmari pe rand:

"Dorul nemarginit"

In Scrisoarea I, forta de gandire a geniului ipostaziat in batranul dascal este redata printr-o imagine poetica a cosmosului, a nasterii si a stingerii universale. Tabloul cosmogonic (versurile 41-86) care asimileaza idei si motive din vechile scrieri indiene (Rig-Veda), din miturile grecesti si crestine, din Schopenhauer, dar si din Kant are trei secvente distincte care configureaza haosul, geneza si moartea universala.

Imaginea haosului se structureaza in jurul conceptului poetic de nefiinta:

"La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,

Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,

Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns.

Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.

Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?

N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,

Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,

Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.

Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,

Si in sine impacata stapanea eterna pace."

Starea de totala indeterminare, cea de dinaintea Genezei, este foarte asemanatoare cu un pasaj din Imnul creatiunii din Rig-Veda. In viziunea lui Eminescu, haosul este indefinit, dominat de nemiscare, lipsit de constiinta de sine. Tabloul haosului precosmic surprinde prin expresivitatea poetica. Nimicul, absenta sunt reprezentate prin alaturarea antitetica a materiei verbale: fiinta- nefiinta, nu se-ascundea nimica-tot era ascuns, patruns-nepatruns, lume priceputa-minte s-o priceapa.

"Nefiinta" inseamna fiinta divina care creeaza lumea pentru a se autocunoaste, pentru a se proiecta intr-o imagine oglinda: "Imaginea cercurilor vide, a divinitatii ca nefiinta coexista in ultima etapa a creatiei eminesciene cu imaginea aparent contradictorie a divinului identificat cu <fiinta ce nu moare>." (Ioana Em.Petrescu, op.cit.)

Geneza este impresionanta prin capacitatea de constructie poetica. "Eterna pace" este tulburata de miscarea punctului creator:

"Dar deodat-un punct se misca.cel intai si singur.Iata-l

Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal.

Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stapanul fara margini peste marginile lumii."

Forta demiurgica a punctului genereaza aparitia universului, a lumii:

"De-atunci negura eterna se desface in fasii,

De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii.

De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute

Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute.

Si in roiuri luminoase izvorand din infinit,

Sunt atrase in viata de un dor nemarginit."

"Dorul nemarginit" reprezinta "vointa oarba de a trai" din filosofia lui Schopenhauer. In opinia filosofului, aceasta se manifesta intr-un prezent etern. Prezentul este forma vietii. Trecutul si viitorul sunt iluzorii. Spune Schopenhauer: "Mai inainte de toate trebuie sa ne convingem ca forma fenomenului vointei, altfel spus, forma vietii sau a realitatii nu este decat prezentul, si nu viitorul si trecutul; acestea nu exista decat in abstractiunea noastra prin inlantuirea cunostintei supusa principiului ratiunii. Nici un om n-a trait in trecut si nimeni nu va trai in viitor; numai prezentul este forma proprie oricarei vieti, o proprietate asigurata pe care nimic nu i-o poate smulge". Aceasta idee a prezentului etern ii slujeste filosofului pentru a anula teama de moarte, care nu este altceva decat teama de a pierde prezentul vietii. Moartea inseamna pentru omul ignorant un timp fara prezent. Prin moartea insa, viata continua si dupa risipirea individualitatii, caci ea atinge prin moarte si dincolo de ea un alt prezent.

Vazuta din perspectiva infinitului, lumea este formata din "microscopice popoare", iar oamenii nu sunt decat "musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul", sunt exponentii vointei oarbe de a trai, ai egoismului, ai spiritului gregar. In goana dupa reusite imediate, uita :

"cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,

ca-ndaratu-i si nainte-i intneric se arata".

O alta idee care este formulata in tabloul genezei este a vietii ca vis.

"Cum s-o stinge totul pere , ca o umbra-n intuneric,

Caci e vis al nefiintei universul cel himeric."

Motivul vietii ca vis apare si in alte poeme eminesciene (Memento mori, Imparat si proletar) si este preluat, prin intermediul operei lui Schopenhauer, de la dramaturgul spaniol Calderon de la Barca.

Stingerea universala, mitul escatologic, apare in viziunea lui Eminescu mai intai ca o moarte a sistemului solar, urmata de un colaps gravitational, de disparitia stelelor , de oprirea timpului si in cele din urma de revenire la "eterna pace":

"Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros

Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi,

Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat

Ei, din franele luminii si ai soarelui scapati;

Iar catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit,

Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit;

Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,

Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie,

Si in noaptea nefiintii totul cade, totul tace,

Caci in sine impacata reincep-eterna pace."

Ceea ce retine atentia in acest vast tablou cosmogonic este concretetea imaginilor poetice. Comparatiile au un rol esential in acest sens. Stingerea soarelui "trist si ros" este comparata cu "o rana", stele pier aidoma "frunzelor de toamna". Timpul, personificat, este imortalizat intr-o imagine de neuitate: "Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie". Este sugerata in acest vers pierderea timpului individual in cel universal, efemeritatea fiintei in raport cu infinitul cosmic.

Strans legat de "dorul nemarginit" este si motivul prezentului etern. Vom urmari modul in care Eminescu il valorifica in lirica sa. Am ales pentru exemplificare poemele Scrisoarea I si Glossa. Sa comparam versurile din Scrisoarea I referitoare la batranul dascal:

"Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga,

Noaptea-adanc-a veciniciei el in siruri o dezleaga;"

cu urmatoarele versuri din Glossa:

"Viitorul si trecutul

Sunt a filei doua fete,

Vede-n capat inceputul

Cine stie sa le-nvete;

Tot ce-a fost ori o sa fie

In prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zadarnicie

Te intreaba si socoate."

Perpectiva asupra timpului explica indiferenta stoica la care indeamna Glossa. Ideea prezentului etern este redata in strofa citata prin paralelism sintactic. Aceasta este construita pe o schema triadica:

Schema se repeta de trei ori. Constiinta prezentului etern nu o are insa oricine, ea apartine exclusiv omului de geniu; in acest context, pronumele relativ "cine" este restrictiv. Caracterizata printr-o rigoare formala de tip clasic, Glossa nu se remarca printr-o deosebita "arborescenta" stilistica (epitete, metafore, comparatii, personificari), ci printr-un limbaj direct, demetaforizat. Ceea ce impresioneaza este ordonarea conceptelor in text, muzicalitatea grava a ideilor.

Pe urmele filosofului german, Eminescu considera ca trecutul si viitorul apartin lumii inselatoare, in timp ce prezentul este forma adevarata a vietii. Consecintele acestui mod de gandire sunt insemnate. Continutul vietii se manifesta numai in clipa de fata. Istoria ca stiinta a trecutului i se pare lui Schopenhauer neinstructiva, pentru ca "esenta vietii umane si a naturii se regaseste pretutindeni si in orice moment, si nu cere pentru a fi recunoscuta decat adancimea conceptiei". Exegetii operei eminesciene au observat perspectiva statica asupra timpului, convingerea ca devenirea este iluzorie. Structura statica a realitatii este esenta pesimismului schopenhauerian, dar si a lui Eminescu. Lumea este mereu aceeasi. In Te duci aceasta idee este exprimata in versurile:

"Ca azi va fi ziua de mane,

Ca mani toti anii s-or urma."

O atitudine a poeziei eminesciene care ilustreaza conceptia statica asupra timpului este contemplarea propriului trecut:

"Si cand gandesc la viata-mi, imi pare ca ea cura

Incet repovestita de o straina gura,

Ca si cand n-ar fi viata-mi, ca si cand n-as fi fost.

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi tin la el urechea - si rad de cate-ascult

Ca de dureri straine?. Parc-am murit de mult."

( Melancolie)

Razbate din aceste versuri un sentiment profund al deznadejdii de a nu putea cuprinde realitatea. Trecutul este o doar o amintire fragmentara.

Manifestandu-se vesnic in prezent, dar aspirand catre idealuri pe care odata atinse le inlocuieste cu altele, vointa de a trai este izvorul nesecat al suferintei. Aceasta fiind esenta conditiei umane, Schopenhauer propune ca solutie ataraxia stoica, eliberarea de sub puterea afectelor, care inseamna mantuire. Prin gandire, se poate ajunge la aceasta stare de seninatate. In poezia lui Eminescu ataraxia ca mod de existenta apare in Glossa. Poezia are forma fixa si a fost considerata un "decalog al izbavirii spiritului de amagirile clipei". Textul a fost considerat o sinteza a atitudinilor pesimiste eminesciene, in care influenta budista filtrata prin filosofia schopenhauerina e mai evidenta decat in orice alta creatie. Glossa este o poezie cu caracter gnomic, un cod al omului superior care intelege lipsa de sens a existentei.

"Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi si noua toate;

Ce e rau si ce e bine

Tu te-ntreaba si socoate;

Nu spera si nu ai teama

Ce val ca valul trece;

De te-ndeamna, de te cheama,

Tu ramai la toate rece."

Strofa-cadru, la fel ca si celelalte, este structurata in jurul persoanei a doua singular. Aceasta persoana nu este a unui interlocutor; este un tu nedeterminat in care se proiecteaza poetul insusi. dezamagit de limitarea spatiala si temporala in raport cu infinitatea universului. Perspectiva asupra timpului este statica, "Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi si noua toate " . Raceala este sinonima cu detasarea de framantarile lumii. Identificam in structura strofei mai multe relatii de opozitie: trece/ vine; vechi/ noua; rau/bine; acestea sugereaza ideea ca intr-un timp in care se repeta mecanic acelasi scenariu, opozitiile nu mai surprind, ele pot fi observate, dar oricine constientizeaza imuabilitatea existentei, caracterul iluzoriu al devenirii se situeaza deasupra acestor dihotomii. Ultima strofa identica cu prima numai ca scrisa invers muta accentele: de la perspectiva filosofica se ajunge la cea etica, morala, astfel ca nu intamplator poezia se deschide si se inchide cu versul "Vreme trece, vreme vine". Detasarea e conditia regasirii de sine; numai ratiunea distinge aparentele de esente. Detasarea presupune luciditate, cunoastere de sine, izolare, neimplicare afectiva. Aceasta este si atitudinea Luceafarului in fata vietii rapid schimbatoare a oamenilor obisnuiti:

"Dar nu mai cade ca-n trecut

In mari din tot inaltul:

-Ce-ti pasa tie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Traind in cercul vostru stramt

Norocul va petrece,

Ci eu in lumea mea ma simt

Nemuritor si rece."

Raspunsul final al astrului e constatarea rece, obiectiva, a diferentelor fundamentale intre doua lumi antinomice.

In Oda(in metru antic), tanar, visator, poetul imprumuta atitudini specific eminesciene: voluptatea durerii, sentimentul prefaceii veitii in vis si invers. De la ipostaza de geniu unic, nemuritor, insingurat, pururi tanar, atras de "steaua singuratatii", poetul coboara, la fel ca si Luceafarul, atras de chemarea iubirii "dureros de dulci". Iubirea se asociaza cu durerea, cu mistuirea, cu arderea de sine, cu pierderea de sine:

"De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,

Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari.

Pot sa mai renviu luminos din el ca

Pasarea Phoenix?"

Ultima strofa a odei exprima dorinta de recuperare a singuratatii, a nepasarii triste. Moartea inseamna, de fapt, reintrarea in nemurire prin recuperarea sinelui pierdut:

"Piara-mi ochii tulburatori din cale,

Vino iar in san, nepasare trista;

Ca sa pot muri linistit, pe mine

Mie reda-ma !"

Raceala, neimplicarea afectiva, detasarea de framantarile lumii sunt caracteristice geniului insingurat si nefericit. Antinomia geniu-omul comun este asimilata si transformata in simboluri lirice din filosofia lui Schopenhauer. In viziunea filosofului idealist german, geniul si omul comun se simt atrasi unul de celalalt, in ciuda diferentelor fundamentale dintre ei. Astfel, geniul se manifesta ca inteligenta, este capabil de obiectivitate, isi poate depasi sfera. Aspira spre cunoastere si este capabil sa se sacrifice pentru atingerea scopului propus si este condamnat la singuratate. Omul comun, obisnuit, se manifesta ca subiectivitate pura dominata de instinctualitate. Cu o existenta limitata si dornic de a fi fericit, omul obisnuit nu-si poate depasi conditia.

In cele cinci satire romantice intitulate Scrisori, Eminescu abordeaza tema romantica a conditiei geniului intr-o lume mediocra si incapabila sa-i sesizeze valoare. Ipostazele geniului sunt diferite. In Scrisoarea I, geniul este figurat prin "batranul dascal", marginalizat de societate, dar impresionant prin puterea fara margini a gandului:

"Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,

Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate

Si de frig , la piept si-ncheie tremurand halatul vechi,

Isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi,

Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,

Universul fara margini e in degetul lui mic,

Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga,

Noaptea-adanc-a veciniciei el in siruri o dezleaga;

Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar

Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar."

Portretul este realizat pe motivul aparentelor inselatoare. Batranul este un titan al gandirii: "universul fara margini e in degetul lui mic" si "sprijina lumea si vecia intr-un numar". Se cuvine sa amintim ce semnificatie are numarul in filosofie: pentru Platon, numarul reprezinta cea mai inalta treapta a cunoasterii si esenta armoniei cosmice si interioare. Pitagora il considera instrumentul acestei armonii. In gandirea chineza, numarul reprezinta cheia spre armonia cosmica. Pentru Kant, numarul este unitatea care decurge din sinteza multiplului. Batranul dascal are, spre deosebire de omul obisnuit, constiinta mecanicii lumii.

In Scrisoarea II, geniul este poetul care isi reprima dorinta de a crea intr-o lume insensibila la arta:

"De ce pana mea ramane in cerneala, ma intrebi?

De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?

De ce dorm, ingramadite intre galbenele file,

Iambii suitori, troheii, saltaretele dactile?

Daca tu stiai problema astei vieti cu care lupt,

Ai vedea ca am cuvinte pana chiar sa o fi rupt,

Caci intreb, la ce-am incepe sa-ncercam in lupta dreapta

A turna in forma noua limba veche si-nteleapta? "

In Scrisoarea III, geniul este omul politic a carui existenta se identifica cu a neamului si a tarii., iar in Scisoarea IV si in Scrisoarea V, geniul este privit in raport cu dragostea si cu femeia. Construite ca ample antiteze, cele cinci poeme eminesciene aduc in prim plan motivul geniului nefericit si condamnat la singuratate. Satira eminesciana la adresa societatii mediocre capata deseori aspecte pamfletare. Privit in antiteza cu Mircea cel Batran, politicianul din vremea sa este un impostor care terfeleste toate valorile sfinte pentru domnitorul Tarii Romanesti.:

"Prea v-ati aratat arama, sfasiind aceasta tara,

Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,

Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,

Ca sa nu se-arate-odata ce sunteti - niste misei !

Da, castigul fara munca, iata singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire."

In Luceafarul, geniul este un titan razvratit. Este atras de lumea oamenilor de rand si dispus sa renunte la nemurire pentru "o ora de iubire". Tabloul desertaciunii lumii, a idealurilor individuale, identitatea exemplarelor supuse sortii. Il readuc pe Hyperion la intelepciunea tipica geniului. "Hyperion nu se poate abandona in moarte, caci el ramane, ca intrupare pura a gandirii, identic siesi si creator de lumi" (Ioana Em.Petrescu, op.cit.)

Ipostaze ale geniului romantic apar si in Glossa, si Oda (in metru antic). Recunoastem in cele doua poezii aspiratia catre regasirea sinelui, raceala si abstragerea din zbuciumul vietii, constiinta acuta a zadarniciei. Pesimismul eminescian capata note de o puritate deosebita. Constiinta limitelor fiintei umane il determina pe omul de geniu sa priveasca lumea cu detasare.

TEST DE AUTOEVALUARE nr.8:

Motivul lumii ca teatru apare frecvent in creatia eminesciana (Scrisoarea I, Sarmanul Dionis, Glossa). Este un motiv frecvent in istoria culturii si literaturii universale. Conform acestui motiv, lumea este o imensa scena in care oamenii nu fac altceva decat sa joace niste roluri prestabilite. Asadar, actele umane nu sunt, asa cum ne iluzionam, actele vointei noastre (cu atat mai mult cu cat, in sistemul filosofic al lui Schopenhauer, oamenii se subordoneaza Vointei oarbe de a fi), ci doar niste modalitati prin care intram in niste roluri pe care Altcineva le-a stabilit. Ceea ce se schimba in istoria motivului este regizorul "piesei" (care poate fi Providenta stoica, Dumnezeul crestin, Vointa oarba de a fi, Mecanismul politic etc.) si atitudinea fata de rol .

In Glossa, motivul lumii ca teatru apare de mai multe ori:

"Privitor ca la teatru

Tu in lume sa te-nchipui:

Joace unul si pe patru,

Totusi tu ghici-vei chipu-i,

Si de plange, de se cearta,

Tu in colt petreci in tine

Si-ntelegi din a lor arta

Ce e rau si ce e bine."

...........

"Alte masti, aceeasi piesa,

Alte guri, aceeasi gama"

..........

"Cu un cantec de sirena,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca sa schmbe-actorii-n scena,

Te momeste in varteje;"

S-a afirmat ca sursa de inspiratie a poemului eminescian se gaseste in Cugetarile lui Oxenstierna (1583-1654), om politic suedez. In opinia lui T.Vianu (op.cit.), originea acestui motiv se afla in antichitate, de unde s-a raspandit apoi pe mai multe cai in literatura universala. In opera lui Epictet (filosof antic) se afirma: "Nu uita ca esti un actor intr-o drama aleasa de cineva mai mare decat tine. Vei juca putin, daca a ales-o scurta, mult, daca a ales-o lunga. Ti-a impartit rolul unui sarac? Joaca-l bine cu tot farmecul lui. Ti-a cazut rolul schiopului, al magistratului, al plebeului? Aceeasi datorie. Caci atata e al tau: sa joci frumos rolul primit. Dar algerea nu e treaba ta".

Se poate observa diferenta intre atitudinea stoicului antic si pesimismul modern in ceea ce priveste viata resimtita ca spectacol. ".stoicul reactioneaza cu o seninatate provenita, desigur, din constiinta ca rolul pe care avem a-l juca ne este atribuit de o putere rationala careia ii e necesara si contributia noastra pentru a obtine armonia defintiva a cosmosului. In viziunea pesimista a lumii, adancul ei rational este inlocuit cu aspiratia absurda a vietii care doreste sa se mentina pentru durerea noastra cea mai mare. "Vointa" care a inlocuit "logosul" continua sa ne calauzeasca cu aceeasi putere suverana, dar nu ne mai poate inspira acel sentiment de modestie, de demnitate si impacare cu sine, legat de constiinta ca rolul nostru umil este totusi indispensabil si care trece ca o adiere mangaietoare prin paginile lui Epictet. Dependenta creaturii de puterea oarba care o conduce trezeste mai degraba un sentiment in care o cumintenie dezamagita se invecineaza cu sarcasmul, asa cum strofele Glossei, dar si atatea pagini ale lui Schopenhauer ne pot oferi exemplul." ( T.Vianu, op.cit.)

Revenind la versurile din Glossa, sa observam ca ele ne propun ipostaza de spectator. Solutia este un exercitiu de luciditate. Rolurile sunt intotdeauna aceleasi. Cel care recurge la solutia detasarii a trecut prin experienta dezamagitoare a implicarii in spectacol:

"Amagit atat de-adese

Nu spera si nu ai teama."

Structura circulara a acestui poem eminescian nu este numai un exercitiu de rigoare formala, ci si expresia repetabilitatii spectacolului zadarniciei. Contemplarea spectacolului pe care-l ofera societatea umana il conduce spre concluzia sceptica a zadarniciei oricarui efort de ameliorare a unei lumi prinse iremediabil in jocul tragic al vointei de a trai

Am insistat asupra influentei lui Schopenhauer asupra liricii eminesciene tocmai pentru ca, prin intermediul operei acestuia, poetul a venint in contact si cu alte sisteme filosofice. Ideile au fost asimilate de poet si au devenit in toate creatiile imagini de o mare frumusete si profunzime. Limbajul poetic isi pastreaza prospetimea si naturaletea prin exprimarea ideilor in cuvinte apartinand fondului vechi al limbii, regionalisme, arhaisme. Ideile filosofice capata plasticitate, concretete poetica. In toate poeziile mentionate in acest curs se poate observa ca ideile nu sunt logice, enuntiative, ci poetice, nu au rigoarea conceptuala din tratatele de filosofie, ci caracter mitic, imaginativ. Plasticizarea ideii se realizeaza prin folosirea epitetelor, comparatiilor si personificarilor, dar in principal, Eminescu apeleaza la sugestia metaforica. Alteori, complexitatea adevarurilor rostite este realizata printr-un limbaj aproape complet lipsit de podoabe stilistice, de o mare simplitate.

Personalitatea coplesitoare a lui Eminescu i-a impresionat pe contemporani nu numai prin inteligenta, ci si prin memoria exceptionala, curiozitatea intelectuala, cultura de nivel european si farmecul limbajului, "semnul celor alesi". Sunt remarcabile, in toata creatia eminesciana, forta de sinteza a izvoarelor autohtone si universale, inaltarea filosofica, viziunea cosmica si mitologica asupra omului, capacitatea de a fi inteligibil oricarui cititor, fara ca prin aceasta sa-si scada sau sa-si epuizeze intelesurile. In ciuda impresiei de accesibilitate, creatiea eminesciana este un pisc la a carui esenta pura si tare nu se ajunge usor.

STUDIU INDIVIDUAL: