Padurea Spanzuratilor - Model epic in romanul interbelic

Padurea Spanzuratilor

" Aceasta este "Padurea Spanzuratilor", cel mai bun roman psihologic" (Eugen Lovinescu)

Rebreanu), analist al starilor de subconstinta, al invalmaselilor de ganduri, al obsesiilor tiranice, "Padurea Spanzuratilor" este construita in intregime pe schema unei obsesii, dirijand destinul eroului din adancimile subconstientului"(Tudor Vianu - "Arta prozatorilor romani")

Criticii mai recenti ai literaturii noastre ezita insa sa numeasca cu drepturi depline acest roman al lui Rebreanu, un roman psihologic, considerandu-l o carte depasita de romanele ulterioare ale Hortensiei-Papadat Bengescu.

"Fara indoiala, la data aparitiei, "Padurea Spanzuratilor" revolutioneaza romanul nostru analitic, prin studierea migaloasa a psihologiei individuale. [.] Astazi insa analiza ei psihologica ni se pare oarecum primara." ( Serban Cioculescu)

Al. Protopopescu admite si el in " Romanul psihologic roman" ca Apostol Bologa nici nu este o individualitate, un eu autonom si izolat, cum ii place psihologiei moderne sa lanseze personajele in roman. Personajul nu apare decat "in functie de ca "particica din Eul cel mare".

Cu toate acestea, Nicolae Manolescu semnaleaza o noua tehnica in raport cu "Ion" care consta intr-o anumita interiorizare a viziunii,element al romanului psihologic : "un alt Rebreanu decat in "Ion" gasim in "Padurea Spanzuratilor": fiecare din aceste romane este capul de serie in romanul nostru romanesc.In aceasta lumina deosebirile dintre ele devin esentiale. Le voi analiza, pornind de la intaile pagini ale Padurii Spanzuratilor"

Nu incape indoiala ca primul paragraf de la inceputul operei este un fel de expunere in tema si exprima nemijlocit pe narator:

" Sub cerul cenusiu de toamna ca un clopot    urias de sticla aburita, spanzuratoarea noua si sfidatoare, infipta la marginea satului, intindea bratul cu streangul indreptat spre campia neagra, intepata ici-colo cu arbori aramii. Supravegheati de un caporal scund, negriciosdoi soldati batrani sapau groapa,scuipandu-si des in palme si hacaind a osteneala dupa fiecare lovitura de tarnacop"

Naratorul este acela care infatiseaza cerul cenusiu, ca un clopot de sticla, spanzuratoarea sfidatoare, pe caporalul "scund si negricios" care-si suprevegheaza oamenii.Dar, in alineatul al doilea, perspectiva se schimba.Acest lucru nu se intampla in "Ion" unde ea ramanea, de la un capat la altul, auctoriala. Aici, ceea ce urmeaza dupa "caporalulse uita mereu imprejur" este vazut apropoape numai de catre personaje.

"Caporalul isi rasucea mustatile si se uita mereu imprejur, cercetator si cu dispret. Privelisea il supara, desi cauta sa nu-si dea pe fata nemultumirea. In dreapta era cimitirul militar, inconjurat cu sarma ghimpata, cu mormintele asezate ca la parada, cu crucile albe, proaspete, uniforme. In stanga, la cativa pasi, incepea cimitirul satului, ingradit cu spini, cu cruci rupte, putrezite, rare, fara poarta[]"

Peisajul apare in continuare sumbru , apasator, pregatind oarecum exclamatia acestuia: "urata tara!".Dupa ce caporalul dadaceste pe soldati, plictisiti ca si el de a se fi transformat in gropari, el da deodata cu ochii de spanzuratoare. Cititorul are ocazia acum s-o vada el insusi, altfel decat in primele randuri unde, in perspectiva naratorului, ii aparuse in termeni generali si, am zice, simbolici: si anume in lumina in care i-ar aparea unui om simplu, cu frica lui Dumnezeu si pe deasupra superstitios:

"Privirea lui se oprise asupra spanzuratorii, al carei brat parca ameninta pe oamenii din groapa. Si in aceeasi clipa streangul prinse a se legana usorCaporalul simti un fior rece si intoarse repede capul[]Fu cuprins de o frica sugrumatoare, ca in fata unei stafii."

Caporalul isi vine in fire doar cand se pomeneste langa el cu un ofiter necunoscut. E un capitan, al carui nume nu ne este comunicat. Spre deosebire de "Ion", unde numele de oameni si de locuri nu erau despartite niciodata de purtatorii lor, aici procedeul consta in a nara ceea ce personajele insesi vad si simt. Ofiterul care se aproprie este necunoscut cititorului deocamdata. Dand ochii cu spanzuratoarea, are o reactie defensiva, speriata: "se retrase cativa pasi ca in fata unui dusman amenintator". In acelasi timp isi face aparitia un al treilea personaj, care este vazut de capitan, tanarul locotenent. Ni se spune ca locotenentul apuca funia streangului "parca ar fi vrut s-o incerce daca-i destul de solida" Acest "parca" indica o incertitudine pe care n-o putem pune pe seama unui narator omniscient. Sub privirea "speriata" a capitanului, noul sosit da drumul streangului "rusinat si umilit", si apoi se indreapta "nehotarat" sa se prezinte. Naratorul nu intervine direct, nici ca sa clarifice comportamentul lui Bologa, nici ca sa explice modificarea lui: totul se petrece sub presiunea unei priviri in care gesturile se oglindesc critic, privirea unui personaj,capitanul.

In "Ion", obiectivitatea tinea de o perfecta exterioritate a naratorului, aici, din contra, impresia de obiectiv tine de felul cum orizonturile subiective ale personajelor se intersecteaza, producand viziunea fara ajutorul naratorului. E un alt tip de obiectivizare, ce consta in reducerea viziunii naratorului pana aproape de zero si inlocuirea cu ceea ce personajele insesi pot vedea si intelege in limitele campului lor de observatie. Aceasta efazare a povestitorului permite uneori sa existe, despre aceeasi realitate, mai multe puncte de vedere: Spanzuratoarea apare in roman de patru ori si de fiecare data mediata de o alta viziune: aceea simbolica a naratorului, superstitioasa ,a micului caporal; alarmanta, incarcata de amintiri a lui Klapka si in fine, neutra, functionala a lui Bologa. Stilistic, elementul socant il constituie numarul de verbe si substantive care desemneaza privirea: toate personajele se uita,privesc, intorc ochii.In "Ion" pentru ca un lucru sa existe, era de ajuns ca acesta sa fie numit; in "Padurea Spanzuratilor", el trebuie sa fie vazut. Nu exista in "Ion" decat o singura versiune a fiecarui lucru; aici fiecare lucru are tot atatea versiuni cate aparitii. Ca intr-un sistem de oglinzi, lucrurile se reflecta unele in altele: inainte de a sti ceva despre Klapka, ii vedem,impreuna cu caporalul ochii infrigurati; inainte de a ne orienta la fata locului, caporalul e cel care se uita cercetator si plin de dispret, inainte de a sti cine e si cum il cheama, il vedem pe Bologa din perspectiva lui Klapka.

In "Ion", intre narator si lumea naratiunii nu existau intermediari; in "Padurea Spanzuratilor" exista nenumarati intermediari intre narator si lumea creata de acesta.

Liviu Rebreanu noteaza in " Caiete de creatie" urmatorul "principiu" al viitorului protagonist din "Padurea Spanzuratilor":

"Apostol e cetatean, o particica din Eul cel mare al statului, o rotita intr-o masinarie mare; omul nu e    nimic, decat in functie de stat."

"Apostol devine roman; pe cand statul e ceva fictiv si intamplator, putand intruni oameni straini la suflet si aspiratii, neamul e o izolare bazata pe iubire, chiar instinctiva. Statul nu cere iubire, ci numai devotament si disciplina omului; pe cand neamul presupune o dragoste frateasca.

Apostol devine om: in sanul neamului, individul isi regaseste eul sau cel bun, in care salasluieste mila si dragostea pentru toata omenirea. Numai intr-un eu constient poate trai iubirea cea mare, universala"

Pornind de la aceste insemnari ale lui Rebreanu, Al. Protopopescu afirma: Cele trei argumente care vor conditiona devenirea lui Bologa sunt expuse canonic de Rebreanu: statul,neamul si iubirea: aspiratiile transilvaneanului sunt legate de neam, actele sale depind de stat; printr-o insolubila contradictie dintre ele, semnificatiile morale nu pot ajunge decat prin sacrificiul la idealitatea pe care Apostol o numeste iubire.

De asemenea, Rebreanu scrie in "Caiete" ca Apostol Bologa "a vrut ca sufletul lui sa fie in concordanta cu gandul, gandul cu vorba, si vorba cu fapta. Se insufletea repede, dar isi masura apoi insufletirea, intorcand-o pe toate partile. Astfel, orice insufletire se mai racea. Era sigur, insa, ca numai aceea e veritabila care rezista tuturor examenelor mintii, rece, care si dupa contactul cu judecata isi pastreaza caldura". Deci, idealul lui Bologa este chiar tripla concordanta intre suflet, gand si fapta, in vederea unui echilibru etic pe care numai "insufletirea" il pune in primejdie.

Virtual un "echilibrat", Apostol isi incepe existenta in roman abia in clipa primului simptom de naruire a acestui echilibru, respectiv momentul cand este trimis pe front cu adversari romani. Acest simptom, ca si urmatoarele, nu provine din subconstient, ci din afara.

Amenintat cu haosul, personajul lupta sa-si organizeze cat mai riguros viata, in functie de cele trei criterii-simbol stabilite: statul,neamul si iubirea.Din nefericire, cele trei elemente ale cauzalitatii exterioare, ele insele sunt intrate in conflict prin razboi.

Al. Protopopescu se opreste asupra unui episod, un capitol-cheie, si anume distrugerea reflectorului inamic care tulbura cu fascicolul obsedant de lumina, linistea transeelor austro-ungare, prezent la    inceputul Cartii intai din "Padurea Spanzuratilor".

Sa notam mai intai ca scenele efective de razboi aproape lipsesc din cartea lui Rebreanu.Nimicirea reflectorului este una din putinele secvente "de lupta". Nu intamplator misiunea ii revine lui Bologa: in vederea redobandirii unei lumi normale ( scutirea de a merge pe frontul antiromanesc), Bologa se decide sa-si asume starpirea reflectorului.Sta nopti in sir la panda, asteptand clipa prielnica bombardarii uriasului focar de lumina. Sunt momente de acumulare si de tensiune analitica: "Bologa nu indraznea sa se uite la ceas, de frica sa nu-si piarda nadejnea in aparitia reflectorului. Era sigur insa ca a trecut miezul noptii. <este vreme>> isi zicea din ce in ce mai amarat. Singuratatea il strangea de gat. Reflectorul nu s-a aratat niciodata inainte de miezul noptii; de obicei pe la doua vine; deci nu i-a trecut vremea, poate sa mai spere. Daca insa n-ar aparea deloc, atunci"

In plina incordare, lumina de pe celalalt front incepe sa izvorasca, dar nu eruptiv si zguduitor cum ar fi fost firesc pentru un om crispat de asteptare, ci si mangaietor. O stranie voluptate a otravii luminoase cuprinde sufletul lui Bologa:

"Lui Bologa, dezmierdarea razelor tremuratoare incepe sa i se para dulce ca o sarutare de fecioara indragostita, ametindu-l, incat nici bubuiturile nu le mai auzea, In nestire, ca un copil lacom, intinse mainile spre lumina, murmurand cu gatul uscat:

--Lumina!Lumina! chiar in clipa aceea insa, parca le-ar fi retezat un palos de calau, razele murira, si ochii lui Bologa se umplura de intunerec. Nu-si dadea seama ce s-a intamplat. Tunurile bateau mereu, rar, cum poruncise dansul. <>, se gandi atunci, mirandu-se cum a putut face el asemenea ticalosie si bucurandu-se ca a facut-o [].Intunericul si tacerea infasurara pe Apostol cu un lintoiu aspru, in vreme ce ochii lui, cu pupilele largi, se chinuiau intr-o asteptare fara scop. In fundul sufletului insa simtea clar cum palpaie dragostea de lumina, blanda, mangaietoare [] Va sa zica si-a atins tinta si se poate prezenta in fata generalului. Va sa zica nu va mai trebui sa mearga pe divizia frontului romanesc, asta e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucura cum s-a bucurat cand i-a venit ideea sa zdrobeasca reflectorul? "

Reactia paradoxala a lui Apostol fata de propria fapta isi prelungeste ecourile peste intreaga lui psihologie, devenind chiar un principiu de functionare al unei naturi contradictorii in tragica oscilatie: intreg destinul lui Bologa penduleaza intre entuziasmul ideii ( conditionat de realitatea de a zdrobi reflectorul) si suferinta pentru victima lui, lumina.

Semnificatiile episodului sunt linii de forta pentru configuratia umana a eroului: Apostol Bologa va trai din tragica incompatibilitate dintre dorinta si act. Romancierul l-a nascut pe Bologa pentru convulsie si sovaire intre impulsul interior si conditia exterioara obiectiva. E o conceptie pe care Apostol si-o insuseste ca filosofie, inaintea deznodamantului: "Viata omului nu e afara, ci inauntru, in sufletCe-i afara e indiferentnu existanumai sufletul existaCand nu va fi sufletul meu, va inceta de a mai fi tot restul"

Tot el revine si-si corecteaza micul paragraf idealist: "Si totusi restul hotaraste soarta sufletului meu, si restul depinde de alt restpretutindeni dependintaUn cerc de dependente in care fiecare veriga se mandreste cu dependenta cea mai perfecta"

Soarta lui Bologa se cladeste pe aceasta trista ironie .

Contradictia sufleteasca a lui Bologa se vadeste si in alt domeniu. El rupe logodna cu romanca Marta, fiindca a auzit-o vorbind ungureste cu un ofiter, dar el insusi se logodeste putin inainte de moarte cu o tanara taranca maghiara, Ilona. Cazul lui Bologa e al tuturor nationalitatiilor care lupta in tabara austro-ungara si care se razboiesc fara sa stie pentru ce, fara insufletire patriotica, dar si fara sperante nationale. ( George Calinescu)

"Subiectul Padurii Spanzuratilor, o constructie cerebrala la inceput, s-a umanizat numai cand a intervenit contactul cu viata reala si cu pamantul.Fara tragedia fratelui meu, Padurea Spanzuratilor sau n-ar fi iesit deloc, sau ar fi avut o infatisare anemica, livresca, precum au toate cartile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie si invioratoare pe care numai experinta vieti o zamisleste in sufletul creatorului Liviu Rebreanu)