Mihail kogalniceanu - limba romÂna literara În proza pasoptista si postpasoptista

MIHAIL KOGALNICEANU - LIMBA ROMÂNA LITERARA ÎN PROZA PASOPTISTA SI POSTPASOPTISTA

Mihail Kogalniceanu a desfasurat o activitate culturala cu multiple semnificatii. Ideile sale filologice sunt cuprinse în programul revistei “Dacia literara”. Între aceste idei sa amintim aprecierea literaturii populare si a rolului pe care îl poate juca aceasta pentru progresul si nuantarea limbii române literare, îndemnul la studierea limbii române vechi si ideea unitatii limbii române literare si a literaturii române, prin colaborarea scriitorilor din toate provinciile locuite de români.

În Cuvântul introductiv la cursul de istorie nationala, din 1843, Mihail Kogalniceanu afirma: “Eu privesc ca patria mea toata acea întindre de loc unde se vorbeste româneste si ca istorie nationalsa, istoria Moldovei întregi, înainte de sfârsirea ei, a Valahiei si a fratilor din Transilvania”. Prin acest cuvânt introductiv, Kogalniceanu contribuie decisiv la dezvoltarea stilului retoric, inaugurând, în literatura româna discursul oratoric si academic.

Simplitatea si claritatea stilului lui Kogalniceanu apar în toate operele sale, literare sau stiintifice. De pilda, în Fiziologia proovincialului în Iasi (1844), se poate remarca supletea stilului, claritatea expresiei si spiritul de observatie foarte pronuntat al autorului.

Vocabularul acestei creatii cuprinde si unii termeni iesiti din uz, precum dvoreniu, pojarnic, cnejie, agie, tractir, clironomie etc. Pe de alta parte, în cursul naratiunii, calitatile artistice ale textului se observa cu usurinta, mai ales în momentul în care autorul trece de la stilul expozitiv, de factura stiintifica, prin care se caracterizeaza începutul operei, la continutul ei propriu-zis. Aceasta trecere este caracterizata prin modificarea tonalitatii si a constructiilor, nu lipsite de un oarecare retorism.

Aici, scriitorul se adreseaza în mod direct cititorului. Atunci când circumscrie actiunea în ansamblu, modalitatile de captare a atentiei sunt interogatiile si exclamatiile, utilizarea dialogurilor, dar si prezentarea starii de neliniste, de tristete prin introducerea a diferite procedee de impresionare a cititorului: “Atunci dinaintea ochilor se dezvaluieste ulita aristocratica a Copoului, cu frumoasele sale palaturi. Atunci, marea capitala i se arata, îsi gaseste iarasi Iasii ce i-a vazut în visuri… Cu ce privire se uita la lucrurile ce trec dinaintea lui! Cu ce repegiune îi bate inima, când vede înca ceva necunoscut!”.

Se poate astfel observa modul în care Kogalniceanu dinamizeaza naratiunea, prin exclamatii si interogatii retorice, utilizând însa si descrierea, atunci când necesitatile textului epic o cer. Kogalniceanu poate fi considerat, prin modul în care reuseste sa proportioneze figurile de stil si procedeele literare, un artist al cuvântului.

Farmecul limbii literare consta, în cazul prozei lui Mihail Kogalniceanu, în caracterul realist al expunerii, la care se adauga amprenta retorica a stilului sau, care se explica si prin disponibilitatile oratorice ale autorului.

Pe de alta parte, nu de putine ori, intervin în textul lui Kogalniceanu ironia subtire si umorul robust, elemente prezente uneori chiar si atunci când autorul trece la expunerea cu caracter metaforic: “O adunare fara femei este ca o gradina fara flori, ca un barbat fara barba si mustati, ca o zi fara soare, ca o gazeta fara abonati, ca un ses fara verdeata, ca un teatru fara public, ca versuri fara poezie, ca o viata fara iluzii, ca un judecator fara procesuri, ca un tânar fara amor si, în sfârsit, ca toate comparatiile din lume”.

Desi opera sa literara este redusa la o suita de amintiri din scoala, sub titlul Iluzii pierdute, la nuvela Trei zile din istoria Moldovei, câteva schite de moravuri, începutul romanului Tainele inimei si câteva piese prelucrate, totusi, rolul lui Mihail Kogalniceanu este considerabil, prin introducerea spiritului national si popular în literatura româna.

Din operele sale literare se desprinde claritatea si proprietatea limbajului, dar si caracterul savant al stilului. Precizia si fermitatea ideilor îi caracterizeaza expunerile, caci chiar pasajele retorice sunt dominate de sobrietate  si limpezime.

Aceleasi idei din programul revistei “Dacia literara” se întânesc si în Programul jurnalului literar “Steaua Dunarii”, din 1855. Si aici, Kogalniceanu considera ca literatura româna trebuie sa se alimenteze din istoria, obiceiurile si credintele nationale. Tot aici, Kogalniceanu releva  marea actualitate a criticii operei literare, caci “critica s-a facut neaparata mai ales în timpul de fata, când limba româneasca este rastignita pe fel de fel de cruci, stroptita prin fel de fel de sisteme, întunecata prin fel de fel de ortografii, unele mai absurde decât altele”.

Se desprinde din aceasta apreciere atitudinea antilatinista a lui Kogalniceanu, scriitor care, înca din anul 1837, se dovedise a fi adeptul înfocat al introducerii alfabetului latin în scrierea limbii române. Tot în Steaua Dunarii, Kogalniceanu observa: “urâm confuziile babilonice, urâm ignoranta si mediocitatea ascunsa sub cuvinte rasunatoare, dar seci de simt, socotim ca ne trebuie o literatura originala, nobila, nationala, însusita pentru a ne forma mintea si inima, o literatura de care  sa ne putem fali si înaintea strainilor. Aceasta nu ne va da-o niciodata pacotila de versuri fara poezie, de romane traduse si tratate anabaptisto-limbistice a celor mai multi din scriitorii nostri de astazi”.

Nascut la 6 sept. 1817, Iasi, moare la 20 iunie 1891, la Paris. Kogalniceanu a fost îndrumator cultural si literar, prozator, memorialist si om politic. Învata mai întâi în tara, iar apoi în Franta si Germania (1834-1838). Dupa 1838, întreprinde o activitate culturala, politica si literara foarte fecunda. Editeaza revistele “Dacia literara” (1840), “Arhiva româneasca” (1841), “Propasirea” (1844). În 1838 publica prima sa opera în proza, Filozofia vistului (1838) dar si o serie de studii sociale.

Participa la revolutia de la 1848 din Moldova, redactând si programul Dorintele partidei nationale din Moldova, la Cernauti. În 1855 e redactor la revista “Steaua Dunarii”, apoi e deputat, prim ministru si ministru de externe. Între 1887-1890 e presedintele Academiei Române.

Ca prozator, Kogalniceanu a fost un observator atent si minutios al realitatilor contemporane, un spirit cultivat, de un gust literar remarcabil. Proza lui Kogalniceanu e o proza realista, structurata dintr-o perspectiva sociala si având un mesaj explicit, ce pune în prim plan un ideolog lucid si un moralist ce are o certa constiinta a timpului în care traieste, dar si a regulilor si normelor literaturii.

Dincolo de diversele forme narative pe care le preia, proza lui Kogalniceanu se constituie într-un repertoriu divers si pitoresc de fiziologii literare, de portrete în care descrierea se îmbina cu frecventele comentarii ale autorului.

Concepute din perspectiva realista, portretele sunt conturate prin descriere, sub latura lor exterioara, dar si dintr-un unghi caricatural; portretele sunt, de asemenea, amplificate printr-un comentariu atent, plin de verva si ironie. În proza lui Kogalniceanu, timpul observatiei si al comentariului alterneaza cu timpul rememorarilor.

Tainele inimei, de exemplu, e un roman neterminat care pune în scena câteva personaje bine conturate (Macarescu, Stihescu, Elena, Laura, etc.).

Descrierea spatiului narativ evidentiaza spiritul de observatie al scriitorului, dar si înclinatia sa spre ironie si parodie.

O caracteristica a prozei lui Kogalniceanu e aceea ca în pasajele descriptive sau narative atentia nu e niciodata retinuta de obiect sau de persoana în ceea ce au acestea particular sau concret, ci de semnificatiile mai generale ale lor. În acest fel, proza lui Kogalniceanu evoluezaa de la descriere la judecata morala. Acest lucru e evident în nuvela Iluzii pierdute. Un întâi amor, scrisa la persoana întâi, cu umor, jovialitate si ironie. Nu subiectul – de o mare simplitate, oarecum schematic – e important aici, cât modul în care el este tratat, pentru ca scriitorul parodiaza tiparele narative ale prozei balzaciene, iar divagatia, cultivata frecvent, are rolul de a satiriza moravurile epocii.