LUCIAN BLAGA - Poemele luminii

LUCIAN BLAGA

Poemele luminii

L. Blaga este al doile mare poet al perioadei interbelice (situat dupa Arghezi in materiale didactice, pentru ca exegeza nu a stabilit inca o ierarhie).

Reprezinta o alta directie literara, datorita faptului ca poetul a fost dublat de filozof.

Preocupari diferite (poezia este arta si filozofia este stiinta) se explica existenta acelei gandiri complicate din care s-au nascut preocuparile, trairile, opera. Desi considerate domenii autonome, elementele de gandire stiintifica revin in opera poetica, prin imaginea artistica metafora revelatorie, diferita de metafora plasticizanta, pentru ca reveleaza, nu descrie.

Sistemul filozofic blagian a creat un limbaj stiintific, dar metaforic: universul este dominat de Marele Anonim, entitate egocentrica, care impune omului cenzura transcendenta o bariera in cunoastere.

Cunoasterea umana este deci paradisiaca limitata, rationala, suficienta; cunoasterea luciferica este nelimitata, insuficienta, irationala, cauta descifrarea misterului, care in loc sa se decripteze se incripteaza. De aceea omul este Fiinta mareata si tragica.

Format ca poet in cadrul revistei Gandirea care a dat nastere gandirismului, expresie artistica autohtona a expresionismului european, poezia blagiana exprima trairea unui eu liric insetat de cunoastere; cunoasterea eului liric se confunda cu iubirea, se confunda cu misticismul care ii este insasi poezia.

Eul liric expresionist se situeaza in centrul universului, acolo unde se afla poezia (in onthos).

Eul poetic expresionist opereaza o rasturnare de tip copernican: eul poetic se pune in centru universului, devine nucleul discursului liric, verbele sunt la pers I.

Blaga este creatorul poeziei moderne, nu numai prin sincronizare in continut cu poezia europeana, expresionista, ci si in forma: versuri grupate in strofa polimorfa, vers liber dincolo de dogmele clasice, cu muzica interioara.

Volumul de debut al lui Blaga este Poemele luminii, 1919, care cuprinde poeme construite in jurul metaforei luminii lumina primordiala, care se identifica cu lumina iubirii:

Volumul se deschide cu poemul arta poetica Eu nu stivesc corola de minuni a lumii.

Metafora titlului si a primului vers trimite la un concept filozofic cunoasterea corolara cunoasterea totului prin poezie si iubire.

Lumina imaginea se desfasoara ca o corola de minuni, efluorescenta de mistere.

Diacursul liric se realizeaza printr-un joc de sinonime: nu strivesc nu ucid, nu micsoreaza, tainele; tainele sunt misterele (din viziune filozofica).

Tainele se afla in unitatea dihotomica a vietii (viata moarte): n flori, in ochi, pe buze, ori morminte; enumerarea sugereaza caile cunoasterii: senzoriala, afectiva si cunoasterea prin transcedere.

Discursul se construieste si prin joc de antonimie: lumina eului poetic proiectare in orizontul misterului, deci al poeziei, se opune lumina altora, care dezvaluie misterul, sugruma vraja este lumina rationala.

Discursul liric este construit pe o analogie (nu comparatie): lumina poetica este analoaga luminii lunii care mareste si mai tare taina noptii.

Discursul liric se incheie cu o confesiune, de tip conclusiv, care exprima rolul poetului si al poeziei: asa imbogatesc si eu intunecata zare / cu largi fiori de sfant mister.

Rolul poeziei este de a potenta misterul:

si tot ce-i ne-nteles

se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari

sub ochii mei

Ochii mei sunt metafora universului creator, acolo unde se produce iubirea si poezia:

Caci eu iubesc

si flori si ochi si buze si morminte:.

Cuvantul cheie este iubesc, definit de cuvantul arghezian ocara, bici.

Discursul se impate in ****stihuri, prin intermediul versului lung care tensioneaza liric textul:

1. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

2. Eu cu lumina mea sporesc a lumii taina

3. Si flori si ochi si buze si morminte.

Paradis in destramare

L. Blaga a evoluat de la formula poetica expresionista (v. Poemele luminii) la formula poetica existentialista incepand cu volumul Lauda somnului.

Semnele au aparut chiar din primul volum.

Paradis in destramare este metafora revelatoare care trimite la fenomenul caderii in moarte, a toposului antic paradisul.

Discursul liric este construit pe o enumeratie care vizeaza elemente componente ale paradisului atinse de destramare.

Portarul se simte invins, desi nu a luptat cu nimeni, metafora care sugereaza oboseala metafizicului. El tine in mana, un cotor de spada fara de flacari, metafora sugereaza decaderea unui insemn sacru.

Serafinii sunt cu parul nins, ei sunt cazuti intr-un topos invadat de terestritate: pe pajisti si pe ogor.

Paradisul pare sa fi secat de adevar, pentru ca fantanile refuza galetile lor.

Arhanghelii par fiinte terestre: ara cu pluguri de lemn si se plang de greutatea aripilor aripa devine o metafora a caderii.

Porumbelul Sf. Duh stinge cele din urma lumina metafora care presupune o rasturnare a rolului.

Ingerii goi se zgribulesc in fan. Acest cumul de metafore revelatorii izvorasc din perspectiva unui eu liric impersonal eul poetic se manifesta doar in finalul poemului, printr-un bocet metafizic care anunta moartea paradisului:

vai mie, vai tie

odata vor putrezi si ingerii sub glie.

Paradisul ca izvor de apa vie este invadat de paianjeni metafora a efemeritatii.

Punctul culminant apare in final: moartea paradisului va insemna vocea povestirii sinonime cu miturile, poezia, misterul:

tarana va seca povestile

din trupul trist.

Astfel se explica interpretarea textului ca o arta poetica (in orizontul lui minus).

Gorunul

Este o elegie, pe tema mortii, din volumul Poemele luminii. Metafora luminii trimite la o traire in liniste, in pace, a eului poetic care are premonitia mortii.

Poemul este un reflex expres al baladei Miorita si al elegiei eminesciene Mai am un singur dor.

Eul poetic opereaza o rasturnare: iubirea devine clopot, pieptul devine turn, sangele devine strop de liniste.

Imaginea este muzicala, dar nu de mars funebru:

in limpezi departari aud din piptul unui turn

cum bate ca o inima un clopot.

Nucleul imaginii este verbul imi pare, care sugereaza intrarea in fictiune, ce permite aceasta rasturnare, insinuarea linistii, cand inima bate si masoara Marea trecere (moartea).

Eul poetic invoca gorunul din margine de codru, stejarul puternic care sugereaza nu numai forta, ci declinul:

Gorunule din margine de codru,

De ce ma-nvinge

Cu aripi moi atata pace.

Caderii florilor de tei eminesciene ii opune Blaga frunza-ti jucausa care masoara curgerea timpului, caderea in moarte.

Strofa II este interogativa, pentru ca eul poetic este dilematic: **** consecintele curgerii timpului, dar este cuprins de pace, reflexul lui este insusi gorunul.

Strofa III sta sub semnul unei interogatii: in trunchiul gorunului, el vede crescand sicriul meu si totusi este cuprins de o liniste care-l va urma si dincolo.

Imaginea este concreta, materiala, de parca premonitia mortii l-artistica inchide in sicriu.

Fundamental optimist, poemul se incheie cu invocarea gorunului din margine de codru determinantul din codru pare sa sugereze un declin interior, de la optimism spre pesimism, marginea de codru este metafora acelui moment al vietii cand omul incepe sa se gandeasca la moarte.

Trairea este autentica, sincera, metafora revelatorie pare sa fie o indepartare de la podoaba artistica de tip cenventional.

Textul este eufonic (muzical) exprima inaltarea si caderea sufletului la gandul mortii.