MOMENTE IN AFIRMAREA UNUI MIT EMINESCU

Momente in afirmarea unui mit Eminescu

Exista, intr-adevar, in literatura romana un mit Eminescu? Bineinteles ca putem vorbi de acest mit, avand in vedere momentul afirmarii operei, ecoul acesteia in constiinta publica, durabilitatea acestui ecou, interesul constant pentru biografia si opera poetului.

In anii '30, cand avangarda ajunsese la afirmare, Mircea Eliade comenta recentele aparitii editoriale cu subiect Eminescu si tragea concluzia ca se poate vorbi de un "moment Eminescu" in literatura romana interbelica.

Revenirea cu insistenta asupra operei lui Eminescu demonstreaza ca ne aflam in fata unui fenomen mult mai complex decat aratau primele cercetari, ca in constiinta publica imaginea nu s-a conturat definitiv sau pe deplin, ca opera rezerva inca surprize, semn al unui fenomen profund, asa cum observa si Mircea Eliade, semn al genialitatii.

Mircea Eliade pleda pentru crearea unor asemenea momente si in legatura cu alte personalitati (Dimitrie Cantemir, B.P. Hasdeu), pentru ca altfel "geniul se razbuna intotdeauna". Mircea Eliade vorbea de genialitate, care va fi elementul central al afirmarii mitului Eminescu.

Mitul Eminescu este, de fapt, in literatura romana, mitul genialitatii creatoare. Momentul afirmarii lui reflecta momente ale patrunderii operei in constiinta publica prin efortul extraordinar al criticii de a se apropia valoric de opera, de a fixa anumite compartimente ale operei.

Eminescu a fost de la inceput modelul poetic, imaginea ideala, personalitatea inzestrata cu har, "poet in toata puterea cuvantului" (Titu Maiorescu). Evident ca Titu Maiorescu atribuia imaginii poetului si un element mesianic: Eminescu reprezenta sansa literaturii noastre de a-si restructura imaginea.

In receptarea operei lui Eminescu un rol important l-a avut critica, dar aura mitica de personalitate exemplara este si rezultatul admiratiei exprimate in texte de poeti si de prozatori.

A existat un fond afectiv pe care s-a fixat acest fenomen, determinat de anumite elemente biografice. Sfarsitul prematur al poetului a aparut ca un sacrificiu pentru opera, o consecinta dramatica a eforturilor de creatie.

Imitatorii lui Eminescu, cei care au creat "curentul eminescian", au exploatat aceasta imagine; de asemenea, admiratorii sentimentali, ca Alexandru Vlahuta, au facut dese referiri la elemente biografice.

La originea mitului Eminescu se afla tema sacrificiului. Titu Maiorescu, in Eminescu si poeziile lui (1889) dar si in Directia noua (1872), ne infatisa un creator "total dezinteresat de cele lumesti, traitor in lumea ideala a poeziei". Maiorescu traieste revelatia genialitatii, fapt ce se va transmite si celorlalti comentatori, accentul deplasandu-se de pe biografie pe opera o data cu perfectionarea instrumentelor de investigatie critica.

Semnificativ e faptul ca Tudor Vianu, in studiul din 1930, lasa la o parte accidentele biografice si analiza din perspectiva estetica opera eminesciana, dupa o perioada in care se daduse o prea mare atentie biografismului.

D. Pacuraru afirma ca "formarea legendei in jurul lui Eminescu s-a datorat in primul rand originalitatii operei, artei, profunzimii gandirii" (D. Pacuraru, Scriitori si directii literare, p. 142).

Mihai Zamfir, in Eminesciana (vol. Din secolul romantic), identifica doua etape in afirmarea mitului Eminescu:

a) o etapa premitica, orientata mai ales spre biografie,

b) o etapa postmitica, a carierei si influentei operei.

Mihai Zamfir leaga fenomenul Eminescu de crearea in literatura germana a mitului tanarului geniu, de origine romantica, identificat de la inceput in opera lui Novalis (Imnuri catre noapte, Heinrich Von Ofterdingen; M. Zamfir, Constituirea mitului eminescian. Glosse despre un mit modern, in vol. Eminescu dupa Eminescu, p. 96).

"A crea un mit inseamna a crea modele de urmat pentru toata societatea", a transforma "un personaj istoric in arhetip"(M. Eliade). Se realizeaza, astfel, o glisare, o trecere din timpul profan in cel sacru al identitatii. Necesitatea crearii mitului e necesitatea trecerii intr-un timp si spatiu sacru.

In literatura germana, mitul tanarului geniu s-a constituit din elemente ce vor fi trasaturi esentiale ale mitului eminescian, asa cum demonstreaza si M. Zamfir:

l.    Viata scurta, curmata in plina forta creatoare, a produs o puternica impresie. Varsta de 33 de ani (cand Eminescu se imbolnaveste irecuperabil) este asociata cu varsta lui Iisus. De altfel, Eminescu scrie poemul Crist.

Finalul vietii intunecat de nebunie. Titu Maiorescu vorbeste despre aceasta boala care a marcat existenta lui Eminescu.

Imaginea fizica angelica: tanarul geniu e de o frumusete stranie, fascinanta. Marturisirile lui Slavici, Negruzzi sau Caragiale in acest sens indica aceeasi fascinatie.

Universalitatea si proteismul preocuparilor. Tanarul geniu reface imaginea renascentista a lui "uomo univesale", a omului deplin;

Ocultismul si ezoterismul: preocupari pentru viziuni, vis, spiritualism.

Lipsa de succes in timpul vietii.

O iubire extraordinara.

Incepand cu Veronica Micle si pana la Nichita Stanescu, poetul e admirat si nu este contestat nici de avangardisti, care vor recunoaste-n el ceva din experienta lor artistica. Eminescu insusi s-a vazut geniu si aceasta imagine a fost sustinuta de cateva creatii in care se exprima idei in legatura cu conditia omului de geniu. Luceafarul e exemplul cel mai semnificativ in acest sens.

In poezie exista nenumarate ode inchinate lui Eminescu (vezi antologia Lui Eminescu, 1972). Si prozatorii au evocat personalitatea lui Eminescu, biografia sa. In acest sens, cel mai semnificativ exemplu este trilogia lui Cezar Petrescu Lui Eminescu (Luceafarul, Nirvana, Carmen Seculare). Admiratia lui Al. Vlahuta pentru Eminescu se va transmite generatiei sale. Eugen Lovinescu l-a evocat pe Eminescu nu doar in critica, ci si-n romane (Mite, Balauca).

Memorialistii au prezentat contextul de viata literara in care s-a afirmat Eminescu (Teodor Stefanelli, Gh. Panu, Amintiri de la Junimea; Iacob Negruzzi, Amintiri de la Junimea, toate scrise dupa ce opera lui Eminescu se afirmase in posteritate).

Denigratorii lui Eminescu, pripindu-se sa scrie, au determinat o reactie pozitiva de reconsiderare a operei. Astazi, se pare, exista o idiosincrazie exprimata in mass-media. Ea vine din neputinta noastra de a ne ridica la nivelul iubirii din trecut pentru Eminescu (vezi Calinescu, Perspessicius, Vianu).

Insemnarile zilnice si jurnalele din epoca, mai ales cele ale lui Titu Maiorescu, prezinta date importante despre viata si opera lui Eminescu.

Intre cele doua razboaie mondiale, Eminescu a constituit subiectul principal in critica si istoria noastra literara, asa cum arata P. Constantinescu in articolul O catedra Eminescu (v. vol. cu acelasi titlu, 1987), articol publicat in 1940; pentru a studia opera lui Eminescu, era necesar sa se infiinteze o Catedra Eminescu.

P. Constantinescu reactiona la o anumita realitate a vremii: o parte din cercetatorii operei lui Eminescu duceau lucrurile pe un fagas anormal. Surprinde toate situatiile de interes in legatura cu opera lui Eminescu. Catedra trebuie sa le aiba in vedere:

studiul criticii si istoriei literare despre opera lui Eminescu;

studiul postumelor;

restaurarea unor texte, chiar antume (in 1989, P. Cretia a reeditat volumul din 1883, fara nici un fel de modificari; se stie ca Titu Maiorescu a intervenit in unele texte);

studierea din punct de vedere comparatist a operei;

cercetarea izvoarelor operei eminesciene;

studierea ziaristicii lui Eminescu;

studierea activitatii de cronicar dramatic;

studierea editiilor operei lui Eminescu, pentru ca Eminescu nu s-a ingrijit de publicarea operei si fiecare editor a facut cum a crezut ca e mai bine pentru personalitatea poetului si a operei.

Incheierea editiei Perpessicius (inceputa in 1939) a creat posibilitatea cercetatorilor de toate categoriile sa studieze antumele si postumele eminesciene.