Mihail Sadoveanu - prozator total - Hanu Ancutei (Negustor lipscan)

In literatura romana, Mihail Sadoveanu este un exemplu de prozator total" ( Constantin Ciopraga ). Scriitorul a abordat diferite specii ale genului epic, de la proza scurta la proza de mare intindere, imprimand operelor sale un stil aparte, caracterizat de originalitatea compozitiei si a limbajului.

Hanu Ancutei este un volum aparte in creatia scriitorului, care insumeaza noua povestiri, legate prin atmosfera deosebita creata in cadrul unui spatiu izolat parca de intreaga lume, unde poposesc oameni de diferite profesii, dornici insa de comunicare. Tema principala a volumului este reprezentata de povestea insasi - se porneste de la ideea ( existenta si la Mircea Eliade ) ca povestea salveaza omul de sub teroarea istoriei, de la moarte, transformandu-l n personaj. Povestea este cea care sustine arhitectura diegetica, deoarece toti naratorii incearca sa atinga povestea perfecta, care e amanata mereu si care nu va fi atinsa. In spatiul securizat al hanului Ancutei, povestirea devine un "modus vivendi" ( un mod de viata ), "o necesitate psihologica, o delectare, o arta a petrecerii timpului" ( Al. Sandulescu ). Rema cuprinde suita de noua nuclee narative autonome asezate convergent, incadrate de o rama, discursul narativ generic al naratorului principal. Tehnica uzitata este aceea a "povestii in poveste" sau a "povestirii in rama". Rama - "intr-o toamna aurie am auzit multe povesti la Hanul Ancutei." - valideaza naratorul intradiegetic ( este implicat in actiunea prezentata ), ascultator ( in raport cu actiunea este un simplu ascultator ), homodiegetic ( povesteste la persoana I ), exprimat ( nu-si declina identitatea, dar afirma ca el povesteste ), auctorial ( cunoaste tot ce prezinta, el "redactand" niste povesti pe care le-a auzit candva ). Naratorul generic spune povestea povestilor auzite la hanul Ancutei, prezinta personajele care vor deveni naratori si descrie atmosfera. Se adreseaza naratarului pentru a mentine legatura cu el, apeland la tipul de discurs auctorial comunicativ: "Trebuie sa stiti dumneavoastra ca hanul acela al Ancutei nu era han, era cetate". Apeleaza la niste autoritati in materie, ajutandu-se de colportori, pentru a conferi mai multa veridicitate spuselor sale: "spuneau oamenii ca ar fi vazut balaur negru in nouri". In diegeza, functia de regizor al tuturor naratorilor este indeplinita de comisul Ionita, un razes care pare sa traiasca la han dintotdeauna. El este cel care inaugureaza ciclul narativ, creand modelul, adoptat ulterior de toti ceilalti naratori. Comisul mentine interesul ascultatorilor pentru relatare, deoarece promite constant "o povestire mai grozava si mai infricosata" decat a naratorului anterior. In toate cele noua nuclee narative se valideaza un timp al diegezei, al intamplarilor ( timpul in care s-a intamplat ce se povesteste ) - convertit intr-un timp anistoric, deoarece majoritatea naratorilor folosesc formule de tipul "vremea veche", "vremea aceea", "vreme adanca", "neagra fantana a trecutului", "pe atunci", "alt timp", "acele vremi" - si un timp al povestirii, care este intotdeauna ulterior celui al diegezei ( fiecare narator secund povesteste o intamplare la care a participat sau a fost martor candva ).

Povestirea este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, dar mai intinsa decat schita, limitata, de obicei, la un singur episod, narat din punctul de vedere al povestitorului, acesta luand parte adesea la actiune ca personaj. Interesul naratorului nu se concentreaza in jurul personajului, ci in jurul situatiei prezentate.

Caracteristicile speciei sunt date de oralitate si de relatia explicita dintre povestitor si ascultator, care presupune un anumit ceremonial sau cod al "zicerii", prin: atmosfera spectaculoasa; spatiul si timpul actiunii legate de un trecut indepartat; actiunea ca element de maxim interes, cu semnificatii ( simbolice ) deosebite.

Negustor lipscan, a saptea povestire din volumul Hanu Ancutei, este organizata ca naratiune in rama. Particularitatea acestei structuri compozitionale consta in crearea unui cadru initial, in care sunt incluse cateva personaje, care pot deveni naratori, prezenta povestirii propriu-zise, organizata pe nuclee epice si revenirea la cadrul initial.

Odata cu sosirea jupanului Damian Cristisor, hanul se deschide a doua oara, povestirea fiind prima din seria ultimelor trei. Intampinat cu bucurie de Ancuta, Damian Cristisor se integreaza firesc in cercul povestitorilor, fiind un familiar al hanului, ca majoritatea calatorilor care poposesc in acea "toamna aurie" de demult in spatiul securizant al asezarii. Ca si ceilalti calatori care si-au indeplinit menirea de povestitori, jupan Damian Cristisor respecta ritualul inchinarii catre cei prezenti, expresie a unei modalitati particulare de a privi lumea si de a relationa cu semenii: "Va poftesc la toti sara buna si bine v-am gasit."

Naratorul este autodiegetic, intrucat Damian Cristisor, venit cu marfa de la Lipsca, este cel care a calatorit si a vazut tot ceea ce povesteste. Temele povestirii sale sunt, de altfel, calatoria si minunatiile" pe care negustorul le-a vazut in Tara Nemteasca". Personaj principal al povestirii sale, jupan Damian e numai un povestitor amator, care va fragmenta subiectul narat in mici episoade relativ distincte. Povestirea lui are o alta forma decat acelea ale naratorilor anteriori, discursul avand aspect de chestionar ( in relatare intervin ceilalti ascultatori, care pun intrebari, isi exprima nedumerirea, comenteaza ).

Negustoria lui Damian Cristisor e "cinstita breasla". Intai a avut mai putin, cumparand marfa de la alti negustori care veneau cu ea din marile targuri europene, mai ales de la "nemti si jidovi". Apoi s-a gandit ca e mult mai bine ca dobanda lor s-o ia el. Asa face in primul targ, la Liov. Apoi la Lipsca, nu insa inainte de a savarsi un adevarat ritual crestinesc, la sicriul Sfintei Paraschiva de la Trei - Sfetite, "pentru drum, pentru primejdii, pentru boli." A apucat drumul Husilor, a trecut Prutul, iar la Tighina a cumparat, impreuna cu un negustor armean, cinci sute de batali, luati cu o rubla bucata, de la Cernauti. La Liov au adus marfa pe jos, apoi, de la Liov la Stratburg, cu trenul, vanzand batalii cu un galben bucata. Om umblat, prin urmare, el destainuie celorlalti lucruri de care toti raman uluiti: despre tren ("caruta cu foc" ), despre casele "cu cate patru si cinci randuri", adica "una peste alta", cum talmaceste Motoc, ciobanul, despre uliti "dintr-o singura bucata de piatra", despre cucoane cu palarii si boieri cu ceasornic, despre bere, "un fel de lesie amara" ( "Cine n-a gustat, oameni buni, asemenea bautura, sa nu fie cu parere de rau" ), despre "carne fiarta", despre "cartofele", intrerupt mereu de curiozitatea ascultatorilor. Daca in privinta mancarurilor si a bauturilor negustorul detesta, ca si ceilalti, pe nemti, alte lucruri le gaseste binevenite si le comunica admirativ: scoala, profesori, "toata lumea la carte, si baieti si fete", apoi un alt lucru bun - "randuiala si legea". In acest sens, e povestita intamplarea traita de un morar care s-a judecat cu imparatul si a castigat, ceea ce, fireste, Constantin Motoc, ciobanul de pe Rarau, nu crede. Nu lipsesc judecatile subiective - naratorul crede ca e pacat ca "nemtii sunt iritici". In rest, randuiala totala, hoti si vamesi necinstiti nu se pomenesc niciunde in regiunile strabatute. Intrand insa in tara Moldovei, apar vamesii care asteapta plocoane, apoi este oprit de un hot, de un supraveghetor, care isi primesc obolul din partea negustorului care a anticipat necazurile si a pregatit pentru fiecare cate un baider rosu. Il asteapta, apoi, parintele Mardare si nasul sau, aga Bucsan. Un singur lucru daruieste cu dragoste: un sir de margele pentru Ancuta, dupa care o saruta pe amandoi obrajii.

Ca structura compozitionala, povestirea lui Damian Cristisor este divizata in mai multe secvente narative. Prologul are rol introductiv in atmosfera hanului, care se deschide pentru noul calator. Personajul apare intr-o atmosfera specifica meseriei sale, insotit de larma carelor si a carausilor. Relatarea propriu-zisa este divizibila in mai multe episoade, construite pe principiul succesiunii. Ineditul acestei povestiri consta in caracterul ei interactiv: jupan Damian Cristisor le povesteste celor adunati la han despre ciudateniile vazute in "tara nemteasca", iar acestia intervin, fragmentand discursul naratorului, care isi pierde unitatea si dobandeste aspect mozaicat. Ascultatorii isi iau libertatea de a exprima opinii, cele mai multe dezaprobatoare, cu privire la realitatile evocate de negustor. Diferenta de atmosfera in raport cu povestirile anterioare este evidenta, deoarece povestirea acestui narator este mai mult o succesiune de fapte diverse decat o istorie semnificativa. Ceea ce constituie evenimentul, situatia prezentata primeaza, are statut privilegiat in relatare si starneste interesul celor prezenti (trenul, blocurile, palariile, ceasornicele etc. ).

Perspectiva narativa / viziunea stabileste, in cazul acestei povestiri, o relatie particulara intre personaj ( el ), narator (eu ) si lector ( tu ); altfel spus, cel despre care se vorbeste, cel care vorbeste si cel cu care se vorbeste. Naratorul este si personaj principal al propriei relatari, asadar perspectiva narativa imbina viziunea "dindarat" - naratorul - personaj stie mai multe decat ascultatorii, pentru ca a parcurs experienta initiatica a calatoriei - cu viziunea "impreuna cu" - pentru ca Damian Cristisor le dezvaluie ascultatorilor de la han si, implicit, naratarilor, fragmente din experienta sa, descoperindu-le, parca, impreuna cu ei si comentandu-le in raport cu realitatile autohtone.

Spatiul familiar al hanului determina crearea unor relatii speciale intre cel care povesteste si cei care asculta, comunicarea fiind marcata de oralitatea limbajului si de prezenta marcilor adresarii directe: "Va poftesc la toti sara buna" Regionalismele - "iritici", "cartofele" - si originalitatea definitiilor care se dau notiunilor necunoscute - "un fel de lesie amara" - accentueaza trasaturile particulare ale unui univers aparte, in care cei de la han se incadreaza firesc.

Tiparul narativ auctorial, naratorul - personaj, oralitatea relatarii ( prin schimbul de replici intre participantii la situatia de comunicare, prezenta numeroaselor structuri in vocativ si a verbelor la imperativ ) sunt elemente de compozitie particulare ale acestui text, care propune o dubla perspectiva asupra unor realitati: aceea arhaica si aceea moderna. Damian Cristisor e pastrator al modului de viata vechi, dar si admirator al civilizatiei moderne. Critica adusa "nemtilor", adica apusenilor, este neinsemnata si are latura ei ironica, in timp ce unele dintre realitatile Moldovei sunt vazute cu ochi critic autentic, in ciuda umorului tolerant pe care-l afiseaza. Personajul - narator dispare in spatele propriei relatari, dar diluarea subiectului anunta criza povestirii traditionale care va culmina in ultima povestire din volum.