Doctrina clasica. Epopeea. Genul dramatic. Nuvela - ITALIA

Doctrina clasica. Epopeea. Genul dramatic. Nuvela

Opera cea mai reprezentativa a genului este cea a lui BATTISTA GUARINI (1538-1613) care, dupa un timp de profesorat la Padova, intra in serviciul ducilor de Este ; il gasim apoi pe langa marele duce de Toscana, in fine la curtea din Urbino. Pentru curtea din Ferarra scrie, intre anii 1581 si 1590, Il pastor fido ("Pastorul credincios"), reluand exemplul dramei pastorale a lui Tasso, Aminta, reprezentata in 1573. In plan teoretic, Guarini a aparat genul pe care il ilustra cu stralucire, scriind un Compendio della poesia tragicomica (1601) in care afirma, inaintea lui Giambattista Marino si in contrast cu poetica aristotelica, sustinuta in acel moment de Giasone de' Nores, ca scopul artei este acela de a desfata (il dilettare), nu de a instrui. Drama pastorala ilustra, intr-adevar, principala trasatura a acestei epoci de sfarsit al Renasterii, anume acea "indiferenta fata de continut" pe care De Sanctis o va denunta cu toata vigoarea. Ambele intamplari de dragoste care alcatuiesc actiunea Pastorului credincios sunt mai putin prezentate, decat povestite liric; contrastele de vointa se petrec in culise, si scenele dramei sunt mai ales dialoguri amoroase sau tanguiri de dragoste solitare; drama pastorala, larg imitata in secolul urmator, cand din ea se dezvolta melodrama, sta la originea unei intregi culturi care, in prima jumatate a secolului al XVIII- lea, a cuprins principalele curti europene.

In domeniul comediei, teatrul italian a dat la Renastere o creatie originala mai putin in operele de imitatie clasica si mai mult pe linia productiei de filon popular. Comedia latina este cunoscuta si reprezentata, iar Ariosto imita, dupa cum am vazut, pe Plaut si Terentius. Dar dincolo de pastrarea unor procedee formale, personajele si situatiile din comedia antica sunt modernizate si, de cele mai multe ori, ele sunt creatii cu totul noi, infatisand realitati contemporane. In 1513, la putini ani dupa La Cassaria a lui Ariosto, a carei tema, avaritia, va reaparea in Aridosia (1536) lui Lorenzino de Medici, Lorenzaccio din drama omonima a lui Alfred de Musset, se reprezinta la curtea di Urbino comedia lui Bernardo Dovizi de Bibbiena (1470- 1521); ea se intituleaza La Calandria dupa numele personajului Calandro, si nu mai prezinta nimic din temele comediei clasice. Pusa in scena cu mult fast, opera acestui inalt prelat - stim ca autorul era cardinal - infatiseaza lumea licentioasa a secolului si amoralitatea ei fatisa, dar indrazneala situatiilor prezentate dauneaza calitatilor artistice ale operei. In La Mandragola sau Matraguna, comedia lui Machiavelli, scrisa in 1513, indecenta situatiilor nu supara, intrucat ea izvoraste firesc din impletirea actiunii. Machiavelli isi bate joc de ignoranta si prostia unui sot, messer Nicia, pe care nevasta, frumoasa Lucrezia, il inseala cu propria lui ingaduinta: intermediarii sunt Ligurio si duhovnicul femeii, calugarul Timoteo, care profita de prostia lui Nicia. Comedia loveste cu libertate in ipocrizia clericilor si da dreptate, in esenta, Lucreziei, aventura ei de dragoste cu tanarul Callimaco fiind razbunarea necesara a naturii impotriva a tot ceea ce ii sta in cale.