Perspectiva narativa in proza lui Liviu Rebreanu

Conflicte in proza lui

Liviu Rebreanu

Scrie un eseu structurat in care sa ai in vedere:

perspectiva narativa in proza lui Liviu Rebreanu

particularitati ale constructiei subiectului si a discursului narativ

referire la cel putin un roman si indentificarea conflictului

personaje si evolutia conflictului

Romanul "Ion" a fost publicat in 1920 si este cel mai mare roman al iubirii de pamant din literatura romana. Primul care scrie despre acest roman este Tudor Vianu. El considera ca avem de-a face cu "icoana complexa, vie, fara exuberanta, bogata in amanunte de abservatie a vietii Ardealului". Dupa George Calinescu, "Ion" ar reprezenta "Epopeea care consacra pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric". Vladimir Strainu aproprie opera lui Rebreanu de scrierile de acest gen ale marilor scriitori francezi Balzac si Zola. Insa Nicolae Iorga primeste acest roman cu o inexplicabila ostilitate, considerand ca aduce acelasi cenusiu sufletesc si aceeasi proza de zilnica intrebuintare "cu violuri si omoruri, cu toate manifestatiile brutei prezentate crud, ca un cadavru putred pe care l-ar scutura cineva de un picior".

Desi nu a fost taran, Rebreanu a cunoscut indeaproape viata taranilor din satele unde a locuit tatal sau. Totusi trei experiente de viata au declansat actul creator si acestea vor constitui nucleul romanului. Prima experienta directa este o imagine surprinsa in adolescenta la hotarul satului Prislop, experienta care l-a facut sa se gandeasca la "mitul supremei posesiuni". Intamplator, pe cand mergea la vanatoare de porumbei, Rebreanu ar fi vazut un taran care, crezandu-se singur, ingenunchiase si saruta pamantul cu dragoste, cu patima, ca pe o fiinta vie.

A doua experienta, indirecta, reprezinta o intamplare petrecuta in Prislop, comunicata de sora lui, Livia, cand tanarul Rebreanu se afla la studii in Budapesta. Sora i-ar fi povestit o intamplare din sat, din Prislop, cu un taran instarit care isi batuse fata cu cruzime deoarece "gresise" cu cel mai prapadit flacau din sat. Rusinea gospodarului consta in faptul ca pe langa greseala fetei trebuia sa se incuscreasca cu pleva satului, sa ii dea o zestre buna unui flacau sarac care ii pacalise fata si care nu iubea pamantul. Acesta experienta va fi transfigurata imediat in povestirea "Rusinea". In roman se vor produce unele modificari in sensul ca flacaul care ademenise fata nu ca fi un bicisnic, ci un tanar cu dragoste de pamant.

A treia experienta, directa, consta in faptul ca Liviu Rebreanu cunoaste un flacau, vecinul sau, un om harnic, vrednic dar foarte sarac, care fiind de aceeasi varsta i se plange, pe langa alte necazuri de fapul ca nu are pamant. Il impresioneaza mai ales faptul cum Ion Pop pronunta cuvantul "pamant", cu sete, cu lacomie si pasiune de parca ar fi fost vorba de o fiinta vie si adorata.

Tema romanului este data de o monografie a satului ardelean de la inceputul secolului XX. Prin subiectul romanului, Liviu Rebreanu surprinde o serie de obiceiuri ale satului (hora, nunta), ierarhizarea sociala a locuitorilor acestuia, viata intelectualitatii ardelene din mediul rural, precum si autoritatile satului (primarul, jandarmul si notarul), cu care toti ceilalti (taranii, intelectualii) intra in contact. Raporturile dintre ei, uneori tensionate, scot in evidenta o lume activa si participanta la viata sociala si politica a vremii.

Ca si Lev Tolstoi in romanul "Razboi si pace", Rebreanu si-a organizat actiunea pe doua planuri narative care se intretaie. Primul prezinta momente din existenta taraneasca si are drept tema problema pamantului. Cel de al doilea plan narativ prezinta aspecte din viata intelectualilor satului, Zaharia Herdelea si preotul Belciug, si are ca tema problema nationala a romanilor transilvaneni.

Incipitul romanului consta in descrierea minutioasa a drumului care-l ajuta pe cititor sa patrunda in satul incremenit pe care naratorul il populeaza mai apoi cu o lume prezentata in miscare. "Din soseaua care vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul batran de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alerga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bargaului". Se observa aici ca drumul este personificat, aparand in acesta parte de inceput a romanului ca o fiinta tanara, plina de viata si pura. Constructia discursului narativ al romanului isi are esenta in acesta imagine de inceput, ca si cea din final. Incipitul se afla intr-o stransa legatura cu finalul: "drumul trece prin Jidovita, pe podul de lemn acoperit, de peste Somes, si se pierde in soseaua cea mare si fara inceput.". Repetarea descrierii drumului, care de aceasta data apare marcat parca de intamplarile si conflictele din roman, ofera simetrie operei.

Subiectul romanului este dominat de figura simbolica a personajului eponim. Ion al Glanetasului este o figura singulara prin iubirea pamantului si prin drama pe care o traieste. Aceasta drama provine, inainte de toate, din specificul mediului rural, in care "Ethosul, psihologia, erosul, intreaga existenta se exprima in felul cum gandesc oamenii, in conditii date, despre pamant" (Ciopraga). Apriga dorinta a lui Ion de a avea pamant il pune in relatii conflictuale cu Baciu, cu Ana, cu satul - acesta fiind conflictul exterior al personajului principal. Mult mai puternic este insa conflictul interior, cu atat mai mult cu cat setea de pamant este convertita intr-o obsesie unica, fixata in subconstient. Aceasta provine din lupta care se da, in sufletul lui, intre cele doua glasuri care si-l disputa pana la sfasiere.

"Glasul pamantului" se infiltreaza ca o chemare obscura, coplesitoare, de parca sufletul lui ar fi adunat toate glasurile gliei din subconstientul colectiv, transformand pamantul intr-un Urias mitologic. Reprezentativa este scena in care Ion, mergand intr-o dimineata la coasa, admira un lot cosit de curand; Ion se apleaca si saruta pamantul "negru-galbui" care "parea un obraz mare, ras de curand" cu o adoratie aproape sacra.

In lumea satului transilvanean de la inceputul secolului al XX-lea, demnitatea si locul omului in colectivitate se masoara in pamant. Pentru Ion insa iubirea de pamant reprezinta mai mult decat dorinta de a-si depasi conditia: "Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil. Vesnic a pizmuit pe cei bogati si vesnic s-a inarmat intr-o hotarare patimasa: trebuie sa aiba pamant mult,, trebuie!". Plasat la inceputul acestei caracterizari, instinctul iubirii pamantului devine trasatura definitorie a personajului "stapanit", posedat aproape de aceasta dragoste. "Glasul iubirii" constituie cel de al doilea instinct al lui Ion si va conduce la a doua drama a lui : casatoria cu Ana si renuntarea la Florica. Traind intr-un mediu in care casatoria bazata pe interes se practica, Ion isi impune s-o accepte pe uratica Ana : "Ma molesesc ca o baba neroada! Parca n-as mai fi in stare sa ma scutur de calicie! Las ca-i buna Anuta!". Intelegand insa ca odata cu pamanturile, o primise si pe Ana, Ion o uraste; de aici incep bataile, nepasarea la suferinta Anei, vorbele urate. Nici macar moartea Anei nu-l misca, singura lui grija fiind copilul, pentru ca el reprezenta pamantul, legatura cu zestrea celei ce-i fusese sotie. Odata potolit glasul pamantului, sufletul lui este este luat in stapanire de celalalt glas; se imprieteneste cu George si incepe s-o viziteze pe nevasta acestuia, Florica. Surprins intr-o noapte in curtea lui, de catre George, Ion este ucis, in mod simbolic, cu sapa. In ultimele clipe de viata, prin minte lui Ion se deruleaza momente ale existentei sale, aceasta enumerare tragica incheindu-se tot cu "glasul pamantului" : "si-i paru rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui."

In roman, naratorul prezinta fiecare personaj in parte, in date generale. Acest lucru pare ca-l detaseaza de lumea creata, conferindu-i acea nota de obiectivitate. Astfel, el se foloseste de o descriere minutioasa a drumului care-l ajuta sa patrunda in satul incremenit, pe care-l populeaza dintr-o data cu o lume prezentata in agitatie. O alta tehnica este aceea de a aduna, chiar de la inceput, personajele esentiale aflate in conflict: pe prispa sunt prezenti, pe de o parte, familia Herdelea si preotul Beelciug, pe de alta parte, chiaburii si taranii.

Conflictele prezente in acest roman sunt numeroase. Intalnim conflictul intelectualitatii, Herdelea, care-si cladise casa pe un teren al bisericii intra in conflict cu preotul Belciug si este inspaimantat ca va ramane pe drumuri. Conflictul generatiei, intre Ion si familia sa, Alexandru Glanetasu, tatal lui Ion, saracise din cauza anumitor vicii, cu toate ca avusese cateva loturi de la sotia sa, Zenobia. Conflictul social, intre Vasile Baciu si Ion; Vasile Baciu il considera pe Ion un om de nimic, un sarac, el nefiind de acord ca fata lui sa se marite cu acesta, si sa primeasca pamanturile sale, lui ii trebuia "un ginere cumsecade, nu o fleandura", Baciu preferandu-l pe George. Dar, Ana ramade insarcinata cu Ion, si, constrans de imprejurari, promite lui Ion pamantul si cele doua case pentru a o lua de sotie pe Ana.

Conflictul Anei reflecta imposibilitatea ei de a-si gasi locul nici ca sotie, nici ca mama, nici ca fiica. Pana la casatorie fusese chinuita de tatal ei, care sufocat de rusine, se manifestase violent. Ion, crezandu-se mintit, devine rece cu Ana si biata femeie este impinsa de la unul la altul.

Conflictul personal, prezent intre George si Ion, George casatorindu-se cu femeia pe care o iubea de altfel Ion. Conflictul psihologic, al lui Ion, pentru acesta, cel mai semnificativ fiind capitolul II - "Zvarcolirea" : "Totusi in fundul inimii lui rodea ca un cariu parerea de rau ca din atata hotar el nu stapaneste decat doua - trei crampeie, pe cand toata fiinta lui arde de dorul de a avea pamant, cat mai mult"; conflictul se acutizeaza cand personajul se dovedeste nemultumit si aspira spre iubire.

Naratorul este omniprezent, anticipand ce se va intampla. Astfel, sunt prezentate in paralel universul taranului, dominat de pamant si cel al intelectualului de la sat.

Ca moduri de expunere, sunt folosite naratiunea si mai ales dialogul, ceea ce le permite personajelor sa se autocaracterizeze. Naratorul ramane sa inregistreze fapte cunoscute de toti.

Este prezent stilul indirect liber, prin care se redau trairile interioare ale eroului mai ales in momentele de maxima tensiune, cum ar fi disputa dintre preot si Ion, cand acesta din urma este facut de ras chiar la slujba de duminica, disputa dintre Vasile Baciu si Ion, la hora, conflictul interior dintre cele doua glasuri, al pamantului si al iubirii.

Stilul lui Rebreanu este realist, sobru, fara figuri de stil, este lapidar si nuantat, are acuratete si claritate, autorul stiind sa urmareasca cu subtilitate evolutia eroilor in cele mai delicate situatii. Analiza lui are o gradatie a evenimentelor interioare, cu un ritm logic care pune in paralel viata interioara cu cea sociala a eroilor. Cat priveste limbajul, acesta este si el al unui scriitor realist. Precizia, sobrieatatea si concizia sunt particularitati caracteristice stilului marelui prozator, intregind o perspectiva narativa de tip realist- obiectiv.

Aceasta perspectiva narativa este prezenta si in romanul "Padurea spanzuratilor" apartinand aceluiasi autor. Insa noutatea tehnica in acest roman consta intr-o anumita interiorizare a viziunii.

Pe scurt, romanul ne prezinta tragedia lui Apostol Bologa, fiul unui avocat din oraselul Parva si al unei mame deosebit de credincioase. Tatal sau a avut o mare influenta asupra lui, Bologa orientandu-se mereu dupa cuvintele acestuia: "Ca barbat, sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!".

In acest roman, intalnim conflictul lui Apostol Bologa cu sine, acesta fiind determinat de nepotrivirea dintre datoria de militar al Imperiului Austro-ungar si sentimentul apartenentei la Tara Romaneasca. El se afla in lupta alaturi de austro-ungari si trebuie sa lupte in continuare impotriva romanilor. Dar el considera ca ar fi o crima sa accepte sa lupte impotriva conationalilor sai si ia hotararea de a dezerta dar este prins de locotenentul Varga. Bologa este condamnat pentru dezertare si tradare la moarte prin spanzurare.

Avem de asemenea un conflict al lui Bologa cu cei din jurul sau. Cu Gross, care ura razboiul, punand mai presus de orice omul; cu Cervenco, care iubea oamenii si mergea in lupta "numai cu un bat de trestie", cantand intruna cantece bisericesti; cu Klapka, un om ingrozit de ororile razboiului, dar care se supunea acestuia, dispretuind moartea eroica, si care traia cu frica de a nu-si putea revedea sotia si copii pe care-i iubea enorm.

Romanul, la fel ca si in "Ion", are o constructie circulara, incepe si se termina cu scena executarii prin spanzuratoare, cu deosebire ca prima scena se petrece seara iar cealalta in zori.

Daca in "Ion" obiectivitatea tinea de o perfecta exteriorizare, in "Padurea spanzuratilor" impresia de obiectiv tine de felul cum orizonturile subiective ale personajelor se intersecteaza producand viziunea fara ajutorul autorului. Prin urmare avem de-a face cu un alt tip de obiectivitate. Acest mod de a relata, permite existenta mai multor puncte de vedere despre aceeasi realitate. De exemplu, spanzuratoarea apare de patru ori si de fiecare data in alta viziune: viziunea simbolica a naratorului; viziunea superstitioasa a caporalului; viziunea alarmanta, incarcata de amintiri a capitanului; viziunea neutral, functionala a lui Bologa.

Liviu Rebreanu nu mai urmeaza linia realismului traditional, romanul "Ion" fiind "poate intaiul care nu face concesii viziunii idilizante asupra satului." (N. Manolescu). Cea mai importanta particularitate a romanelor lui Rebreanu este insa deschiderea spre modern. Astfel, analiza trairilor sufletesti ale personajelor (nelinistea, obsesia, mustrarile de constiinta), studierea instinctelor primare, sondarea adancimilor abscure ale psihologiei colective (in romanul Rascoala), prezentarea gandurilor omului aflat in fata mortii si alte trasaturi, fac din Rebreanu ctitorul romanului romanesc modern. De asemenea, aspiratia spre echilibru, monumentalitatea si finalurile tregice situeaza opera lui Rebreanu in randul marii proze romanesti.