Prelectura ca etapa a lecturii

Prelectura ca etapa a lecturii

La inceputul celui de-al treilea mileniu, perioada in care atatia factori incontrolabili, dar convergenti si imperativi, par sa aseze pe primul plan audio-vizualul, sa prevaleze filmul sau banda video fata de carte, multi se vor intreba daca mai merita atentie problema lecurii. Pentru tot mai putini dintre noi, lectura constituie, ca pentru Borges, ,,o forma a fericirii . Dar poate ca aceasta valorizare superlativa nu este decat o moda retro a unui intelectual umanist, semnul unei civilizatii demult condamnate de extinderea planetara a tehnologiei computerilor si a robotizarii.

Pentru cei preocupati de soarta si de stadiul lecturii, exista inca numeroase aspecte de cercetat. Esential este daca lectura poseda anumite particularitati inerente care sa-i confere un statut privilegiat. De aceea, o discutie legata de probleme ale lecturii este oportuna. Pe acest teren vast, pare sa merite explorarea ceea ce Paul Cornea, in lucrarea sa Introducere in teoria lecturii, numeste prelectura.

Avem in vedere, cand vorbim despre lectura, acceptia obisnuita a conceptului (mai exista un sens, foarte larg, cu referire la identificarea si comprehensiunea mesajelor transmise cu ajutorul altor sisteme semnificante decat grafismul):ansamblul activitatilor perceptive si cognitive vizand identificarea si comprehensiunea mesajelor transmise scriptic. In cele mai multe contexe, se face referire si la receptare. Deosebirea pertinenta insa intre receptare si lectura pare a fi intre general si particular. Notiunea de lectura privilegiaza ceea ce textul contine, pe cand notiunea de receptare - ceea ce subiectul retine, potrivit personalitatii sale si circumstantelor.

Contactul cu textul nu este pentru lector, mai ales in conditiile civilizatiei si ale culturii de astazi, o intalnire fara premeditare; el este mai totdeauna mediat de opinii, impresii, puncte de vedere sugerate de ceilalti ori induse prin observarea nemijlocita a ambalajului (titlu, coperta, semnalmente de gen etc.) si a vecinatatilor (locul textului in raport cu altele). Asadar, intr-o societate in care reteaua comunicativa si-a multiplicat enorm capacitatea de cuprindere si de imixtiune in viata personala, nimeni nu mai consuma produse simbolice in stare virgina. Toti ajung sa stie cate ceva despre textul pe care vor sa-l citeasca, chiar daca sub o forma vaga, confuza, partiala, intamplatoare. Iar uneori, prealabilul acesta, oricat de precar si de aproximativ, nu se limiteaza la a fi un coridor de trecere, ci devine un scop in sine, estompandu-si statutul preliminar si arogandu-si dreptul de a tine locul textului insusi. Faptul ca intalnim in zilele noastre cazuri tot mai numeroase de ,,atoatestiutori" care cunosc titlurile, nu insa operele, n-ar trebui sa ne surprinda peste masura: este foarte probabil ca exista un raport necesar intre cresterea volumului informatiei si cresterea volumului compilatiei.

Adesea nu citim ce ,,vedem", ci ceea ce ,,stim" ca trebuie sa citim; se intampla sa acordam mai mare valoare ideilor noastre neverificate care anticipa obiectul, decat obiectul insusi. Predeterminarea judecatii ascunde insa riscuri majore. Tocmai de aceea efortul de a iesi din inertia opiniilor gata facute constituie o igiena intelectuala, nu doar necesara, ci chiar indispensabila. Constientizarea ,,structurii de intampinare reclama spirit autocritic, rigoare si vigilenta, calitati ce nu se gasesc la indemana oricui. Totusi, in pofida a destule motive de dezamagire, se pare ca acuitatea sensibilitatii epistemiologice a epocii noastre indreptateste unele sperante: tendinta de autoscopie, atat de bogat ilustrata in literatura de voga a jurnalelor si a memoriilor, indeosebi preocuparea manifestata in stiintele umane de a interoga metodic presupozitiile de plecare si a nu mai credita asa-zisele ,,evidente" denota, cel putin, ca problema este sesizata, ca importanta ei nu scapa atentiei.

Astfel, prelectura detine cateva aspecte principale, incepand cu informatiile indirecte ce pot fi grupate sub denumirea de rumoare si continuand cu informatiile direct induse de cititor din examenul ambalajului, vecinatatilor, titlului, discursului de escorta. denumirile folosite de Paul Cornea).

In primul rand, opiniile si impresiile pe care la primim de la ceilalti constituie un factor de insemnatate variabila: important si eficace in directia recomandarilor de lectura, inegal si aleatoriu in facilitarea comprehensiunii. Cercetarile de sociologie empirica au demonstrat ca participantii la viata literara tin seama in alegerea cartilor de cronicile literare, in vreme ce ,,profanii" se bazeaza mai mult pe relatiile interpersonale (sfatul unor camarazi, sugestia liderilor de opinie etc.). Este iarasi probat ca judecatile de valoare ale celor dintai tin seama (in expresia lor manifesta) de parerile critice autorizate, pe cand ale celor din urma, care n-au cu cine (si nici de ce) sa se emuleze, sunt de obicei elementare, dar sincere.

Influenta efectiva a opiniilor asupra comprehensiuniieste greu de evaluat. Ea este indiscutabila insa in cazul scolii. Aici predarea se face pe baza unor culegeri de texte antologate, inevitabil scoase din contextul originar si incadrate de comentariiistorico-literare. In loc ca aceasta situatie de pornire, care-i impune elevului un rol dependent si pasiv, sa fie atenuata cu tact, ea este uneori folosita de dascal spre a-si pune in valoare autoritatea. Redus la cunoasterea fragmentului si plasat in pozitie celebrativa (prezumtia este ca bucatile din manual sunt exemplare, altfel n-ar fi propuse), elevul ia contact cu textele dupa ce afla ce sens, ce functie si ce calitati estetice poseda. Ii ramane, ca atare, sa ilustreze consideratiile profesorului si ale manualului prin observatii proprii (constand, de obicei, in aprecieri superlative si citate conforme). Practica eronata de a transforma lectura literara intr-un ritual al parafrazei memorizate se asociaza uneori cu simulacre de analiza care oculteaza specificitatea simbolica si artistica a operelor, accentuand, pana la exasperare, continutul de idei. In scoala, dificultatile nu se rezolva nici macar prin introducerea asa-ziselor metode moderne, caci ele sunt preluate dupa ureche - de cele mai multe ori - fara a avea in vedere corelarea cu nivelul clasei si cu cerintele programei.

Informarea prealabila, mai ales daca este controlata (si nu parvine exclusiv sub forma rumorii) poate aduce servicii insemnate. Exista asfel numeroase exemplede utilizare rodnica a opiniilor critice, atat in scoala, cat si in alte domenii. De pilda, cartea lui Tudor Vianu despre Ion Barbu a jucat un rol considerabil in apropierea mai multor generatii de cititori de poetica absconsa a Jocului secund. La fel, lucrarile lui Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism (1933) si Hugo Friedrich, Structura liricii moderne (1956) au contribuit major la difuzarea unei atitudini de simpatie si de intelegere fata de poezia moderna.

Cititorului de rand insa nu trebuie sa i se ofere retete ori aprecieri concluzive, in formulari aforistice (sursa de snobism intelectual si de pseudocultura), dar nici analize supertehnicizate, care sa-i depaseasca interesul si pregatirea. El are inainte de toatenevoie sa fie familiarizat cu modalitatile si limbajul celor mai buni autori contemporani. Ii este in primul rand necesara o indrumare in directia aprofundariipropriilor mijloace de a citi si de a fructifica ceea ce citeste. Insa sarcina de a-i cultiva puterea de judecata si sensibilitatea, de a-l scoate din rutina deprinderilor rele de lectura, este cu mult mai anevoioasa decat aceea de a-l invata cateva formule pe de rost ori de a-i tine prelegeri savante. Asadar, rumoarea exista mai ales cand este vorba despre operele autorilor ,,canonici" (asa cum ii nuste programa scolara) sau despre lecturile ,,la moda (Codul lui Da Vinci de Dan Brown).

Indicatii utile asupra continutului si structurii textului sunt furnizate si de locul pe care acesta il ocupa ca unitate a unui ansamblu (editorialul intr-o gazeta, poemul intr-un volum, povestirea intr-o culegere etc.) sau ca entitate independenta, ori corelativa, in plan sincronic sau diacronic (romanul intelectualului Cel mai iubit dintre pamanteni - 1980, al lui Marin Preda fata de romanul taranului, Morometii - 1955, cel de-al doilea volum al romanului Morometii - 1967, fata de primul). Astfel, cunoscand majoritatea poemelor dintr-o placheta, cititorul este impins sa deduca particularitati de viziune, tematica, stil ale celor pe care nu le-a citit. De unde si lectura ,,diagonala", care nu este un lucru tocmai de apreciat (cititorul sare peste o secventa care il plictiseste, in convingerea ca paginile omise nu vor prejudicia intru nimic comprehensiunea globala). Riscul acestor anticipari este evident: in literatura indeosebi nimic nu este pur repetitiv, surprize sunt posibile oricand; continuarea unui sir nu este totdeauna previzibila, (desi sau tocmai fiindca autorul ne lasa s-o credem); oricat de putin informativ ne-ar aparea un text nu putem fi siguri de ceea ce contine decat dupa ce l-am citit si dupa ce l-am raportat la opera integrala. Asadar, cunoasterea vecinatatilor ofera probabilitati, dar nu certitudini.

De un caracter mai concret si mai specific sunt datele preliminare oferite de ambalaj, pe care cititorul avizat le identifica inainte de a se angaja in lectura. Forma copertii (dimensiune, culoare, grafica etc.), numele editurii, al colectiei, al autorului etc. - totul este elocvent pentru cine are oarecare experienta. Examenul aspectelor exterioare este suficient ca sa edifice asupra a ceea ce unii numesc ,,contractul de lectura" : ce cuprinde cartea, cui i se adreseaza, ce nevoi satisface in mod special, ce reprezinta pentru cititor etc. Dintre indicatii foarte importanta este precizarea privind genul, fiindca ea declanseaza seturi de asteptari cristalizate ; este vorba despre semnalarea directa (printr-un subtitlu, ,,roman" ,,poeme" etc.) sau indirecta (ilustratia in culori, de tip iconic, la o carte pentru copii, reproducerea unor fotografii etc.). Alte indicatii (inserturi editoriale pe ultima fila a copertei, o baderola publicitara etc.) se ocupa de tema operei, sub o ipostaza cat mai atractiva si mai deschisa.

Numele autorului (daca, bineinteles, nu este debutant) constituie iarasi o sursa importanta de expectatii. El defineste pentru lectorul competent o viziune asupra lumii, un orizont tematic, un mod de constructie (epica, lirica etc.), un stil. Cititorul de rand are o idee mai clara despre clasicii din esantionul de sus al ierarhiei literare (I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, William Shakespeare, Jules Verne, Lev Tolstoi, etc.) si una cu totul nebuloasa despre autorii contemporani (Mario Vargas Llosa, Pascal Bruckner etc.). De altfel, cum au dovedit cercetarile de sociologie empirica, cititorul de rand nu cumpara autori, ci genuri (politist, SF, roman sentimental, roman de aventuri etc.), pe baza specializarii de colectie, eventual (mai rar) titluri - si anume in functie de capacitatea lor de a-i polariza aspiratiile secrete (dorinte, refulari).

In genere, se poate afirma ca vecinatatile si ambalajul joaca, pana la un punct, rolul situatiei de enuntare din comunicarea orala. Ela permit reducerea necunoscutului la cunoasterea unei clasificari de gen, motivatie, finalitate. Inscriind opera intr-un spatiu familiar, ii elimina provizoriu alteritatea, desconspirand-o sub cel putin trei aspecte : divulga in ce ar putea consta folosul sau placerea lecturii, aproximeaza ordinea de dificultate a prestatiei impuse cititorului si instaureaza un protocol al decodificarii.

Titlul tine in modul cel mai evident de prelectura. El pare a fi fost utilizat sporadic inca din antichitate, insa folosirea lui s-a generalizat si s-a institutionalizat relativ tarziu, de-abia in secolul al XVI-lea, odata cu revolutia declansata de inventia tiparului. Multiplicarea brusca si enorma a productiei de carte l-a impus ca mijloc de distingere a volumelor aflate in circulatie si de avertizare asupra continutului lor. Foarte repede a preluat si functia publicitara. In beletristica, preocuparea pentru alegerea titlului a luat o mare amploare. El ajunge sa aiba astfel o dubla determinare : in functie de opera pe care o denoteaza si, mai ales poate, in functie de concurenta celorlalte titluri, care solicita in acelasi timp favoarea publicului.

Pentru a-l atrage pe cititor trebuie ca ,,numirea" operei sa fie nu atat corecta cat socanta, nu atat exacta cat sugestiva. Schiller atragea inca de mult atentia: ,,Un titlu nu trebuie sa fie o carte de bucate. Cu cat mai putin isi dezvaluie continutul, cu atat mai bine. Iar suprarealistul R. Magritte opina: ,,Titlul poetic nu are nimic sa ne invete, el trebuie sa ne surprinda si sa ne incante." (Charles Grivel) Ne intrebam daca exista riscul ca cititorul sa se simta pacalit de titlu si sa-l evite pe autorul sau pe editorul care a abuzat de buna lui credinta. A fi exact nu inseamna insa a fi banal, dupa cum a fi ingenios nu inseamna a minti. Autorii incearca sa rezolve problema, gasind drep solutie gasirea formularilor care sa evoce, fara sa precizeze, incarcate simbolic, deci avand semnificatii multiple si incluzand tema, dar la nivel sugestiv, nu asertoric. In aceste cazuri, concordanta titlului cu textul exista, fara a fi stanjenitoare; ceea ce se obtine este starnirea de asteptari difuze, indeterminabile, ambigue, compatibile cu motivatii diferite. Un exemplu la indemana este romanul lui G. Calinescu, Enigma Otiliei numit initial de autor Parintii Otiliei. De fapt, in primele decenii ale secolului al XX-lea, in acord cu dominanta conventiei realiste in proza romaneasca si intr-un climat concurential aflat intr-un stadiu inca incipient, titlurile celor mai bune romane izbesc prin caracterul lor prevalent enunciativ, transparent si tematic. Ele anunta protagonistii (Mara, Ion, Fratii Jderi, Nicoara Potcoava), locul desfasurarii (Calea Victoriei, La Medeleni ), tema (Rascoala, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi ) etc. Mai rar intalnite sunt titlurile cu caracter metaforic (Patul lui Procust ).

Titlurile romanelor actuale consemneaza o diferenta majora de viziune. Modernii fug de exprimarea directa, cautand simboluri, solicitand dispozitii latente si stimuland mecanisme asociative: Fetele tacerii (C. Buzura), Nu ucideti femeile (Maria Luiza Cristescu) etc. Inca mai rafinata ne apare titrarea plachetelor de versuri, lucru firesc, de vreme ce starea lirica nu poate fi tradusa conceptual, ci doar sugerata metaforic ori simbolic. In domeniul poeziei, tendinta spre originalitate este in largul ei; titlul devine o creatie in sine, dificila, fiindca trebuie sa comunice esentialuldespre opera si sa concureze cu succes titlurile coexistente, iar asta intr-o forma laconica, de mare densitate semantica. Cateva exemple care atrag atentia ar fi: Clar de inima (Nichita Stanescu), Ardere de tot (Ileana Malancioiu), Fantana somnambula (Adrian Paunescu), Anotimpul discret (St. Augustin Doinas), Sarbatoarea nimanui (Liviu Calin).

Cu totul alta este problematica titrarii in presa. Aici, acrosarea cititorului este inca si mai imperativa decat in literatura; referirea se face nemijlocit la continut. Numind, gazetarul incearca sa ,,insoliteze" aspectele retinute, sa le dea culoare si putere semnificanta, uzand de simplificari sintactice (fraze nominale, eliptice, fara conectori), efecte de ,,talie" (corpuri de litere diferite), subtitluri complementare etc.

Asteptarile pe care le trezesc titlurile au uneori o mare importanta, dar alteori elocventa titlurilor este amagitoare, pertinenta lor aparenta, ele nu intermediaza, ci se autoenunta. Fapt e ca intr-o buna parte a literaturii moderne, titlul a devenit mai degraba un mijloc conventional de identificare a operei, decat un metatext, apartinand aceleiasi paradigme. A da titlu nu este, la urma urmei, o rutina, se pune problema talentului - trebuie sa existe un har.

Nu in ultimul rand, prelectura este evidenta prin ceea ce Paul Cornea numeste discursuri de escorta. Sub aceasta denumire sunt reunite texte ce servesc ca adjuvanti textului propriu-zis - prefata sau postfata, rezumatul, sumarul, bibliografia - in scopul explicitarii, condensarii, comentarii sau conectarii cu alte texte. Relevanta discursurilor de escorta iese in evidenta in cazul textelor stiintifice si didactice. Motivul este acela ca aceste texte au proprietatea de a fi conceptualizate, cu reziduri nesemnificative.

Rezumatul, de pilda, furnizeaza cunoscatorilor orientari decisive asupra continutului unei lucrari de specialitate (idei principale, modalitate de structurare, de abordare a subiectului, concluzii la care se ajunge etc.).

Bibliografia lasa sa se vada predilectiile autorului, scoala careia ii apartine, volumul si calitatea cunostintelor, masura in care se tine la curent cu evolutia disciplinei etc.

Sumarul constituie in cazul unei opere complexe si laborioase, cu multe subdiviziuni, un mijloc de a-i sesiza arhitectura, raportul dintre ansamblu si detalii, modul de articulare a diverselor secvente etc.

In cazul literaturii insa, rolul discursului de escorta este mai problematic ; un rezumat, chiar bine facut, este neconcludent, in cel mai bun caz el dand o idee schematica despre ceea ce se petrece intr-o opera, nu despre ceea ce-i confera valoare. Eliminand informatia estetica si retinand-o pe cea semantica, literatura s-ar prabusi ca valoare.

De un mare interes sunt prefetele, respectiv postfetele, cu statutul lor de comentarii metatextuale datorate altor persoane decat autorul insusi. Ele au scopul sa recomande, sa explice sau si sa situeze. Textul sau, de obicei scurt, amabil si colocvial, are un caracter persuasiv (isi propune sa convinga un public presupus indiferent sau sceptic). Prefetele explicative au in principiu menirea sa-i familiarizeze pe cititori cu un text de acces dificil sau care ridica probleme spinoase de ordin ideologic, estetic etc. Beneficiul acestui mod de prelectura este insa dublu conditionat. Mai intai este necesar ca prefetele sa fie bine intocmite, ceea ce este mai putin simplu decat se crede. In al doilea rand, este necesar ca cititorul sa stie cum sa se serveasca de prefata, fara a i se aservi, cum s-o interigheze si sa-i solicite informatia, fara a-i deveni tributar. Ne intalnim aici din nou cu paradoxul lecturii : spre a citi (cu randament) trebuie sa cunosti, dar ca sa cunosti trebuie sa citesti.

Un statut mai indecis il are prefata auctoriala. Ea nu dezvaluie, de regula, filmul evenimentelor, ci contine declaratii de intentie, explicari sau motivatii. Modul de a proceda este de o enorma diversitate. Stendhal, in La chartreuse de Parme, relateaza circumstantele in care si-a conceput opera, insa o face intr-o dimensiune romanesca, recurgand la fictiunea unui narator extern pe care autorul l-ar transcrie. In schimb, la reeditarea din 1955 a Ultimei nopti de dragoste., Camil Petrescu se opreste asupra genezei romanului dintr-o perspectiva nemijlocit memorialistica. Dostoievski foloseste primele pagini ale Fratilor Karamazov ca sa-l avertizeze pe cititor ca romanul sau cuprinde de fapt doua romane, unul despre tineretea lui Alexei Feodorovici Karamazov si altul despre viata sa actuala, la treisprezece ani ddiferenta. Si exemplele ar putea continua. Pornind de la principiul bunei-credinte, s-ar parea ca prefetele ofera o cheie de lectura, desi uneori intr-un mod invaluit. Autorul vrea sa anuleze senzatia de insolitare a textului, sa-i puna in evidenta afinitatile discrete cu intertextul si contextul, sa-i confere o ,,naturalitate" si o ,,logica" pe care cititorul, adesea distrat, s-ar putea sa nu le remarce.

Prelectura face parte, asadar, din procesul lecturii, fie ca o constientizam punctual sau nu.

Oricum o poetica a lecturii este greu de fixat, avand in vedere complexitatea enorma, relativismul si heteronomia pe care le presupun cel putin lectura literara. Apare cel mai adesea conceptul de lectura buna, dar cine sa o incadreze in rigori, conventii sau cadre de referinta, de vreme ce, din punct de vedere practic, cea mai simpla definitie a lecturii bune    pare sa fie si cea mai hedonista. Lectura buna este aceea care produce maximum de placere. Placerea nu este, ce-i drept, o calauza infailibila, dar este cel mai putin supusa greselii. Acum apare si intrebarea legata de problema abordata: cat influenteaza placerea lecturii elementele de prelectura? Cert este ca o lectura ,,virginala este greu de conceput, oricat ar fi cititorul de curios, de naiv (in sensul elevat al termenului), oricat ar lectura el ,,pe nemestecate"

Mai exista o situatie interesanta legata de prelectura, si anume cea legata de cititorii care simt deseori tentatia de a incepe cu epilogul si de a termina cu prefata sau introducerea. Adevarat este ca literatura ofera marea libertate de miscare inainte si inapoi permisa prin lectura. Numai un lector ideal se misca mereu inainte. Cititorii obisnuiti sar peste text, omit, inoata incoace si incolo, sunt fericiti daca se simt captivati, dar pot in orice momentsa-si piarda interesul si sa abandoneze lectura. Se poate ajunge insa, de multe ori si din varii motive, la o relectura de dragul secretului

Intr-o lume zgaltaita de crize si pandita de catastrofe, triumfalismul de odinioara atat in ordinea gandirii speculative, cat si in ordinea practicilor de lectura constituie o ideologie amagitoare, cu consecinte detestabile: apatia, multumirea de sine, persistenta in eroare. Insa faptul ca nu avem acces la absolut, ca tot ceea ce cunoastem este aproximativ, in grade mai mici sau mai mari, dupa obiect si situatie, nu ne justifica sa renuntam la lectura si nici la problemele pe care aceasta le ridica.

Bibliografie

Matei Calinescu, A citi, a reciti. Catre o poetica a (re)lecturii, Editura Polirom, Iasi, 2003

Paul Cornea, Introducere in teoria lecturii, Editura Polirom, Iasi, 1998

Charles Grivel, Production de l'interet romanesque, Paris, 1973