SCRIITURA SI DISCURS IN TEORIILE POSTSTRUCTURALISTE

SCRIITURA SI DISCURS IN TEORIILE POSTSTRUCTURALISTE

Obsesia limbajului este principala trasatura a (post)structuralismului. Anuntata prin turnura lingvistica pe care o ia filosofia anilor 1950-1960, mai ales in Franta si in Germania, ea corespunde unui esec al filosofiei transcendentale si pune sub semnul intrebarii, dintr-o perspectiva modificata, insesi conditiile cunoasterii. Criza metafizicii occidentale (numita logocentrism de catre Jacques Derrida) s-a configurat in cateva constante ale unui paradigme larg dezbatute in acei ani. Genealogia nietzscheano - heideggeriana si, respectiv, marxismul au furnizat doua modele de deconstructie a metafizicii, deschizand totodata posibilitatile de explorare discursiva a inconstientului stiintific si cultural, iar deconstructia marilor sisteme filosofice a anulat, prin Derrida, orice pretentii de referinta la universal. Disolutia ideii de adevar, concept-cheie in istoria filosofiei, a facut loc relativismului si intrebarilor privitoare la insesi conditiile de producere a discursului filosofic, iar umanismul traditional a fost inlocuit de o conceptie declarat anti-umanista, care si-a propus sa elibereze omul de toate prejudecatile ideologice si sistemice ale trecutului.

Teza de doctorat intitulata Scriitura si discurs in teoriile poststructuraliste este o analiza aplicata a principalelor probleme discursologice propuse de poststructuralism si prezente, in particular, in teoretizarea notiunilor de scriitura si discurs, ca activitate semnificativa a catorva autori poststructuralisti exponentiali, precum Michel Foucault, Jacques Derrida si Roland Barthes, dar si a unor precursori, respectiv continuatori ai poststructuralismului.

Corpusul de texte este alcatuit in principal din operele autorilor invocati, cu un accent special pe Michel Foucault, la acestea adaugandu-se operele semnificative, din perspectiva temei abordate, ale catorva inaintasi ai acestora (Sade, Nietzsche, Bataille, Blanchot), ale criticilor Scolii de la Yale (Paul de Man, G. Hartman, J. Hillis Miller, H. Bloom), precum si cele apartinand altor autori poststructuralisti prezenti in psihanaliza, semiotica, naratologie, istoriografie. Lucrarea are la baza, prin urmare, o lectura oblica a poststructuralismului, lectura aflata in cautarea problemelor langajiere ale acestuia, pe care consider ca scriitura si discursul le reprezinta si le rezuma.

Analizele efectuate, pe autori si texte uneori foarte diferite, demonstreaza ca scriitura si discursul sunt doua concepte foarte generoase, care, departe de a fi datate, deschid multe usi si ferestre spre problematici de mare actualitate din sfera criticii culturale, a psihanalizei, a istoriografiei postmoderne, nu in ultimul rand a literaturii. Deseori tematizate, direct sau colateral, in operele studiate, ele intra in dialog, de asemenea, cu o constelatie de alte notiuni (cvasi)sinonime: limbaj, opera, text, semn, carte, disciplina etc., putand fi considerate, in cele din urma, adevarati poli conceptuali ai poststructuralismului, intrucat contin problematicile reunite ale limbajului, puterii si subiectului, teme centrale in gandirea poststructuralista.

In plus, pornind de la o curiozitate ce depaseste scrierile celor trei mari autori francezi mentionati, lucrarea are, de asemenea, si o ipoteza de lucru sau o teza. Aceasta se bazeaza pe constatarea ca, desi, sinonime in limbajul comun, conceptele de scriitura (cu varianta ei nu neaparat sinonima, scrierea) si, respectiv, discurs isi leaga in mod diferit numele de cele ale autorilor invocati, suferind, de-a lungul activitatii lor, redefiniri sau redimensionari care le muta, in unele cazuri, accentul la polul opus al definitiei precedente. Desi caleidoscopul textelor parcurse obliga la anumite rezerve in fata unor generalizari si teoretizari exclusiviste, se poate atribui, in principiu, scrierea ca problema onto - fenomenologica Gramatologiei lui Derrida, scriitura lui Barthes si discursul lui Foucault, o astfel de impartire subliniind cel mai bine conceptele - eticheta cu care cei trei ganditori au facut cariera, si care nu sunt catusi de putin sinonime.

Desi descind dintr-un trunchi semantic comun, diferenta specifica este, in acceptiunile lor intens conceptualizate, suficient de mare pentru a cantona scrierea derrideeana in filosofie, scriitura barthesiana in orizontul literaturii, iar discursul foucaldian in sfera criticii culturale. Pe de alta parte, prezenta lucrare a dorit sa evite conceptualizarea fortata a vreunuia dintre cei doi (trei) termeni invocati, acolo unde este evident ca el functiona ca sinonim al altuia, ca la Derrida, de exemplu, unde discursul scris nu este decat un sinonim al scrierii / scriiturii, sau la Barthes, unde discursul indragostit este, de fapt, un alt nume dat scriiturii, fara nici o legatura cu acceptiile foucaldiene ale discursului. Am cautat, de la caz la caz, sa evidentiez aceste sinonimii contextuale, interferente uneori si cu alte notiuni, precum cele de text, opera, fictiune sau literatura, acceptandu-le ca obiecte de investigare numai acolo unde aveau suficienta consistenta si relevanta teoretica in raport cu termenii desemnati ca obiect al cercetarii.

In linii mari si in pofida slabirii rigorii conceptuale postmoderne, teza acestei lucrari este ca, in reflectiile discursologice poststructuraliste, discursul imbraca conotatii represive, asociate cu stiintele si puterea politica, in timp ce scriitura e o contraparte restitutiva, asociata cu libertatea de gandire si de expresie din si prin practicile literaturii. Aceasta ipoteza este posterioara analizelor efectuate, dar se anunta relativ devreme in substanta prezentei lucrari si se bazeaza uneori pe opozitii infrastructurale, prezente chiar la unul si acelasi scriitor (de exemplu, Foucault).

Metodologic, am incercat sa raman consecventa criteriilor de selectie a materialului, intrucat punerea intre ghilimele a celor doua concepte din titlu a obligat foarte mult la restrangerea obiectului analizei. Teoretic, am distins intre "probleme discursive" (legate de, axate pe, derivate din discurs) si "probleme discursologice" (de teorie a discursului), optand, in principiu, pentru cele din urma. Insa nu intotdeauna acest lucru a fost posibil, existand in substanta lucrarii si autori semnificativi doar pentru prima categorie, dar obligatorii pentru configurarea unor dialoguri istorice si interculturale de mare relevanta pentru cea de-a doua. De exemplu, constatind ca povestea scriiturii si a discursului nu se incheie in Franta, m-am simtit obligata, in prelungirile americane ale acestora, sa adaptez lucrarea deficientei teoretice de tip structural din studiile literare americane, ajustandu-mi mijloacele la o realitate ce preia mai degraba ad spiritum decat ad litteram fondul de idei francez. Din aceleasi motive, plecata in cautarea "precursorilor" miscarii, nu am dorit sa ignor autori pasionanti precum Sade sau Bataille, ultimul fiind cu totul absent discursologic (si destul de putin prezent chiar si ca probleme discursive abordate), totusi de neocolit prin seducatoarea si influenta lui scriitura.

Lucrarea este alcatuita din cinci capitole mari, anticipate de un argument si urmate de concluzii. Primul capitol este o introducere a temei, a conceptelor si a gandirii poststructuraliste insesi, al doilea este dedicat figurilor ce au inspirat terminologia discursiva in poststructuralism, urmatoarele doua analizeaza explicit scriitura si discursul in operele lui Derrida, Barthes si Foucault, iar al cincilea indica cateva exporturi conceptuale in lumea americana (unde deconstructia si pragmatismul sunt considerate cele doua manifestari ale poststructuralismului american) si, respectiv, in istoriografia postmoderna, inspirata, la randul ei, de studiile naratologice structuraliste.

Prima parte a lucrarii este o situare a discursului si scriiturii in campul stiintelor umane si porneste de la definirea poststructuralismului, miscare delimitata ca obiect de interes al prezentei lucrari. Evidentiind ariile de referinta ale acestuia, originile si reprezentantii sai, precum si istoria, principiile filosofice, denumirile alternative sub care circula, ca si periodizarile si sistematizarile din lumea americana, aceasta subsectiune relativ restransa doreste sa indice cadrul general de idei in care se situeaza lucrarea, precum si pe cel istoric, respectiv anii 1950-1960 (Franta) si 1970-1980 (Statele Unite).

In continuare, subsectiunea Teoria generala a discursului; preliminarii incepe prin a oferi o definitie retorica a conceptului, evidentiind totodata polisemantismul acestuia in franceza contemporana. De la vechiul sens retoric de expunere dupa un anumit set de reguli, la cel modern de peroratie sau flecareala, istoria discursului indica o diminuare conceptuala in cel mai inalt grad a termenului, corectata totusi, in contemporaneitate, de teoriile germane ale discursului, ca si de sensul foarte restrans al adjectivului discursiv (logic, coerent).

Urmeaza apoi o evidentiere a locului ocupat de cele doua concepte in noile epistemologii (post)structuraliste, cu precizarea ca abia acum, mai exact in 1953, apare pentru prima data notiunea de scriitura, intr-un eseu al lui Roland Barthes. Astfel, se impune de la bun inceput diferenta intre permeabilitatea semantica a unui concept cu o lunga istorie, dar si, am putea adauga, cu o lunga posteritate, cum este discursul, si unul fulgurant, nou si radical, cu mare putere de penetrare in studiile literare si reflectia filosofica, respectiv cel de scriitura. Este si motivul pentru care nu am putut reconstitui "o teorie generala a scriiturii", amanand o reflectie mai generala asupra acesteia pentru sfarsitul lucrarii.

Concret, in contextul succesului inregistrat de teoriile noi poststructuraliste, Mihai Spariosu a putut citi o resurectie a "mentalitatilor prerationale", agonale, bazate pe joc, si ilustrate, in conceptia sa, mai ales de Derrida si Deleuze. In noua paradigma, discursul se defineste, la inceput, prin saussuriana parole, fiind propus, ca atare, de mile Benveniste si continuandu-si, in lingvistica mainstream, evolutia terminologica de la un sens comunicational si de aspect vorbit al limbii, pana la unul de artefact, sinonim cu textul (scris). In lingvistica structuralista, ideea edificarii unei lingvistici transfrastice, discursive, a nutrit la un moment dat ambitia unei formalizari a discursului. De la propunerea din 1966 a lui Barthes, ideea ajunge sa fie pusa in practica in semiotica si naratologie, avand deja, la sfarsitul deceniului opt, o mica istorie. Comparativ, si conceptul de scriitura cunoaste o explozie similara cu cea a discursului, de data aceasta in studiile literare, mai ales in Noua Critica ce il consacra, intre altii, pe Roland Barthes. Definita de catre acesta prin apelul la intertextualitate, si chiar cu ajutorul unor termeni ce il anunta pe Derrida, scriitura suporta treptat precizari, uzaje, redefiniri, ce o transforma din complementul scris al discursului (discours crit), intr-o tehnica complet diferita si chiar opusa celei discursive.

Urmatoarele subcapitole sunt dedicate lui Ricoeur si Habermas, autori care, fara a fi poststructuralisti, intretin relatii dialogice cu (post)structuralismul. Ricoeur are studii care anunta depasirea structuralismului prin mai noile idei chomskiene si propune definitii ale textului si discursului din perspective hermeneutice, lingvistice si poetice formaliste, completand totodata ideile uzuale vehiculate in epoca cu sugestii de bun-simt si concepte corective, cum este cel de distantare. Pe de alta parte, Habermas, creator al unei teorii consensuale a adevarului, introduce discursul in practicile democratice si il leaga indisolubil de ideea de ratiune si consens. Astfel, de la perfectiunea formala ceruta si analizata de lingvisti, asistam acum la o conceptie anti-foucaldiana, de comunicare si filosofie practica, a discursului.

Urmatorul capitol detaliaza conceptele si "citirile" discursologice ale unor importanti scriitori si filosofi pre-structuralisti sau relevanti pentru aceasta miscare (cu exceptia psihanalistului Lacan, chiar (post)structuralist, autor al unor importante sugestii in directia discursologiei). Capitolul are un rol anticipativ si prospectiv, el reprezentand o pre-istorie a conceptelor invocate si o cartografiere (uneori destul de parcimonioasa) a problemelor discursive si discursologice continute in operele lui Sade, Nietzsche, Bataille, Blanchot si Lacan. Abordarile critice din acest capitol nu respecta un singur criteriu si ating, colateral, si alte concepte de oarecare centralitate in constelatia poststructuralista (de exemplu, transgresiune sau suveranitate la Bataille sau termeni ce reflecta "filosofia" lui Sade). Autoarea a considerat inca ca ele sunt necesare sublinierii unei idei prezente in concluziile tezei, aceea a intalnirii unor problematici variate sub umbrela generoasa a celor doua concepte. In plus, cercetarea nu putea opera doar prin identificarea exacta a ocurentei celor doi termeni, fara a deveni pedanta si plicticoasa. Iar pentru delimitarea unor zone de metateorie, e inutil de precizat ca simpla utilizare a termenilor nu a fost deloc relevanta. Revenind insa la acest moment al lucrarii, abordarile critice, de teoria criticii si chiar istorico-literare ale autorilor selectati au incercat sa contureze, odata cu problematicile discursive tot mai insistente, evolutia ideilor in directia anti-umanismului sau a promovarii stilului si scriiturii in filosofie, cu alte cuvinte in directia unor fenomene ce au pregatit semnificativ terenul discursologiei poststructuraliste. De asemenea, aceasta sectiune nu a ignorat ghidajul poststructuralistilor insisi, comentariile si subiectivismele lor la adresa autorilor invocati, intrucat sensul prezentei acestora intr-o astfel de teza a fost, de buna seama, unul asumat tendentios.

Din acest punct de vedere, marchizul de Sade ramane cel mai putin "afectat", cu exceptia subcapitolului final, dedicat lecturii semiologice pe care i-a facut-o Barthes. Accentele istorico-literare si de "filosofie" subiacenta operei nu au, cum precizam, un rol imediat, iar ideea generala, in afara sublinierii anti-umanismului sau, este aceea de a sublinia caracteristicile discursive (in sens naratologic) si textualiste ale operei, pe baza necesarei diferentieri intre autor si narator si cu sesizarea unor divergente ideologice intre acestia. Analiza aplicata de text mi-a permis sa evidentiez cateva paradoxuri interesante ale discursului narativ, note ce il pun intr-o lumina foarte interesanta pe acest straniu autor. In final, teoria barthesiana despre "sintaxa erotica" sadiana din Sade, Fourier, Loyola este prezentata detaliat, ca aplicare si extrapolare a gramaticii narative todoroviene, si este, in plus, ilustrata cu exemple personale din opera sadiana. In concluzie, studiul meu direct asupra lui Sade sustine teoria barthesiana conform careia lumea acestuia nu exista decat ca discurs, dar manifesta serioase rezerve fata de ideea batailleana, dupa care violenta discursului neaga posibilitatea adevaratei violente (cea a    omului), corectand astfel afirmatiile mult prea ingaduitoare ale lui Bataille.

Antidialecticul Nietzsche este unul din cei cativa filosofi extrem de influenti in gandirea saisoptista, alaturi de Heidegger si de Marx, iar prezenta lucrare prezinta pe scurt cateva componente discursive ale operei sale, evidentiind mai ales critica pre-derrideeana a gandirii "opozitionale", ca si metoda foucaldiana a genealogiei. Despre referintele discursive ale operei lui Nietzsche, Foucault in special este chemat sa ilustreze o intelegere in acest sens a filosofului german, in stransa legatura insa cu ideea de monopol al cunoasterii, care l-a preocupat foarte mult pe Foucault.

Subcapitolul Bataille atrage atentia mai ales asupra formei atipice a acestei gandiri, deghizate intr-o filosofie de "nespecialist", adica imbracand forma unei scriituri mai degraba decat a unui discurs. Lucrarea insista mai mult pe intelegerea erotismului ca surplus al limbajului si pe puritatea scriiturii bataillene, care, spre deosebire de Sade, "nu va fi ars alti ochi" decat pe ai "nefericitului domn Nonsens", mereu autenticul, antidiscursivul Bataille.

Urmatorul autor, Maurice Blanchot, anunta in limbaj pre-barthesian aspecte teoretice legate de stil si scriitura, ce amintesc de scriitura intranzitiva si de posibilitatea unei literaturi fara granite de gen, o literatura a scriiturii pure, in timp ce Jacques Lacan face o terapie textuala pacientilor sai, invitandu-si discipolii sa nu se lase manipulati de nicio presupusa semnificatie aflata in spatele "textului" generat de subconstient. Definitia subiectului ca fiinta inscrisa in limbaj, organizarea subconstientului ca limbaj, precum si elaboratele teorii ale matemelor (discursul stapanului, al universitatii etc.), "lingvisteriile" lacaniene de tip disque-ourcourant, ca si interpretarile "literare" pe care le da unor texte cum e Scrisoarea furata a lui E. A. Poe, sustin importanta deosebita a acestui psihanalist obscur in edificarea discursologiei.

Capitolul trei, dedicat "scriiturologilor", se apleaca asupra scrierilor lui Derrida si Barthes, autori ai unor filosofii, respectiv jocuri ale scriiturii, concept-cheie in economia textelor lor. Derrida este cel care furnizeaza o interpretare in cheie onto-fenomenologica a scrierii (varianta de scriitura, dar indistincta in limba franceza), propunand, pentru studierea acesteia, o "stiinta" de unica folosinta, numita gramatologie. Deconstruind ideile lingvisticii traditionale, Derrida face o demonstratie tipica a anterioritatii scrierii in raport cu vorbirea, demonstratie anti-saussuriana ce deschide usa unor nenumarate concepte "scriiturologice", precum urma, arhi-scriere, diferanta, diseminare etc.

Este binecunoscuta interpretarea tendentioasa pe care a dat-o Derrida mitului platonician al lui Toth, zeul scrierii. In Diseminarea, el a confiscat acest mit in favoarea unei demonstratii deconstructiviste ce continua teoria din De la grammatologie, conform careia nu vorbirea este anterioara scrierii, cum a crezut Saussure, ci exact invers. Desigur ca Derrida a dorit sa exprime altceva, lucru care, de altfel, s-a inteles foarte bine. Oricum, originile scrierii se pierd in noaptea istoriei, ca si originile vorbirii sau ale omului in genere, ceea ce face ca problema sa para cel putin irelevanta. Insa, pornind de la descoperirea saussuriana a limbii ca sistem de diferente, filosoful deconstructivist a sugerat atunci, in 1967, ca atat vorbirea, cat si scrierea sunt sisteme diferentiale, iar nu susbstantiale, si ca ele nu reprezinta decat exprimarea, cu alte mijloace, a acelorasi regularitati. Tocmai de aceea, pentru a nu favoriza pe niciuna (desi, aparent, Derrida acorda prioritate scrierii), filosoful a inventat conceptul de arhi-scriere, care sa preia baza onto-fenomenologica a celor doua concepte.

Totusi, in linii mari, nu este gresit sa afirmam ca (deliberat) nehotaratul Derrida prefera scrierea (altfel nu ar fi inventat o arhi-scriere, ci o arhi-vorbire). In plus, rafuindu-se cu traditia logocentrista si fonocentrista, adica cu Saussure, Hjelmslev, Husserl, Rousseau s.a., este evidenta pozitia lui dupa unii ostila, dupa altii ludica si complet dezinteresata, impotriva unei traditii ce a privilegiat vorbirea in detrimentul scrierii. Preferinta acordata acesteia este argumentata cu analize si sugestii derrideene din studii inchinate, de exemplu, lui Artaud sau Lvinas, ca si cu observatii apartinand unor critici ai operei derrideene, toti remarcand, la Derrida, o schimbare a paradigmei auditive a vorbirii cu cea vizuala a scrierii, inclusiv la nivelul unor metafore de tip vizual, cum sunt ochiul si "jocurile privirii".

Aceasta privilegiere a vazului in detrimentul auzului a fost interpretata, de fapt, ca refuz al "autoritatii vocii" (Spariosu), al violentei si chiar ca hermeneutica rabinica, bazata pe privilegierea "literelor moarte ale Thorei" (apud Habermas) in detrimentul logos-ului revelat, Iisus Hristos. Aceasta ultima observatie este sustinuta, pe alte coordonate, si de interpretarea de filologie clasica pe care o ofera Andrei Cornea aceluiasi mit platonician al scrierii, mit ce se bazeaza, in conceptia sa, pe o gresita traducere a unor sensuri pierdute existente in greaca veche, si care propune, in urma restituirii acestor sensuri, doua modele culturale, cel grec si cel vechi ebraic, ce corespund exact asumarii culturale a discursului si, respectiv, a scriiturii.

Al doilea scriiturolog, mai putin serios decat primul (dar nu si in opinia lui Richard Rorty) este Roland Barthes, cel care, de la propunerea insasi a termenului, in 1953, continua sa foloseasca scriitura in nenumarate contexte si in raport cu o serie de alti termeni, oferind-o de cele mai multe ori ca termen al unei opozitii (scriitura / discurs, scriitura / stil, scriitura / opera, scriitura / ideologie etc.). Semiolog la inceputul carierei sale, acest intelectual cameleonic este un veritabil Don Juan al textului si al scriiturii, incapabil sa ramana pentru multa vreme prizonierul nici unei idei. El isi marturiseste insa, cu tarie si pana la capat, obsesia limbajului si dorinta de scriitura si reuseste sa anticipeze, in opinia lui Jonathan Culler, curentele critice axate pe cititor, prin implicarea acestuia in jocul cu scriitura. De la scriitura sociolect din 1953, la varianta ei, (sub)scriitura sociala, si pana la scriitura "atroce" flaubertiana, el descrie o harta inepuizabila a sensurilor acestui concept, harta pe care lucrarea de fata nu isi propune sa o epuizeze si nici sa o stranga prea tare in camasa de forta a metateoriei.    

Lucrarea arata, intre altele, ci cum multe idei de tinerete ale lui Barthes sunt preluate de Foucault in lucrarile acelor ani, in formule uneori aproape coincidente cu cele barthesiene. In fine, catre sfarsitul carierei lui Barthes, Placerea textului propune o noua stiinta de unica folosinta, spre deosebire de a lui Derrida ramasa insa doar in stadiul de proiect, hyphologia, stiinta a textului ca panza de paianjen, asadar neformalizabila si din start imposibila, dar cu ajutorul careia acest "romancier al ideilor", cum s-a autointitulat Barthes, realizeaza un adevarat nou roman al scriiturii.

Pe ansamblu, lucrarea parcurge o serie de definitii barthesiene ale scriiturii, traversand spatiul dintre identitate si alteritate, dintre indeterminare si individualitate radicala, drumuri reversibile intre iubire si ura, violenta si dorinta. In opera lui Barthes, ca nicaieri altundeva, scriitura se intalneste si se contamineaza sau respinge pe rand discursul, opera, stilul, chiar scrierea ("l'criture à haut voix"), demonstrand o data in plus ca pentru instabilul, senzualul si narcisistul Barthes, scriitura este spatiul aventurii.

Al patrulea capitol, si cel mai substantial, este un studiu aproape monografic, in sens pur discursologic, al operei lui Foucault, traversata de aceasta data nu tematic (ea demonstrandu-se extrem de unitara in acest sens), ci chiar cronologic. Aceasta abordare ofera cel putin un avantaj suplimentar, acela al surprinderii unei evolutii, in particular destul de putin spectaculoase ca atare, caci obsesiile ganditorului francez se contureaza inca de la primele carti. In acest capitol, mai mult decat in oricare celelalte, discursul este un concept tare, analizat ca atare, ceea ce nu inseamna ca nu exista, la Foucault, si utilizari slabe, instrumentale, ale termenului (de exemplu, psihanaliza definita ca "discursul inconstientului"). Totusi, lucrarea se refera mai ales la utilizarile foucaldiene "tari" ale conceptului, bogatia materialului fiind mare in acest sens, mai ales pentru prima parte a operei foucaldiene. De asemenea, desi exista nenumarate utilizari slabe in opera lui Foucault (ca si aiurea, in teoriile poststructuraliste), in cazul ganditorului discutat ele ocupa o pozitie intermediara intre definitia foarte aplicata a Discursului clasic din Cuvintele si lucrurile si sensul foarte general, aproape transcendentalizat, pe care il va dobandi ulterior: prin pierderea oricarui atribut, discursul va ajunge sa desemneze orice practica de excludere, in principiu enuntiativa, dar, nu de putine ori si sociala, lucru care se va vedea in genealogii. Prin trecerea la acestea si inlocuirea, cum au observat comentatorii, a cuvantului discurs cu cel de savoir, ce se produce nu este decat o diminuare, in sens pur statistic, a ocurentei termenului, nu insa si o disparitiei a reflectiei discursologice, cum se poate vedea, in prezenta lucrare, in analiza cartilor si studiilor de dupa 1970.

Corpusul de texte curprinde toata opera foucaldiana tradusa in limba romana, ceea ce, intamplator, coincide in mare parte cu ceea ce exista si in limba franceza, lipsind lucrarile editate de Foucault (Pierre Rivière, Herculine Barbin), cateva studii din Dits et crits si, desigur, cursurile inca nepublicate. De aceea, aceasta sectiune ocupa un loc special in lucrare, fiind, de alfel, si expresia unei preferinte.

Analiza discursului foucaldian porneste inca de Boala mentala si psihologia, lucrarea putin originala din 1954, in care se configureaza caracterul discursiv al bolii mentale, reluat si amplificat in Istoria nebuniei si Nasterea clinicii. Aceasta prima carte afirma caracterul semi-structurat al "personalitatii morbide" si insinueaza astfel caracterul ei "rational", asupra caruia Foucault va insista in cartile urmatoare, cand va denunta lipsa dreptului de a se reprezenta discursiv a nebuniei, prin monopolul pus de ratiune asupra tuturor formelor de discurs. Tot aici propune proiectul unei descrieri structurale a afectiunilor, proiect de inspiratie structuralista, cum sunt si multe alte propuneri si abordari foucaldiene din aceasta perioada.

In Istoria nebuniei in epoca clasica (1961), Foucault face "arheologia unei alienari", anuntand totodata proiectul sau de istorie alternativa, numit arheologie. Cartea este o restituire a discursurilor despre nebunie si o afirmare a cunoasterii de tip discursiv a acesteia, singura acreditata de istoria stiintelor. Si aici, ca si in urmatoarele lecturi ale cartilor foucaldiene, lucrarea evidentiaza aspectele explicit discursologice ale gandirii foucaldiene, coroborate cu anumite studii inscrise in aceeasi sfera tematica. De exemplu, de aceasta data, discursul nebuniei trece prin mistica Renasterii, prin rationalismul cartezian, si teoria calvina a predestinarii, advenind intr-un final la constiuirea unei "gramatici" proprii, o gramatica a "discursului delirant", ce-i drept, descalificata, dar care, treptat, atrage atentia asupra acelei "ratiuni" cuibarite in sanul nebuniei si in care a crezut Foucault. Ideea lui este ca istoria psihiatriei nu ofera decat discursul rational al practicilor medicale despre forme nerationale de gandire si comportament, astfel ca nebuniei i se refuza dreptul la limbaj. Un mod de a spune ca ea este incapabila de a se contitui in discurs, altfel decat ca obiect de studiu al unor stiinte pozitive. O vom vedea abia in literatura moderna, intr-o forma mult mai proprie, inscrisa de fapt in corpul scriiturii, prezenta lucrare acreditand astfel ideea ca interesul foucaldian fata de nebunie provine si din acest interes, dublat de o mare admiratie, fata de arta moderna. In modernitate, literatura si artele au reabilitat nebunia, inscrisa in scriitura unor artisti precum Nietzsche, Van Gogh, Artaud, la care Foucault se refera in momente cheie ale discursului sau si pe care, parafrazandu-l pe Canguilhem, nu o data ii transforma in "evenimente filosofice majore".

De la "arheologia alienarii" la "arheologia privirii" nu este decat un pas, marcat de urmatoarea carte, Nasterea clinicii (1963), in care Foucault propune o semiotica a bolii intr-un limbaj foarte structuralist. Acest limbaj este continuat de Cuvintele si lucrurile (1966), unde confera discursului sensul foarte specializat de "analiza spontana a reprezentarii", atribuindu-l exclusiv epistemei clasice. O comparatie cu Lotman evidentiaza puncte de vedere comune privind semantica culturilor, asa cum, in alte momente ale demonstratiei, autoarea initiaza paralele cu conceptia lui Jakobson despre afazie sau cu cercetarile sociologului canadian Erving Goffman despre institutiile totale.   

In best-seller-ul filosofic din 1966, inclusiv literatura perioadei clasice este definita ca discurs, bazata fiind, de asemenea, pe principiul reprezentarii, primul semn al modernitatii fiind tocmai disparitia discursului astfel constituit si aparitia unui contra-discurs (literatura) si a unui meta-discurs, prin "replierea filosofiei pe propria devenire" (asa-numita turnura lingvistica, care apare odata cu Nietzsche). Disparitia reprezentarii din spatiul discursiv si ideea literaturii contra-discursive sunt un mod filosofic prin care Foucault anunta nasterea unei literaturi non-referentiale si ateleologice, de factura filologica si estetizanta, cum e cea moderna. Nomotetii noii literaturi, axate pe finitudinea omului, sunt si cei care promoveaza o scriitura personalizata, caracterizata de transgresiune si intensitate. Acestea sunt si cele doua componente ale eticii foucaldiene, categorii fundamentale si specifice mai ales artistilor devianti care il pasioneaza pe Foucault in prima etapa a operei sale.

Cartea din 1969, Arheologia cunoasterii, incheie perioada arheologico-structuralista a lui Michel Foucault, sintetizand eforturile filosofului in directia acestei propuneri fals epistemologice, asupra careia lucrarea de fata insista in mod deosebit. Am    semnalat, prin analiza paradoxurilor, a repetitiilor, redundantelor si contradictiilor rezultate din definitiile discursologice propuse, momentul constituirii un nucleu discursiv forte in opera foucaldiana, nucleu ce va fi in scurta vreme abandonat, la inceputul deceniului urmator.

Definit nu atat lingvistic, prin apelul la termeni saussurieni, discursul foucaldian se contureaza inca de pe acum ca realitate indisociabila de obiectul sau extra- sau trans-lingvistic, fiind in acelasi timp procesul si rezultatul acestuia. Eterogen si definit ca multiplicitate, el reprezinta de fapt "un grup de enunturi" unite prin "regularitatea unei practici", deci nu se reduce doar la forma finala, cea lingvistica, pur invelis de suprafata, ci include si formele care il preced, regulile care il fac posibil. O astfel de acceptie explica formele remanente de discursologie din opera lui Foucault si dupa ce aceasta abandoneaza interesul explicit, obsesiv, al primei varste, pentru practicile enuntiative.

Pe de alta parte, cartea din 1969 a fost definita de Deleuze ca o pragmatica foucaldiana a enuntului, concept discursiv central, in jurul caruia ganditorul francez orchestreaza o intreaga discursologie. Importanta pe care Foucault o acorda discursului este vizibila, la o privire mai atenta, si in faptul ca, in aceasta prima etapa a gandirii sale, un intreg arsenal de concepte sunt create special pentru a dezambiguiza contururile acestuia, in timp ce alte propuneri conceptuale foucaldiene se definesc, la randul lor, prin discurs. Includem, in prima categorie, evenimentele discursive, faptele de discurs, obiectele discursive, campul evenimentelor discursive, ansamblul discursiv, enuntul, enuntarea, semnul, relatiile discursive, mediile non-discursive, in timp ce din a doua categorie fac parte formatiunile discursive, practicile discursive, pragurile, dispersia, regularitatea, epistema, disciplina, autorul, functia-autor, fondatorii de discursivitati, stiintele umane, pozitivitatile, configuratiile inter-discursive etc. Lucrarea defineste in continuare aceste concepte, sintetizand materialul bogat oferit de opera foucaldiana. Bineinteles ca termenii propusi nu au aceeasi greutate in economia demonstratiei foucaldiene: exista unii carora ganditorul le atribuie capitole intregi (de exemplu, obiectul discursului sau formatiunea discursiva), dar exista si concepte mai slabe, mai putin teoretizate, care functioneaza in relatie de (cvasi)sinonimie cu altele mai atent elaborate.   

Subcapitolul conceptelor intradiscursive (sau al constituentilor discursului) se incheie cu o aplicatie spontana a conceptelor foucaldiene, aplicatie in acelasi timp intuitiva si simplificata, realizata in cadrul unei dezbateri din 1973-1974. Pe de alta parte, subsectiunea dedicata conceptelor extradiscursive insista mai ales pe notiunile de formatiuni si practici discursive, problematizand nehotararea lui Foucault de a le face sinonime sau nu. Tot aici apare problema cunoasterii si a recunoasterii stiintifice, cu patru praguri atent teoretizate, ca si aceea a disciplinelor, societatilor de discurs si a doctrinelor, cu diferentele dintre ele.

Capitolul dedicat conceptelor foucaldiene de autori si, respectiv, fondatori de discursivitati, contine ipoteze asupra originilor acestora, cu elemente de istorie conceptuala. De la Sf. Ieronim si pana la critica literara moderna, atributele auorului par sa nu se fi schimbat mult, in opinia lui Foucault, iar subsectiunea se incheie cu o interesanta obiectie impotriva scriiturii, aceasta fiind echivalata, atunci cand e confiscata de invatamant si de o anumita literatura cu pretentii formatoare, unei adevarate societati de discurs, adica unui "sistem de aservire" (idee barthesiana de tinerete). Nu in ultimul rand, Foucault se pronunta acum impotriva autorului si a proprietatii de tip burghez (inventie capitalista) asupra textelor. Cel mai interesant lucru ramane insa acela ca, intr-o configuratie ideatica ce favorizeaza scriitura, acordandu-i o mare pretuire (vezi Derrida si o parte din Barthes), Foucault ii atribuie acesteia un rol secundar, ajungand chiar sa o respinga, intrucand ii prefera, nici mai mult, nici mai putin, adevarul.

Dupa un scurt intermezzo artistic, dedicat aspectelor discursive din studiul pe care Foucault l-a dedicat tabloului suprarealist al lui Magritte, Ceci n'est pas une pipe, analiza ce prilejuieste autoarei o mica paralela heideggeriana si recursul la fascinatia pe care Foucault si-a marturisit-o fata de sofisti, urmeaza subsectiunile dedicate unui necesar bilant al arheologiei, inainte de definirile si propunerile oferite de genealogii. El insusi fondator de discursivitati, cum a demonstrat-o din plin exportabilitatea metodei genealogice, Foucault recurge acum la o politizare explicita a discursului, reformuland si adaptand mizele orgolioase, totalizatoare si, de fapt, imposibile, ale arheologiei.

Explorarea de tip genealogic va relua problema anormalitatii si a delincventei, ca si pe aceea a "tehnicilor sinelui", prezenta in cursurile din anii '70-'80. In A supraveghea si a pedepsi (1975), am cautat sa reliefez legatura dintre discurs si practicile sociale propriu-zise, semnaland diverse episoade si manifestari discursive din istoria inchisorii, cum ar fi, de exemplu, sintaxa vechii jurisprudente, discursul de esafod sau noua semiotica penala. Acestea culmineaza cu ideea de economisire a corpurilor si cu aparitia ideii de corectie si preventie, care naste in cele din urma adevarate tehnici de dresaj ale corpului, pe care Foucault le subsumeaza ideii de putere productiva. Pe alocuri, discursul foucaldian numeste aceasta noua codificare din stiintele umane (codificare de semnalmente, simptome, comportamente sau perfomante) "scriitura disciplinara". Ea "marcheaza", afirma el, "momentul unei prime formalizari a individualului in interiorul relatiilor de putere" si in stransa legatura cu cunoasterea. Ideea formalizarii individului este, evident, o reminiscenta a unui discurs mai vechi, asimilat cu structuralismul, dar pe care acum Foucault il aseaza personal intre ghilimele. Insa e semnificativ, cum am incercat sa evidentiez in prezenta teza, ca genealogiile nu se despart, cum s-ar putea crede, de problematicile discursive ce constituie mai ales obiectul primei perioade foucaldiene.

In cursul Anormalii (1974-1975), dar si in alte luari de pozitie similare, Foucault s-a referit la tehnici si circumstante ale discursului judiciar, evidentiind mai ales discursurile "grotesti", caracterizate, in opinia sa, de infantilism si sub-stiinta, discursuri care, desi apartin stiintelor umane (detestate si repudiate de Foucault pentru pactul lor cu puterea), nu se ridica nici macar la nivelul de stiintificitate afisat de acestea. Periculos i se pare faptul ca, in asemenea discursuri, intalnim "argumentatii care pot ucide", dar care sunt in acelasi timp defectuoase, chiar profund eronate, bazate mai ales pe teama societatii fata de anomalie si nonconformism, lucru ce ajunge sa identifice anormalitatea cu pericolul si sa condamne individul nu pentru ceea ce a facut, ci pentru ceea ce este. Aceleasi idei sunt exprimate si de E. Goffman, in cercetarile din Aziluri, semnalate pe scurt in lucrarea de fata.

Cursul Trebuie sa aparam societatea, din anul imediat urmator, face genealogia discursului rasist, urmarind, intr-o istorie ce se intinde de la sfarsitul sec. XVI pana in sec. XX, discursurile despre "lupta raselor" si configurand catre final ideea de biopolitica, atent formulata si documentata de Foucault in deceniul opt. Foucault se declara pentru prima data interesat aici de un discurs istorico-politic, iar nu filosofico-juridic, totusi nu este capabil sa se desparta de filosofie (si sa denunte vehement totalitarismele din secolul XX, cum i-au cerut adversarii ideologici), aceasta genealogie nerezistand nici ea tentatiei filosofice de teoretizare.

Un ultim curs (1981-1982), intitulat Hermeneutica subiectului, ofera, catre sfarsitul vietii lui Foucault, o acceptie la fel de specializata a discursului ca si cea din 1966, de data aceasta insa in legatura cu tehnicile de constituire a sinelui din lumea antica, confiscate ulterior de "puterea pastorala" in favoarea crestinismului. Parrhêsia sau "discursul adevarat" apare in retorica antica, dar si in democratia ateniana si monarhiile feudale, sau in confesionalul catolic. Ea este o tehnica non-retorica, directa, emotionala, care exclude artificiul si se ridica impotriva seductiei discursive, considerata mijloc de mistificare a individului si frana in constituirea adevaratului subiect.

Un ultim capitol este dedicat rolului acordat de Foucault scriiturii si angoaselor starnite de aceasta. Daca initial transgresiunea si intensitatea sunt considerate atribute ale artei, mai ales ale literaturii moderne, despre care Foucault scrie in studiile de tinerete, ele sunt redescoperite si consolidate mai ales spre finalul vietii filosofului, de exemplu in Istoria sexualitatii. Dar in acelasi timp, ele se implinesc, intr-o prima faza, prin scriitura, care nu este numai vesmantul artei moderne, ci devine la Foucault, ca si la intreaga sa generatie, o forma suprema de afirmare si de totalizare a eului. Interesant este ca Foucault nu-si asuma scriitura (decat in forme alienate si eufemistice) si ca procentul de scriitura din opera lui e mic, comparativ cu    discursul anonim care umple mii de pagini. Lucrarea incheie cu o ilustrare si o problematizare detaliata a acestei scriituri, afirmand in final fondul de angoasa aflat in substratul acesteia.

Ultimul capitol studiaza exportul celor doua concepte in zona americana, lucrarea iesind putin din studiul conceptual foarte aplicat din cea mai mare parte a lucrarii. Ea arata acum cum au prins pe solul american gandirea lui Derrida si a lui Foucault si studiaza o parte din studiile si teoriile critice americane, aratand ca povestea scriiturii si a discursului nu se opreste in Franta, ci ca ea continua, fie si pe alte coordonate, in lumea americana. Am insistat mai ales asupra aparitiei si caracteristicilor (evident discursive) ale fenomenului deconstructiei (istoria, conditiile, premisele si principiile acesteia) si a lui Paul de Man, ca si asupra lui Richard Rorty, evidentiind, de la caz la caz, problemele langajiere aparute, marea majoritate circumscrise problemelor deconstructiei insesi.

In final, pentru a evidentia patrunderea conceptului de discurs in sfera istoriografiei postmoderne si a studiilor de critica culturala (Hayden White), un ultim capitol realizeaza o sinteza fara pretentii de exhaustivitate a taxinomiilor si problemelor naratologice, cu aplicatii mai ales pe textele lui Bahtin si Genette, dar si cu o teorie a discursului in procesul semiotic. Disparitia povestirii in poststructuralism, fenomen remarcat de Genette, inseamna de fapt, in sens naratologic, o supradimensionare a discursului, pandantul naratologic al acesteia.

Pe alt plan, rezultatele cercetarii naratologice atrag atentia si asupra unui discurs de stiinta slaba, cum este cel istoric propriu-zis. De la Foucault insusi, care respingea discursul continuu si unifocusat al istoriei traditionale, este afirmata acum scrierea istoriei ca scriere literara, pe baze declarat naratologice. Lucrarea nu insista foarte mult asupra discursologiei istorice, semnaland totusi cateva principii, cauze si reprezentanti. Apoi, de la istorie, inapoi la roman, drumul este foarte scurt: "metafictiunea istoriografica" teoretizata de Linda Hutcheon si avand la baza romanul american postmodern marcheaza parunderea in fictiune a noilor teorii, trezirea "constiintei" acesteia privind tehnicile ce stau la baza constituirii sale. In final, discursul istoriei generale este inlocuit, asa cum anticipase si Barthes, cu o "scriitura" (Michel de Certeau).

Iata si cateva concluzii despre situatia celor doua concepte (concluzii ce nu epuizeaza, desigur, rezultatele obtinute in urma analizelor prezente in lucrare):

1. Pana in modernitate, discursul e gandit dupa traditia antica greaca, ca apanaj al vorbirii, sinonim, intr-o cultura organicista precum cea amintita, cu insusi logos-ul, ratiunea, sens ce se va imbogati in crestinism cu un sens mistic, asociat cu revelatia Cuvantului viu, cristic, impotriva literelor moarte vetero-testamentare.

In cultura laica, discursul are scopuri etice si de persuadare, iar varianta discours crit nu afecteaza in niciun fel substanta discursului, fiind doar o transcriere grafica a discours parl. Decazut tot mai mult in retorica si sofism, discursul adevarat (parrhêsia) ajunge sa fie confiscat ideologic in modernitate, aspect denuntat de ganditorul francez Michel Foucault in intreaga sa opera. In poststructuralism, conceptul de discurs este legat in primul rand de numele lui Foucault, la care discursul se desparte de adevar, conotand, dimpotriva, robia gandirii libere, un dispozitiv disciplinar, de excludere si normalizare a alteritatii (anormalitatii).

Totusi, opera lui Foucault a influentat o serie de teorii feministe, neoistoriste si post-coloniale, care au antrenat reconsiderari teoretice si aplicatii dintre cele mai diverse ale ideilor sale despre discurs. Acestea sunt, fara indoiala, dintre cele mai putin studiate in Romania si merita cercetari aprofundate.

Comparativ, scriitura e o creatie a modernitatii, asociata cu practicile unei literaturi subversive, transgresive. Ea nu se confunda cu transcrierea grafica a discursului (discours crit) si nu caracterizeaza literatura anterioara sec. XIX. Scriitura e, de fapt, negarea retoricii. Nu-si propune sa convinga, ci sa seduca (fiind ea insasi o expresie a seductiei limbajului insusi), sau, pur si simplu, sa exprime adevaruri personale si provizorii. Ce pierd si ce cistiga stiintele umane prin aducerea ei in prim-plan?

Principala pierdere mi se pare a fi aceea ca literatura nu mai reprezinta o refacere, cu alte mijloace, a lumii insesi, intr-un univers alternativ coerent, de complexitatea si profunzimea celui real. Despre opera lui Shakespeare s-a spus ca, daca lumea noastra ar disparea, ea ar putea fi perfect reconstituita cu ajutorul acesteia. Nu este insa si cazul acestor expresii ale omului fragmentat, "scriiturile" moderne, ce concura la realizarea unei literaturi a suprafetei, adica a limbajului insusi (in paralel cu "filosofiile suprafetei", anuntate de Deleuze). Etica scriiturii este, cel mult, ilustrarea si / sau defularea anormalitatii (ca la Sade, Artaud, Bataille etc., preferati de poststructuralisti) sau, pur si simplu, explorarea inconstientului. Nu in ultimul rand, ea se impune si ca o sfidare a discursului, caruia ii contesta, indirect, aliantele cu puterea.

Totusi, compensatoriu, scriitura moderna poate indrazni sa preia misiunea umanista a vechiului discurs: intranzitiva, inalt subiectiva, ea se situeaza la antipodul ideologiei si e un instrument recuperator de cunoastere a omului, diferit de mijloacele inadecvate ale umanismului traditional. Nu in ultimul rand, in fata ei se deschide un imens camp de literaturitate, ai carui principali specialisti sunt, in zilele noastre, literatii. Astfel, lucru care poate justifica interesul suscitat de aceasta directie de gandire, se poate spune in sfarsit, gratie realizarilor in cel mai inalt grad literare ale acestuia, ca poststructuralismul este dimensiunea cea mai inalt creatoare a Teoriei.