Tema si viziunea despre lume intr-un text poetic studiat care apartine lui George Bacovia: Rar

Lirica bacoviana este dominata de o neliniste continua. Temele abordate sunt teme precum singuratatea, angoasele, plictisul, agonia, melancolia. Frecvent intalnite sunt motivul ploii, al toamnei, al evadarii, al marii plecari. Astfel, George Bacovia este considerat a fi poetul toamnelor dezolante, putrede, al iernilor ce dau sentimentul sfarsitului de lume, al caldurilor toride in care cadavrele intra in descompunere, al primaverilor nevrotice si iritante. Exponent al Simbolismului in literatura romana, Bacovia cultiva frecvent simbolul ca modalitate de surprindere a corespondentelor eului cu lumea, natura si universul.

Poetul percepe o lume care trece printr-o criza si care intra in descompunere. Viziunea sa sumbra si dezolanta este ilustrata si in poezia "Rar" care face parte din volumul de versuri "Plumb". Titlul operei defineste exact starea de spirit tipic bacoviana care se identifica cu renuntarea, izolarea de lume si incetinirea ritmului normal al vietii. Cadenta impusa sporeste angoasa, descurajand. Intreaga poezie este strabatuta de un sentiment adanc de regret si melancolie ce chinuie sufletul. Repetarea exclamatiei retorice "Ce melancolie!" sugereaza aceasta realitate launtrica.

Cadrul liric este de asemenea insolit, un han indepartat, vag definit ("Intr-un han, departe / Doarme si hangiul"). Un loc altadata plin de forfota, de zgomot, hanul, devine, in viziunea lui Bacovia, un simbol al pustiului. Uzitarea adjectivelor "singur", "desarte" sugereaza starea de solitudine si dezamagirea eului liric fata de lumea in care se simte strain si neinteles. Atmosfera apasatoare este accentuata de ploaie, o ploaie rece, sumbra ce trimite la tristetea autumnala. Aceasta nelinisteste prin durata si intensitate ("Ploua, ploua, ploua"). Ideea de pustietate reiese si din versul "Nimeni, nimeni, nimeni". Este un pustiu ce inspaimanta. Astfel, eul liric isi dezvaluie zbuciumul interior: "Tremur, tremur, tremur". Se remarca lirismul de tip subiectiv prin formele verbale si pronominale de persoana I si a II-a, marci ale eului liric: "de mine", "tremur", "ma", "voua".

Incetinirea ritmului vietii si izolarea de lume prefigureaza moartea. Dezgustul pentru lumesc conduce la retragere din mediul social animat. Este renuntarea la viata. Discursul liric transmite trairi interioare, sentimente, atitudini, din perspectiva unei persoane aflate la apusul vietii, cand melancolia domina, ritmul normal al vietii pierde din putere si angoasele sporesc. Chiar si capacitatea de a visa, de a spera este alterata. Aceasta stare este definitiva, o renastere nemaifiind posibila. Concluzia dureroasa "Rataciri de-acuma / N-or sa ma mai cheme / Peste vise bruma." sustine aceasta realitate. "Bruma" este cea care acopera visele, este simbolul renuntarii, al disparitiei bucuriei de a trai. Eul liric se prabuseste intr-o singuratate apasatoare. Se simte neputincios in fata destinului implacabil si a trecerii ireversibile a timpului. Tot ce ramane in urma nu este decat melancolie, regret si amintire. Cadrul natural exterior este in concordanta cu trairile interioare. Astfel, este reluata ideea ploii ce nelinisteste si deprima: "I-auzi cum mai ploua!". Imaginea interioritatii umane este in stransa legatura cu imaginea cadrului natural. Natura este la fel de mohorata ca sufletul eului liric.

Intreaga poezie se constituie intr-un tablou dominat de pete intunecate de culoare. Evoca un cadru amortit, prafuit si incremenit, lipsit de viata. Este o destainuire a unei vieti chinuite, intr-un spatiu ostil ce sufoca prin materialism si se dezintegreaza continuu. Obsesia mortii si a neantului genereaza toata aceasta angoasa si dezorganizare sufleteasca, obsesie sugerata prin metaforele "Noaptea e tarzie" si "Peste vise bruma". Gandul unei existente inutile, lipsite de vise si de speranta duce la nevroza si teama, caci aceasta stare de declin sufletesc este ireversibila. Tot ceea ce in jur s-a dizolvat devine inert si vag precum elementele cadrului natural. Solutia este izolarea intr-o lume proprie, o lume zugravita in culori monotone.

Lirica poetului simbolist se bazeaza pe sugestie si muzicalitate. El nu exprima stari si trairi comune ci ridica probleme existentiale precum moartea si constientizarea ei, izolarea de social, zbuciumul interior al celui neinteles. Trairile sugerate sunt puternic individualizate, fiind desprinse din propria conceptie asupra vietii si din experientele spirituale personale. In acest sens, poeziile lui Bacovia capata, uneori, forma unei impresionante confesiuni a sentimentelor, o reflectare asupra universului interior ce intra deseori in conflict cu realitatea exterioara. Eul liric este desprins de realitatea celorlalti, de aici si viziunea distincta despre lume. Pentru acesta lumea este un mediu ostil. De aceea, poezia, in conceptia sa, inceteaza sa mai reprezinte lumea de obiecte. Prin creatie este dezvaluita o realitate care isi are geneza in procesele sufletesti ale eului liric, fiind o proiectie a celor mai intense trairi.

Evocand o fire stinghera, melancolica, singuratica si retrasa, departe de cele lumesti, poezia lui George Bacovia se adreseaza celor initiati, celor care reusesc, prin eliberarea de prejudecatile lumii materiale, sa se apropie de complexitatea mesajelor, a trairilor si sentimentelor sugerate in modul cel mai subtil.

In concluzie, Bacovia se impune prin universul poetic dominat de intensitatea obsesiva cu care traieste spaima de moarte si de dezintegrare a naturii, un univers al tristetii, al angoasei, al deziluziei si dezgustului pentru fortele implacabile ce guverneaza lumea.