Semnificatiile limbajului gestual

Semnificatiile limbajului gestual

The communicative functions of gestures

Abstract A general process corresponding to the development of systematic communicative codes, or linguistic development in terms of lexicalisation (and possibly also grammaticalisation) can be detected in the continuum for gesture types. The gradual replacement of speech with gesture influences both the form and communicative functions of gestures. In the absence of speech, gestures tend to develop standardised forms and more abstract meanings.

Just as speech is seen as a physiological event based on articulatory gestures, so the performance of gestures depends on articulators and a place of articulation, the articulators being the hand(s) and arm(s), and the place of articulation being gesture space.

Rezumat Studiul de fata trateaza problema comunicarii gestuale, insistand asupra importantei sinergologiei, stiinta ce se ocupa cu semnificatia gesturilor pe care le facem inconstient - un limbaj complex, o componenta importanta a personalitatii umane. Sinergologia este un instrument de lectura cu ajutorul caruia trairile locutorului sunt descifrate pornind de la miscarile sale corporale. Limbajul trupului vizeaza semnalele non-verbale pe care le transmitem, intentionat sau nu, si care au, pe langa functia de comunicare, si functia de a sustine sau de a contrazice limbajul verbal.

Cea mai mare parte din ceea ce comunicam se transmite pe cale non-verbala si, din acest motiv, ar trebui sa acordam atentie sporita manierei in care comunicam prin limbajul trupului.

1. Introducere

Omul este rareori constient de faptul ca "miscarile si gesturile sale pot transmite o anumita poveste, in timp ce vocea sa poate spune cu totul altceva"[1].

Unii cercetatori[2] au observat ca "anumite culturi valorizeaza gestul, in vreme ce altele propun disimularea acestuia. In cultura mediteraneana, gestica devine o componenta puternica a personalitatii. In cultura anglo-saxona, ea este mult mai discreta, in ideea ca excesele gestuale, considerate impudice, ar aduce daune rectitudinii temperamentului". In acest sens, se considera ca "doua tipuri de gesturi coabiteaza: gesturile care corespund unei intentii particulare si gesturile facute neintentionat", fiind evident faptul ca "atunci cand sunt expresia unei nevoi, gesturile sunt considerate a fi intentionate", iar in situatiile in care ne implicam atitudinal, "mainile se plimba si se asaza pe corp, fara o intentie clara sau explicita, fiind asadar canalul prin intermediul caruia omul isi exprima gandurile fara a scoate nici un cuvant" .

Alti cercetatori[4] sunt de parere ca gesturile reprezinta "indicatori comportamentali autonomi", care, nefiind intentionati, indica adevaratele sentimente ale vorbitorului. Ei sunt "rareori observati de personanele care ii produc sau de cele care ii vad" . Pe de alta parte, se considera ca lucrurile nu stau neaparat la fel si cu "indicatorii comportamentali conecsi", care "sunt legati de o anumita activitate": de exemplu, cand doua persoane sunt prezentate, faptul ca dau mana nu spune la fel de mult ca felul in care o fac"cat de strans apuca mana celuilalt, cum isi orienteaza palma, cat entuziasm arata, cat de mult incearca sa domine, cuvintele pe care le folosesc pentru a se saluta - toate acestea sunt indicatori comportamentali conecsi" .

S-a observat[7] ca un alt remarcabil mijloc de comunicare, in afara celui in care oamenii isi exprima gandurile si sentimentele prin cuvinte, este cel care functioneaza fara sa fie rostit vreun cuvant. Astfel, limbajul trupului se refera la "semnalele non-verbale pe care le transmitem sau le primim, intentionat sau nu", iar "fiecare aspect al comunicarii noastre fata in fata cu alte persoane este influentat de limbajul trupului; pe langa functia de comunicare pe care o au, semnalele non-verbale ne pot sustine si chiar intari spusele, dar limbajul trupului nostru poate si sa contrazica ceea ce spunem, uneori fara sa ne dam seama" .

Interesanta este si opinia potrivit careia "in conversatiile in doi, componentul verbal este sub 35 la suta, comunicarile non-verbale reprezentand peste 65 la suta", considerandu-se ca "in timp ce comunicarea verbala este utilizata cu precadere pentru transmiterea informatiilor, canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, in anumite cazuri, pentru a inlocui mesajele verbale" .

Danielle Bouvet[10], facand o atenta analiza a limbilor gestuale, considera ca acestea sunt "limbi elaborate in interiorul comunitatilor care nu au utilizarea auditiei", limbile gestuale fiind "producatoare de "imagini", in adevaratul sens al cuvantului, deoarece semnele lor sunt receptate vizual, aceasta capacitate exersand o mare fascinatie asupra celor care au descoperit asemenea limbi, modalitatea gestuala parandu-li-se "modalitatea privilegiata pentru crearea unei limbi universale" . Aceeasi autoare opineaza ca "fiecare limba vocala sau gestuala este un sistem de semne in interiorul carora experienta umana se analizeaza in mod diferit in fiecare comunitate" .

In mod istoric, gesturile au fost privite ca un limbaj in sine (Cicero, Quintilian), gesturile fiind vazute ca un limbaj universal. In mod traditional, gesturile sunt privite ca fiind subordonate vorbirii sau guvernate de catre aceasta. O alta opinie este cea care sustine o oarecare interdependenta intre gest si vorbire, din aceasta perspectiva, gesturile si vorbirea fiind considerate a fi o parte a intentiei comunicative[13].

2. Gesturile si semnificatia lor

In capitolul intitulat Les catgories fonctionelles de la mimogestualit, Jacques Cosnier[14] propune urmatoarea clasificare a gestualitatii:

1. gestualitatea quasi-lingvistica; acest tip de gestualitatea consista in "patern-uri mimogestuale quasi-lingvistice capabile sa asigure o comunicare fara utilizarea cuvantului; ea poate coexista cu cuvantul pentru a-l ilustra sau a-l contrazice si poate fi cu usurinta tradusa in-tr-un cuvant sau o fraza". Un studiu semiologic al gestualitatii quasi-lingvistice a pus in evidenta cateva dintre caracteristicile sale:

- Partile corpului implicate in realizarea gesturilor quasi-lingvistice sunt variate, dar doua dintre ele domina in frecventa: fata, pentru a indica conotatiile afective, mainile si membrele superioare pentru informatiile "operatorii" (informations operatoires), dar, in cele mai multe cazuri, asistam la o combinatie a mai multor elemente.

- Iconicitatea este foarte variabila: unele gesturi mimeaza actiunea reprezentata (a dormi: capul inclinat pe doua maini unite), altele mimeaza o actiune care simbolizeaza in mod conventional un concept ("asta ma face sa transpir").

- Gesturile quasi-lingvistice pot suferi modificari de amplitudine, in functie de subiecti si de intensitatea afectiva a comunicarii. Emfaza va fi marcata prin augmentarea amplitudinii si prin repetarea gestului.

- Combinarea gesturilor quasi-lingvistice este, in general, redusa la asocieri care depasesc rareori doua, trei gesturi (de exemplu, chemarea chelnerului dintr-o cafenea, caruia ii cerem sa faca nota de plata).

Avand in vedere semantica lor, J. Cosnier[15] clasifica gesturile quasi-lingvistice in:

a) gesturi expresive( mai ales cele ce tin de mimica) - 32 la suta;

b) gesturi conative (destinate infuentarii celuilalt) (exemple: stop, tacere, veniti aici etc) - 13 la suta;

c) gesturi fatice (ritualuri de contact, apeluri, gesturi deictice de interactiune)[16] - 10 la suta;

d) operatorii care transmit o informatie - 26 la suta;

e) injuriile - 17 la suta.

2. gestualitatea fonogena; se constituie din miscari fonatorii necesare emisiei limbajului vorbit, descrierea sa relevandu-se mai mult din fonetica articulatorie decat din gestica, ea contribuind numai in mod indirect la comunicare prin realizarea mesajelor sonore; totusi, ea poate primi o valoare semnificativa permitand "lectura labiala" utilizata de persoanele cu handicap auditiv sau in circumstantele unui mediu zgomotos.

3. gestualitatea coverbala; gesturile coverbale sunt asociate discursului verbal pentru a-l ilustra ("illustratifs"),pentru a-l conota ("expressifs"), pentru a sublinia sau accentua anumite trasaturi fonetice, sintactice sau sau ideatice ("paraverbaux").

Au fost descrise[17] mai multe categorii de gesturi ce ilustreaza discursul verbal ("illustratifs"), dintre care amintim deicticele care desemneaza referentul discursului verbal (aratarea cu degetul spre obiectul despre care vorbim). Dintre gesturile care conoteaza discursul verbal ("expressifs") sunt amintite expresiile spontane a sase emotii de baza: bucurie, surpriza, frica, manie, dezgust,si tristete.

Gesturile paraverbale ("paraverbaux") sunt legate de trasaturi fonetice si sintactice: miscarea capului si a mainilor care subliniaza, de exemplu, intonatia sau emfaza. Anticii considerau acest tip de gesturi ca o parte integranta a retoricii, gestul fiind necesar pentru elocventa ("fara el nu exista mari oratori", spunea Cicero)[19].

Allan Pease[20] este de parere ca exista cateva gesturi de baza care ne ajuta sa citim gandurile altora. Astfel, autorul considera ca "majoritatea gesturilor de baza ale comunicarii sunt aceleasi in intreaga lume", oferind drept exemple de gesturi universale clatinatul capului intr-o parte si alta pentru a indica un "nu" sau o negare sau ridicatul din umeri, care se utilizeaza pentru a semnala ca o persoana nu stie sau nu intelege despre ce se vorbeste . Pe de alta parte, acelasi autor sustine ca "tot asa cum limbajul verbal difera de la o cultura la alta, si limbajul non-verbal poate fi diferit in diferite culturi". De exemplu, gestul degetului mare ridicat, in Marea Britanie, Australia si Noua Zeelanda are trei intelesuri: il folosesc, de obicei, autostopistii cand doresc sa fie primiti intr-un vehicul; este un semn de OK; cand degetul mare este ridicat brusc, el devine un semn de insulta, avand un sens obscen. In alte tari, cum este Grecia, acest gest inseamna ceva trivial si "ne putem inchipui dilema unui autostopist australian utilizand acest gest printre greci" . Un alt exemplu este cel al semnului V, semn raspandit in intrega Australie, Noua Zeelanda si Marea Britanie si semnifica ceva trivial. Totusi, in cea mai mare parte a Europei, acelasi semn inseamna victorie. Acest semnal inseamna si numarul doi in multe locuri din Europa. Aceste exemple arata ca "interpretarea gresita a gesturilor poate provoca consecinte neplacute si ca intotdeauna trebuie luat in consideratie mediul cultural al oamenilor inainte de a trage concluzii pripite din limbajul trupului sau din gesturile lor" .

In cadrul diverselor gesturi umane, s-a facut distinctie[24] intre gesturile - indicatori ai dominantei si gesturile - indicatori ai supunerii. Astfel, se considera ca "pentru a parea dominanti oamenii trebuie sa creeze impresia de putere fizica, sa para calmi si nepreocupati de amenintari din partea altora" . Un mod de a realiza acest lucru este, spre exemplu, asezarea mainilor pe solduri, existand trei componente care fac posturile cu mainile in sold dominante:

1. componenta expansiva: cand cineva isi pune mana pe sold pare mai mare si potential mai amenintator, iar cand sunt folosite ambele maini, efectul se dubleaza;

2. componenta de amenintare: cu mainile in sold, coatele ameninta oamenii fara ca ei sa isi dea prea bine seama de acest lucru;

3. componenta preparatorie: postura cu mainile in sold este o pregatire partiala de atac - una in care intentiile persoanei sunt mascate de faptul ca mainile se odihnesc comod pe sold[26].

Din multe puncte de vedere, "supunerea este exact opusul dominantei ", fiind evident faptul ca "daca puterea si amenintarea stau la baza exprimarii dominantei, slabiciunea si defensivitatea stau la baza exprimarii supunerii"[27]. Astfel, ridicatul din umeri este un gest "mult mai aproape de supunere decat de dominanta" , din mai multe motive:

a) umerii; ridicarea umerilor este o parte integranta a acestui gest si originea sa e reprezentata de "reactia de sperietura" innascuta; in prezenta unui sunet puternic si neasteptat instinctiv ridicam umerii si lasam capul in jos; deoarece autoapararea este o componenta importanta a sumisiunii, inseamna ca ridicatul din umeri are mai multe in comun cu supunerea decat cu dominanta;

b) capul; cand oamenii ridica din umeri, de multe ori intorc capul intr-o parte, intoarcerea capului fiind un gest de supunere; adaugand aceasta actiune, ridicatul din umeri devine si mai supus;

c) sprancenele; o alta trasatura adaugata ridicatului din umeri este ridicarea sprancenelor, ridicatul din umeri insotit de ridicarea sprancenelor fiind un gest mult mai supus decit cel produs fara aceasta adaugire[29].

Mesaje de supunere sunt cele asociate cu vulnerabilitatea, in special in felul in care oamenii isi pozitioneaza bratele si picioarele. Exista mai multe posturi sumisive din pozitia in picioare, una fiind "postura paralela", in care picioarele sunt drepte si paralele. Persoanele subordonate stau uneori cu picioarele incrucisate, adoptand "postura foarfecelui", in care picioarele sunt drepte si unul este incrucisat peste celalalt sau "postura lamei indoite", in care toata greutatea corpului este lasata pe un picior iar celalalt este indoit[30].

Gesturile "sosesc grupate in "propozitii" si transmit neincetat adevarul despre sentimentele si atitudinile persoanei in cauza; "perspicace" este acel om care poate citi "propozitiile" non-verbale si le poate confrunta cu precizie cu propozitiile verbale"[31].Cu alte cuvinte, gesturile pot aparea in grupuri, un exemplu in acest sens fiind grupul de gesturi comune care indica o evaluare critica. Astfel, cel mai important este gestul mainii sprijinite pe obraz, cu degetul aratator ridicat, in timp ce un alt deget acopera buzele, iar degetul mare sprijina barbia. Dovezi in plus ca ascultatorul il priveste in mod critic pe vorbitor sunt picioarele asezate strans unul peste altul si celalalt brat pus de-a curmezisul pe piept (pozitie defensiva), precum si capul si barbia lasate usor in jos (ostilitate). Acest grup de gesturi afirma impreuna "nu-mi place ce spuneti si nu sunt de acord cu dumneavoastra" .

Unii cercetatori[33] sunt de parere ca "semnalele non-verbale au o importanta de cinci ori mai mare decat cele verbale, iar cand cele doua sunt in discordanta oamenii se bizuie pe mesajul non-verbal, continutul verbal putand sa nu fie luat in consideratie", considerandu-se ca "observarea grupurilor de gesturi si a concordantei sau discordantei dintre aspectele verbale si cele non-verbale ale comunicarii reprezinta cheia interpretarii corecte a limbajului trupului" .

Evidenta unor gesturi in ochii altora este in legatura si cu varsta individului. De exemplu, daca un copil de cinci ani spune o minciuna parintilor, el isi acopera de indata gura cu o mana sau cu amandoua. Cand minte, un adolescent isi ridica si el mana la gura ca si copilul de cinci ani, dar, in loc de acoperirea brusca a gurii, degetele vor mangaia usor buzele. Cand adultul minte, creierul sau da ordin mainii sa acopere gura pentru a stopa cuvintele mincinoase, ca si in cazul copilului si al adolescentului, dar, in ultima clipa, mana sa va aluneca mai departe pe fata si va atinge nasul, acest gest nefiind altceva decat "varianta rafinata a gestului de acoperire a gurii folosit in copilarie si exemplifica faptul ca, o data cu imbatranirea omului, multe din gesturile sale devin mai rafinate si mai putin vizibile"[35].

Trecem in revista cateva gesturi facute cu palma, gesturi ale mainii si bratului si diferite gesturi cu mana la fata, asa cum au fost analizate de catre Allan Pease .

1. Gesturi facute cu palma

a. Franchete si onestitate

In decursul istoriei, palma deschisa a fost asociata cu adevarul, onestitatea, supunerea, umilinta. Astfel, juramintele sunt rostite cu palma pe inima, iar cand cineva depune marturie la judecatorie isi ridica mana cu palma deschisa.

b. Puterea palmei

Gesturile principale de indrumare ale palmei sunt urmatoarele trei: palma indreptata in sus, palma indreptata in jos si palma stransa pumn. Astfel, palma intoarsa in sus este utilizata ca un gest de supunere, neamenintator, evocand gestul cersetorului de pe strada; palma intoarsa in jos asigura autoritate imediata, in timp ce atunci cand palma este inchisa, degetul aratator intins devine o bata simbolica, cu care vorbitorul il ameninta pe ascultator pentru a-l supune.

2. Gesturi ale mainii

a. Frecarea palmelor

Frecarea palmelor este modul non-verbal prin care oamenii isi fac publice asteptarile lor pozitive; viteza cu care cineva isi freaca palmele semnalizeaza cine va fi, dupa parerea sa, beneficiarul rezultatelor pozitive asteptate.

b. Frecarea degetului mare de celelalte degete

Frecarea degetului mare de varful degetelor sau de degetul aratator este gestul care semnifica, in general, asteptarea unor bani. Este un gest pe care un profesionist trebuie sa il evite neaparat atunci cand negociaza cu clientii sai.

c. Inclestarea mainilor

La prima vedere, pare a fi un gest de incredere, deoarece unii dintre cei care il folosesc zambesc adesea si par a fi multumiti. In realitate, inclestarea mainilor este un gest care reflecta o atitudine de frustrare sau de ostilitate. Gestul are trei pozitii principale: mainile inclestate inaintea fetei, mainile inclestate si asezate pe masa sau in pozitie de mijloc si mainile inclestate si lasate in poala in pozitie de sedere sau lasate in jos cand stam in picioare. Se pare ca exista o anumita corelatie intre nivelul la care mana este ridicata si gradul de dispozitie negativa a individului: te intelegi mai greu cu unul care tine mainile inclestate intr-o pozitie ridicata, decat cu cel care tine mainile inclestate si lasate in jos.

d. Mainile in pozitie de coif

De acest gest se folosesc, mai ales, cei care sunt siguri pe ei, persoane superioare sau care gesticuleaza putin sau deloc si care, procedand astfel, ne comunica increderea lor in fortele proprii.

3. Diferite gesturi cu mana adusa la fata

a. Acoperirea gurii

Daca cineva utilizeaza acest gest in timp ce vorbeste, faptul arata ca respectivul minte. Mana acopera gura, degetul mare apasa obrazul, in timp ce creierul trimite subconstient comenzi mainii sa incerce sa opreasca cuvintele mincinoase care se pronunta.

b. Atingerea nasului

Gestul atingerii nasului este, in esenta, o versiune deghizata a gestului de acoperire a gurii(vezi supra, p. 4). In ceea ce priveste originea gestului de atingere a nasului, potrivit uneia dintre explicatii, atunci cand ne apare in minte o idee negativa, subconstientul nostru indruma mana sa acopere gura, dar, pentru ca gestul sa nu fie atat de evident, in ultima clipa se retrage de pe fata, rezultand o miscare de atingere a nasului.

c. Frecarea ochiului

Acest gest este dirijat de creier pentru a indeparta inducerea in eroare, indoiala sau minciuna pe care le "vede", sau de a evita sa-l priveasca in fata pe cel caruia ii spune o minciuna. Barbatii, de regula, isi freaca ochii viguros si, daca trag o minciuna zdravana, privesc adesea in alta parte, de obicei, in jos. Femeile utilizeaza o miscare marunta, tandra de frecare dedesubtul ochilor, evitand, si ele, privirea celor care asculta, ridicand ochii spre tavan.

d. Frecarea urechilor

Acest gest este o incercare a ascultatorului de "a nu auzi raul", incercand sa blocheze cuvintele prin asezarea mainii in jurul sau deasupra urechilor. Este o versiune adulta mai rafinata a gestului copilului care isi astupa cu mainile ambele urechi, pentru a se tine departe de mustrarile parintilor sai.

e. Scarpinarea gatului

In acest caz, degetul aratator al mainii cu care scriem scarpina partea de sub ureche sau partea laterala a gatului, scarpinatul facandu-se de aproximativ cinci ori. Gestul semnaleaza indoiala sau incertitudine si este caracteristic oamenilor care spun: "Nu sunt inca sigur daca voi accepta".

f. Trasul de guler

Unii recurg la gestul trasului de guler atunci cand spun o minciuna si se tem ca vor fi prinsi.

g. Degetele in gura

O persoana isi introduce degetele in gura atunci cand se afla sub presiune. Cand gesturile aducerii mainii la gura implica de cele mai multe ori minciuna ori inselaciunea, gestul introducerii degetului in gura este o manifestare exterioara a unei nevoi interioare de linistire[37].

3. Patologia comunicarii gestuale

Cel ce vorbeste nu produce numai un limbaj articulat, ci misca si capul, ochii, gesticuleaza si manifesta diferite miscari ale fetei. In mod ocazional, acest comportament non-verbal pare a avea o semnificatie precisa: o incruntare a sprancenelor poate marca scepticismul, un gest al mainii se poate referi la o caracteristica exacta a obiectului descris, o clatinare a capului poate desemna o persoana particulara. In majoritatea cazurilor, insa, "pare dificil a furniza o anumita interpretare miscarilor, aparent gratuite, care insotesc vorbirea"[38].

In privinta patologiei gesturilor exista diverse ipoteze explicative. Avem in vedere studiul lui Pierre Feyereisen si Xavier Seron[39] care se limiteaza la analiza miscarilor mainii, neglijand, astfel, studiile despre privire si expresia faciala.

Interesant de stiut este care sunt procesele care conduc la producerea unui gest si care sunt procesele care permit spectatorului sa le inteleaga. Autorii amintiti considera ca exista mai multe ipoteze in privinta relatiei dintre nivelul conceptual si emisia sonora sau gestuala.

Unii autori presupun ca exista o relatie limitata, restransa intre producerea unui gest si natura conceptelor. Astfel, atat la surdo-muti, cat si in privinta comunicarii interculturale, miscarile mainii pot compensa dificultatea actantilor comunicarii de a se exprima verbal. S-a observat, astfel, ca, pe parcursul dezvoltarii copilului, achizitionarea primelor cuvinte este corelata cu utilizarea gesturilor simbolice.

Acestei conceptii ce vizeaza un paralelism intre expresia verbala si cea gestuala i se opune un punct de vedere care subliniaza caracterul exceptional al comunicarii pur gestuale. Potrivit acestei opinii, in general, gestul insoteste vorbirea, insa, pe de alta parte, miscarile produse in aceste circumstante se constituie intr-un limbaj veritabil. Din aceasta perspectiva, atat limbajul articulat, cat si limbajul surdo-mutilor au in comun urmatoarele caracteristici: emiterea semnului sau a cuvantului plecand de la "trasaturi" lipsite in ele insele de semnificatie, cu alte cuvinte dubla articulare, si posibilitatea de a se pronunta asupra apartenentei semnului la cod, cu alte cuvinte, caracter conventional si o independenta relativa in raport cu contextul. Din aceasta perspectiva, miscarile mainii ar putea reflecta dificultatile intampinate de catre locutor in privinta traducerii ideilor in cuvinte. In acest sens, se considera ca producerea unui gest este asociata momentelor de liniste din discurs, fiind, in general, interpretata ca un indice al incetinirii accesului la lexic .

Intelegerea gesturilor implica operatii care nu sunt decat partial oglinda acelora realizate in producerea lor. Pe de o parte, nu este sigur ca toate gesturile produse de catre locutor sunt interpretate de catre interlocutor. Pe de alta parte, semnificatia ce decurge din procesele de analiza perceptiva si de comprehensiune conduce, in mod necesar, la o reprezentare conceptuala. Astfel, s-a observat ca se pot identifica doua conceptii care se disting in privinta relatiilor existente intre verbal si non-verbal.

Modelul unei echivalente functionale intre gest si limbaj sugereaza ca semnalul gestual este imediat decodat de catre auditor, fara referinta la enuntul care, eventual, il insoteste. Astfel, unii autori considera ca comunicarea non-verbala ar trebui sa fie specializata in transmiterea starilor emotionale, miscarile mainii reflectand atitudinea afectiva a subiectului[42].

Gesturile ce insotesc vorbirea pot releva, insa, o explicatie de un alt tip. Potrivit acestei conceptii, gestul ar ajuta, intr-o maniera ce urmeaza a fi precizata, la decodarea mesajului lingvistic, si, mai ales, in conditiile in care analiza perceptiva a sunetelor vorbirii este bruiata. In acest sens, gestul ar servi, in egala masura, la trezirea atentiei auditorului[43].

O problema dezbatuta indelung in lucrarile de neuropsihologie este cea referitoare la contributia celor doua emisfere cerebrale la comunicarea gestuala.

Anumite leziuni ale emisferei stangi antreneaza, adesea in asociere cu probleme ale limbajului verbal, o incapacitate de a produce un gest simbolic sau de a mima utilizarea unui obiect (de exemplu, a unui pieptene). Astfel, anumiti afazici se dovedesc incapabili de a produce la cerere sau de a imita gesturi conventionale sau gesturi ce mimeaza utilizarea unui obiect, cum ar fi cantatul la trompeta. Se utilizeaza termenul de apraxie ideomotrica pentru un subiect care poate folosi, in mod spontan, obiectul a carui utilizare nu o poate mima. Pe de alta parte, au fost descrise sub numele de agnosie vizuala diverse probleme in recunoasterea obiectelor sau imaginilor, in absenta orbirii. Aceste tulburari agnosice se pot manifesta si in privinta comprehensiunii gesturilor, comprehensiune care este mai mult perturbata in cazul leziunilor emisferei stangi, decat in cazul leziunilor emisferei drepte .

In neuropsihologie, se utilizeaza termenul de asimbolie, pentru a denumi un ansamblu de tulburari asociate afaziei: agrafia, alexia, dificultati de citire, gesticulare incoerenta, deficit in intelegerea pantomimei[45]. Ideea unei dominari a emisferei stangi pentru tratamentele simbolice, verbale sau non-verbale se sprijina pe corelatiile semnificative observate intre tulburarile de limbaj verbal, de expresie gestuala si de interpretare a pantomimei .

Pierre Feyereisen si Xavier Seron[47] sunt de parere ca lucrarile recente ale neuropsihologilor invita la nuantarea conceptiilor globale care nu tin cont de multiplele aspecte implicate de producerea sau intelegera gesturilor. Existenta tulburarilor non-verbale la afazici a servit drept argument in favoarea ipotezei ce vizeaza dominanta emisferei stangi in tratamentele simbolice, analitice si secventiale.

Bibliografie

Barier, Guy, La communication non verbale. Aspects pragmatiques et gestuels des interactions, Paris, 1996.

Bouvet, Danielle, Le corps et la mtaphore dans les langues gestuelles. A la recherche des modes de production des signes, Paris, 1997 [= Bouvet, Langues gestuelles].

Collett, Peter, Cartea gesturilor. Cum putem citi gandurile oamenilor din actiunile lor, Editura Trei, Bucuresti, 2005 [= Collett, Gesturi].

Cosnier, Jacques, Berrendonner, Alain, Coulon, Jacques, Orecchioni, Catherine, Les voies du language. Communications verbales gestuelles et animales, Paris, 1982 [= Cosnier, Voies].

Feyereisen, Pierre, Seron, Xavier, Les troubles de la communication gestuelle, in La Recherche, nr. 152, 1984 [= Feyereisen, Seron, Troubles].

Gullber, Marianne, Gesture as a Communication Strategy in Second Language Discourse, Lund University Press, 1998.

Hartley, Mary, Limbajul trupului la serviciu, Editura Polirom, Iasi, 2005 [= Hartley, Limbajul].

Lazarescu, Mircea, Ogodescu, Doru, Indreptar de psihiatrie, Editura Helicon, Timisoara, 1995.

Pease, Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucuresti, 1993 [= Pease, Limbajul].

Turchet, Philippe, Sinergologia. De la limbajul trupului la arta de a citi gandurile celuilalt, Editura Polirom, Iasi, 2005 [= Turchet, Sinergologia].