TITU MAIORESCU - Cronologia vietii si a operei

TITU MAIORESCU - Cronologia vietii si a operei

1840 – La 15 februarie se naste, la Craiova, Titu Liviu Maiorescu, fiul lui Ioan Maiorescu, profesor si inspector al Scolii centrale din Craiova. Tatal, pe numele adevarat Ioan Trifu, era ardelean (n. 1811 la Bucerdea-Grânoasa, aproape de Blaj) si se înrudea, dupa mama, cu Petru Maior, motiv pentru care începe sa semneze I. Trifu Maioreanu, I. Maior, I. Maiorescu si, în sfârsit, I. Maiorescu. Dupa studii teologice la Blaj si Pesta, apoi la Viena, în vederea sustinerii doctoratului, renunta la cariera preoteasca. Se va dovedi un liber cugetator. Dupa ce trece muntii în Principate (în august 1836), este profesor la Cerneti, Craiova, Iasi, apoi din nou la Craiova. Aflat mereu în conflict cu oficialitatile (era “o fire energica, lesne pornita spre critica si lupta”), va juca un rol important în dezvoltarea învatamântului în limba româna în Principate, intervenind hotarât împotriva ideii de a generaliza învatamântul în limba franceza, cum dorea marea majoritate a boierimii. Revolutia de la 1848 îl gaseste la Craiova, unde va da citire Proclamatiei pe care Ion-Heliade Radulescu o prezentase la Izlaz. Dupa o misiune la Sibiu pe lânga generalul-comandant Puchner, pentru a-l întreba “ce ar avea sa astepte Valahia, din partea Austriei, în caz ca ar intra Rusii în tara?”, fu numit agent pe lânga Dieta din Frankfurt-am-Main, pentru a pleda cauza revolutiei române. Ca participant la revolutie, avea interdictie sa revina în tara; se stabileste la Viena, unde functioneaza ca translator la Ministerul de justitie al Imperiului (pâna în 1856, când este pensionat prematur, de fapt destituit datorita intrigilor puse la cale de Saguna si Al. Ghica, domnitorul Moldovei). Sotia împreuna cu cei doi copii, Titu si Emilia, ramasese în grija familiei Magheru la Craiova (generalul Magheru, si el de obârsie ardeleana, va prrelua comanda trupelor revolutionare).

- Mama lui T. Maiorescu (n. Maria Popazu) este sora carturarului episcop al Caransebesului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Valenii de Munte si, se pare, de origine aromâna.

1846 – 1849 – T. Maiorescu este elev al Scolii centrale din Craiova, unde pictorul Constantin Lecca îi da lectii de caligrafie. În completare, primele cunostinte de latina si germana, sub îndrumarea tatalui. Dupa ce Maria Maiorescu se stabileste împreuna cu copiii la Brasov (dupa un ocol pe la Bucuresti, Sibiu, Blaj), va urma cursul primar la scoala protodiaconului Iosif Barac din orasul de sub Tâmpa.

1850 – 1951 – T. Maiorescu absolva scoala primara si este înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Brasov, înfiintat de unchiul sau Ioan Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al orasului. La absolvirea clasei I, tine prima cuvântare din viata sa, publicata în Foaie pentru minte, inima si literatura (fara a i se mentiona numele).

1851 – În septembrie, familia Maiorescu se stabileste la Viena. În octombrie, T. Maiorescu este înscris la Gimnaziul academic, anexa pentru externi a Academiei Theresiane. Peste o luna i se e chivaleaza anul de gimnaziu de la Brasov si fu primit direct în clasa a II-a.

1855 – T. Maiorescu îsi începe notatiile de jurnal, tinut, cu unele intermitente, pâna în anul 1917, în 42 de caiete, editat postum de I. A. Radulescu-Pogoneanu, sub titlul Însemnari zilnice (Editura “Socec”, 3 vol. 1937 – 1943).

1856 – La 6 octombrie T. Maiorescu intra ca intern în Academia Theresiana (cu sprijin financiar din tara, de la Barbu Stirbei si cu o bursa din partea Arhidiecezei Alba – Iulia si Fagaras). Era o scoala de elita, frecventata de elevi provenind, cei mai multi, din aristocratie. Anii petrecuti aici sunt hotarâtori pentru formarea intelectuala a viitorului critic. Studiaza temeinic limbile clasice, latina si greaca, si limbile moderne: pe lânga germana, pe care o vorbea curent, mai învata franceza, italiana, engleza. Citeste sistematic marii scriitori, de la Homer si Virgiliu la Shakespeare, Goethe si Lessing. Vizioneaza sute de spectacole de teatru si opera, iar în particular ia lectii de muzica (flaut) si desen. Spirit programatic si anticipativ, voia sa colaboreze, la un moment dat, la Gazeta Transilvaniei, cu articole si traduceri, sa scrie o Geschichte der Romänen si sa-l transpuna “complet” în româneste pe Lessing, “în afara de poezii”. Din motive de ordin material, mediteaza nenumarati elevi, vadind o reala “vocatie pedagogica si prozelitica”. Dar mai presus de toate, descopera logica si filosofia, “o stiinta divina”, moment în care paraseste îndemnurile poetice de pâna atunci (compusese, în limba germana, câteva poezii si piese de teatru). Ca urmare a acestei conversiuni intelectuale traduce Logica lui Herbart si începe sa prelucreze lectiile de logica ale profesorului Suttner, preocupari care îl vor marca definitiv pentru întreaga lui cariera: “Pentru directiunea mea stiintifica a fost de cea mai mare însemnatate cunostinta cu privirea generala asupra filosofiei si cu logica, aceasta stiinta asa de extrem de interesanta. Ea m-a adus sa nazuiesc spre cea mai buna formulare a cugetarii, spre o exprimare fara greseli, scurta, adevarata, spre o ferire de acele cuvinte umflate si goale, pe care tinerii sunt asa de aplecati sa le întrebuinteze; ea mi-a insuflat întâi într-adevar iubirea pentru o directie de gândire, de care niciodata nu ma voi desparti.”

1858 – Absolva, ca sef de promotie, Academia  Theresianum din Viena, la 31 iulie, când rosteste “oratiunea” latina în fata ministrului de externe Thun cae-i îmnâneaza distinctia de premiant.

- Parasirea definitiva a Vienei si întoarcerea la Brasov. Dupa scurt timp va pleca la Berlin, înscriindu-se la Universitate, pe care o frecventeaza între 3 nov. 1858 – 2 iulie 1859. Aici continua lecturile filosofice (Spinoza, Fichte, Voltaire) si literare (în special din literatura germana si franceza). Ia cunostinta de scrierile lui Feuerbach, fata de care simte o puternica afinitate: “Parca ar fi vrut sa-mi scrie confesiunea mea proprie, asa ne nimerim.”

- În noiembrie, propune prelegeri gratis de psihologie pentru doamne la Institutul dr. Reyer din Berlin si la scoala privata a domnisoarelor Jacobi.

- În decembrie, începe sa dea lectii pariculare la patru dintre copiii renumitului profesor de drept Daniels de la Universitatea din Berlin.

1859 - Dupa Unirea Principatelor Ioan Maiorescu se poate întoarce, în sfârsit, în tara, stabilindu-se la Bucuresti: este numit, prin decret domnesc, “prezident la Obsteasca Epitropie” si, dupa câteva luni, director la Eforia Instructiunii Publice.

- La Berlin, T. Maiorescu da lectii de franceza copiilor din familia consilierului juridic (Justitzrath) Kremnitz: Clara, viitoarea sotie, Helene, Hermann si Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, medicul Regelui Carol I si sotul Mitei Kremnitz, n. Bardeleben).

- Începe sa publice la revista Der Gedanke, organ al “Societatii de filosofie” (Philosofische Gesellschaft) din Berlin.

- La 29 iunie îsi trece doctoratul în filosofie la Giessen, magna cum laudae, cu teza Despre relatie (Πρός τι), dupa ce mai întâi i se echivaleaza ultimii doi ani de la Theresianum (ceea ce regulamentul Universitatii din Berlin nu admitea). Întors pentru moment în tara, publica articolul Masura înaltimii prin barometru, în rev. Isis sau natura a dr. Iuliu Barasch.

- La 20 septembrie, tine la Bucuresti conferinta Socialismul si comunismul din punct de vedere critic, într-una din salile Liceului “Sf. Sava”; tema expunerii este rezultatul legaturilor sale cu hegelianul Ferdinand Lassalle, cunoscut militant socialist (se pare ca încercase sa-l atraga si pe el catre socialism). Expunerea este inspirata de cartea lui Lorenz von Stein, Sozialismus und Kommunismus des heutigen Frankreichs, ed. I 1842. A. Pelimon publica un articol despre aceasta conferinta în Reforma (24 sept. 1859). Tânarul Maiorescu opune socialismului si comunismului doctrina liberala.

- Pleaca la Paris cu o bursa din partea Eforiei scoalelor, unde reuseste sa echivaleze doctoratul de la Giessen cu licenta în litere la Sorbona. Dupa propria marturie, aici ia legatura cu filosoful Victor Cousin si cu elenistul Egger. Totusi teza de doctorat în filosofie, La Relation. Essais d’un nouveau fondament de philosophie, o dezvoltare mai ampla a tezei de la Gissen, este rspinsa, nu pentru lipsa de originalitate, ci pentru incompatibilitate de idei cu profesorul care i-a citit-o (Emile Saisset). Urmeaza în continuare dreptul, în cei doi ani cât mai sta, cu intermitente, la Paris.

1860 – La 12 decembrie obtine la Sorbona licenta în drept, cu teza Du régime dotal.

- Apare la Berlin lucrarea de filosofie Einiges Philosopfische in gemeinfasslicher   Form – Dizertatie filosofica (în traducere libera), comentata favorabil în Der Gedanke, dar si în alte publicatii: National Zeitung (Adr. Stahr), Vossische Zeitung (R. Rellstab) si Revue de l’ instruction publique (M. le Baron Caserta). Desi se simte vadit influenta lui Herbart si Feuerbach, recenzentii remarca originalitatea gândirii si afinitatile stilistice cu Lessing; observatie magulitoare, nu încape îndoiala. În tara lucrarea e comentata de dr. Iuliu Barasch, în Românul, articolul fiind reprodus apoi de G. Sion în Revista Carpatilor. În plus, G. Sion, stigmatizat mai târziu în Betia de cuvinte, publica un articol elogios despre tânarul Maiorescu sub titlul Un studinte român în Germania, tot în Revista Carpatilor (1861).

1861 – În ziua de 10 martie T. Maiorescu tine la Berlin o conferinta (Die alte französische Tragödie und die Wagnerische Musik – Vechea tragedie franceza si muzica lui Wagner) în sprijinul colectarii de fonduri pentru monumentul lui Lessing din Kamenz. Un rezumat împreuna cu dezbaterea ce are loc pe marginea expunerii se publica în Der Gedanke. Discutia are loc la Societatea de filosofie din Berlin cu participarea unor hegelieni precum Carl Ludwig Michelet, Adolf Lasson, Pasquale d’ Ercole, Max Schasler, Friederich-August Maerker si Fr. Förster. Conferinta este repetata la Cercle des Sociétés savantes din Paris (27 aprilie).

- La Berlin mai întretinuse relatii cu profesorul Trendelenburg, a carui influenta se resimte în Logica lui, si cu Karl Werder, care, desi hegelian, îl îndemnase sa studieze mai mult pe Kant, asa cum era atunci relansat datorita scrierilor lui Schopenhauer, în mare voga.

- În ziua de 27 noiembrie se întoarce definitiv în tara, la sfatul tatalui sau, desi avea perspectiva unei cariere promitatoare în Germania. Un cerc politic influent tocmai îi propusese sa primeasca redactarea unei publicatii liberale pe cale sa se înfiinteze la Hanovra. Se stabileste, pentru început, la Bucuresti.

- La data de 10 decembrie începe un ciclu de conferinte despre Educatiunea în familie, dar nu reuseste sa intre în învatamânt, cum de fapt intentiona (I. Maiorescu se afla din nou în conflict cu colegii sai de la Eforia Instructiunii Publice din cauza unei afaceri a lui Heliade cu niste manuale scolare).

1862 – La recomandarea domnitorului Cuza, în urma unei audiente obtinute la acesta cu sprijinul lui D. Rosetti (fratele lui Th. Rosetti), T. Maiorescu este numit în magistratura (la 2 iunie), mai întâi supleant la Tribunalul Ilfov, apoi procuror. În acelasi an se casatoreste cu Clara Kremnitz.

- Printr-un concurs favorabil de împrejurari, este numit director, pe data de 3 decembrie, la Gimnaziul central sau Colegiul national din Iasi si la internatul aceleiasi scoli (printre colegi, B. P. Hasdeu). Simultan, i se încredinteaza cursul de istorie la Universitate, intitulat Despre istoria republicei romane de la introducerea triburilor plebei pâna la moartea lui Iuliu Cezar cu privire speciala la dezvoltarea economico-politica, cu anexa unui seminar pentru studiul izvoarelor de texte. Din ianuarie 1863, în locul cursului de istorie i se repartizeaza cursul de filosofie, pe care-l tinuse pâna atunci Simion Barnutiu.

1863 – Publica la Iasi Anuarul Gimnasiului si Internatului din Iasi – pe anul scolasticu 1862 – 1863, o noutate în învatamântul românesc. Anuarul este precedat de dizertatia Pentru ce limba latina este chiar în ce priveste educatiunea morala studiul fundamental în gimnaziu?

- La 28 martie se naste fiica lui T. Maiorescu, Livia, casatorita Dymsza (m. 1946).

- La 2 noiembrie este numit la directia Institutului Vasilian din Iasi, care se cerea “fundamental reformat”. În vederea acestei misiuni, din însarcinarea ministrului instructiunii publice de atunci, Al. Odobescu, va pleca într-o calatorie documentara la Berlin, întorcându-se la Iasi în 4 ianuarie 1864. În afara directiunii T. Maiorescu îsi asumase raspunderea cursurilor de pedagogie. Printre elevii acestei scoli - Ion Creanga, sef de promotie, recomandat cu caldura de T. Maiorescu pentru a-si începe activitatea didactica.

- La 10 februarie initiaza, în sala Bancii Moldovei, ciclul de conferinte “Prelectiuni poporale”, la care mai participa, din iarna anului urmator, P. P. Carp si Vasile Pogor, apoi toti membrii marcanti ai Junimii (pâna în 1881). Se va respecta cu sfintenie acest interval impus din primul an de catre Maiorescu: începutul lui februarie – vacanta Pastilor.

- Decan al Facultatii de litere (din februarie pâna în septembrie).

- Rector al Universitatii iesene (din septembrie pâna în anul 1867).

1863– 1864 – T. Maiorescu preda filosofia la Facultatea de litere din Iasi.

Ia fiinta Junimea, având ca membri fondatori pe T. Maiorescu, P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti si Iacob Negruzzi.

1864 – T. Maiorescu publica Anuarul Institutului Vasile Lupu, Scoala normala Trei Ierarhi din Iasi, pe anul scolar 1863 – 1864, în care Creanga figureaza ca premiant. Anuarul contine si Regulile limbii române pentru începatori, studiu care va fi publicat apoi în brosura, în acelasi an, si reluat mai târziu de Creanga într-o noua editie.

- Din octombrie 1864 pâna în aprilie 1865 T. Maiorescu este suspendat din învatamântul universitar si de la Scoala normala, în timpul procesului calomnios înscenat de gruparea adversa a unor profesori ieseni, în frunte cu Nicolae Ionescu (liderul “fractiunii libere si independente”). La proces participa, ca martora a acuzarii, si Veronica Micle (atunci eleva). Achitat, Maiorescu va fi repus în toate drepturile sale.

1865 – Desi ocupat cu procesul, în cadrul întâlnirilor saptamânale de la Junimea îsi expune teoriile despre scrierea limbii române, structurate apoi într-un studiu mai amplu.

1866 – Se tipareste lucrarea Despre scrierea limbei române, ed. I, cuprinzând partea I si a II-a. Ca studiu integral, în patru parti, apare mai târziu, în 1873, la Bucuresti (ed. Socec).

- În numarul din iulie publica, în Neue Zeit (“revista lui Brockhaus”), articolul. “Principatele dunarene Moldova si Valahia subt Principele Alexandru-Ioan I”; în septembrie, trimite articolul “Moldova” pentru a doua editie a Enciclopediei Brokhaus.

- În asociatie cu câtiva profesori ieseni (I. Melic, N. Culianu, P. Poni, Dr. I. Ciurea si D. Quinezu), întemeiaza “Institutul academic”, care va fuziona în 1879 cu “Liceul nou” sub denumirea de “Institutele unite” (1879 – 1907), “una din gloriile învatamântului particular al Moldovei” (E. Lovinescu).

- Scoate împreuna cu prietenul sau N. Culianu si cu colaborarea lui Negruzzi foaia Vocea nationala (opt numere), îndreptata împotriva miscarii separatiste iesene, dupa detronarea lui Cuza (încheiata cu mica revolta – sângeroasa, totusi - din 3 aprilie, avându-l în frunte pe “usorul de minte” mitropolit Calinic Miclescu). Desi are îndoieli în privinta oportunitatii acestui act politic (la care participasera dintre junimisti doar P. P. Carp si V. Pogor), T. Maiorescu sprijina aducerea principelui strain în tara, în persoana lui Carol de Hohenzollern.

1867 – La 1 martie apare revista Convorbiri literare, la început bilunar, pâna în 1872, apoi lunar; faza ieseana: 1867 – 1885, dupa care se muta la Bucuresti. Redactor responsabil a fost, pâna în 1892, Iacob Negruzzi, care-i gasise si titlul (probabil dupa Literarische Gespräche, titlu de rubrica frecvent în publicatiile germane din acea vreme). Din 1892 Iacob Negruzzi devine director, iar în 1894 se retrage, lasând redactia în seama unui colectiv de tineri, recrutati dintre studentii lui Maiorescu la Universitate. Revista, care capata un profil tot mai pronuntat academic, supravietuieste, sub diverse directii (slavistul Ion Bogdan, S. Mehedinti, I. Al. Radulescu-Pogoneanu, Tsigara – Samurcas, Ilie Toroutiu) pâna la începutul anului 1944.

- La 20 iulie este numit membru al Societatii Academice Române, înfiintata cu un an mai înainte, viitoarea Academie Româna.

- Apare primul studiu de critica literara al lui Maiorescu, Despre poesia rumana, în Convorbiri literare, în serial, începând cu primul numar si separat în volum: Poesia rumana. Cercetare critica urmata de o alegere de poesii, Iassi. Trezeste reactia critica a lui A. Densusianu, care-l acuza – nefondat - de plagiat dupa Estetica lui Th Vischer (în articolul Critica unei critici, în Federatiunea din Pesta, nr. 82, 83, 85 si 87/ 1868). T. Maiorescu nu i-a raspuns imediat. Ulterior titlul articolului va fi reformulat: O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867.

1868 – Publica în Convorbiri literare mai multe articole: Poezii populare romane adunate de d. V. Alecsandri, În contra directiei de azi din cultura româna si Limba rom-na în jurnalele din Austria. Ultimul declanseaza o vie polemica în publicatiile românesti din Ardeal (Barit, în Transilvania si Iosif Vulcan, în Familia).

- Apare un grupaj de Aforisme originale, în Convorbiri literare.

1869 – La 9 august se naste fiul lui T. Maiorescu, Liviu, mort la 26 noiembrie 1872.

- Cu data de 12 august demisioneaza din Societatea Academica Româna, ca urmare a neaderarii sale la etimologismul ardelean dominant în acest for.

- Apare articolul Observari polemice, raspuns indirect (poate) la criticile trezite de studiul Poesia rumana. O cercetare critica.

1870 – La 24 martie este destituit din învatamânt, în urma înscenarii adversarilor sai, sub motiv ca a pledat în barou în timpul unui concediu medical solicitat pentru a se trata în Germania, lipsind trei luni de la catedra. Nu se va da curs destituirii (între timp guvernul cazuse).

-Publica articolul Despre reforma învatamântului public, studiu neterminat, însa revelator pentru ideile sale asupra învatamântului românesc, voind a-l reaseza pe baze mai realiste. Se gândea chiar sa desfiinteze – temporar - conservatorul, scolile de bele arte, unele facultati, seminariile teologice. Un asemenea program atât de radical nu va fi niciodata pus în practica, desi Maiorescu va fi în mai multe rânduri ministru al învatamântului.

1871 – Apare articolul Directia noua, prima parte, în care recunoaste talentul poetic al lui Mihai Eminescu, autor doar a trei poezii publicate, pâna în acel moment, în Convorbiri literare.

- Vizita la Iasi a lui Carol I si a Curtii pentru zece zile, începând din 12 aprilie, determina în mod hotarâtor cariera politica a lui T. Maiorescu.

- Începutul carierei parlamentare, ca “deputat majoritar de Pitesti si Mehedinti”, a lui T. Maiorescu, desi exprimase mai înainte unele aprehensiuni, într-o scrisoare catre Carp, în legatura cu eventuala sa candidatura pentru Camera: “vreun colegiu oarecare vasluian îmi este înca de multa vreme posibil, prin relatiile mele cu Rosetti, si de curând el mi-a reînnoit aceasta asigurare. Numai ca nu pot fi deputat; mijloacele mele nu permit acest lucru. Ca ministru însa, pot exista, ca deputat nu; si fiindca nu sunt singur, ci tata de familie, asta nu e o consideratie pecuniara ci una esential morala. Firea mea este, în privinta situatiei familiei mele, si altminteri, croita pentru buna stare burgheza si tinde spre o baza larga si sigura. Pentru o existenta catilinara nu simt nici o vocatiune, si sa viu câteva saptamâni la Camera, si apoi iarasi sa pledez la procese, îmi pare nesanatos”.

- Îndepartarea lui T. Maiorescu din învatamânt pe motiv ca nu-si îndeplineste îndatoririle la Universitate, în realitate fiind angrenat în sesiunea parlamentara bucuresteana. De data aceasta va ramâne departe de catedra 13 ani, profesând în tot acest timp avocatura.

1872 – Apare continuarea articolului Directia noua, în Convorbiri literare.

1873 – Publica articolul Betia de cuvinte, în revista, apoi în brosura, Betia de cuvinte în “Revista contimporana”, studiu de patologie literara, Iasi.

- Apare articolul Raspunsurile “Revistei contimporane”, în revista, iar în brosura, Al doilea studiu de patologie literara. Raspunsurile “Revistei contimporane”, Iasi. Ambele studii polemice sunt raspunsurile lui Maiorescu la violenta reactie stârnita în presa timpului de ideile sale asupra directiei noi.

1874 – T. Maiorescu paraseste Iasul, stabilindu-se definitiv la Bucuresti.

- Pentru prima oara face parte dintr-un guvern; este cooptat pe 7 aprilie ministru la Culte si Instructiune Publica în cabinetul Lascar Catargiu, în locul demisionarului Chr. Tell. În calitate de ministru, are câteva initiative notabile: subventionarea scolilor române din Brasov; restaurarea bisericii de la Curtea de Arges de catre arhitectul francez Lecomte du Nouy (unul din elevii lui Viollet le Duc, cel care restaurase Notre Dame de Paris); achizitionarera de la Cernauti si publicarea Arhivei Hurmuzaki, cu Slavici secretar al “Comisiei Documentale” înfiintate în acest scop, din care faceau parte D. Sturdza, Kogalniceanu, Odobescu si Th. Rosetti (Hasdeu refuzase); acordarea de burse de studiu în strainatate (Al. Lambrior, Gh. Dem. Teodorescu, Gh. Panu, Spiru Haret); reorganizarea învatamântului rural; încercarea de a reforma Muzeul si Teatrul National (cerând sfatul lui Alecsandri); proiectul de lege pentru instructia publica, cu accentul pus pe înfiintarea de scoli normale si de meserii si, în general, pe dezvoltarea învatamântului real (în care vedea “înfrânarea tendintei spre functionarism si accelerarea miscarii economice si industriale”). Întrucât proiectul, desi aprobat în Camera, este respins în Senat, Maiorescu va demisiona din guvern (30 ian. 1876).

- Este propus ca membru al Societatii “România juna” din Viena.

- Apare primul volum de Critice (Bucuresti, Socec).

1875 – O scriere politica a lui T. Maiorescu: Asupra brosurii : Germania, România si Principele Carol de Hohenzollern, un raspuns la un articol extrem de critic al lui D. A. Sturdza, publicat sub pseudonim în revista pragheza Politik si scos apoi în brosura. Maiorescu ia apararea domnitorului Carol si a cabinetului Lascar Catargi.

1876 – Apare Logica, partea I: Logica elementara. Este acuzat de plagiat dupa J. St. Mill de dr. Zotu în Columna lui Traian, acuzatie respinsa de Eminescu în Curierul de Iasi si apoi în Convorbiri literare. Si Mill si Trendelenburg cu Logische Untersuchungen sunt citati la bibliografia generala de la sfârsitul lucrarii (iar ultimul si în interiorul textului). Iata concluzia lui Eminescu privitoare la aceste atacuri: “Insinuari, bâiguiri confuze despre cosmopolitism, banuieli de nestiinta, acuzari de plagiat, toate aceste se arunca asupra unui spirit, care în fiecare sir e de transparenta cristalului si nu lasa nimaruia îndoieli asupra celor ce voia sa zica.”

- Publica în Convorbiri literare fragmente din Aforismele pentru întelepciunea în viata de Arthur Schopenhauer.

- Încercare de a stabili relatii literare cu Deutsche Rundschau, la Berlin, prin scrisoarea adresata lui Iulius Rodenberg; sunt trimise spre publicare Popa Tanda, povestirea lui Slavici, si Cucoana Nastasiica a lui Negruzzi, traduse în nemteste de Mite Kremnitz.

- La putin timp dupa prezentarea demisiei din guvern, este trimis la Berlin sa negocieze încheierea conventiei comerciale cu Prusia (30 martie – 31 mai), dupa care Kogalniceanu îl numeste agent diplomatic în locul lui Kretulescu revenit în tara. Dupa mai putin de o luna, pe 2 iulie, demisioneaza. Conservatorii pierdusera alegerile si vine la putere, pentru 12 ani, guvernul liberal al lui I. C. Bratianu.

- Demisionarea cabinetului Lascar Catargi si darea lui în judecata de guvernul lui Manolache Kostake, proces continuat apoi de cabinetul lui I. C. Bratianu. Lui Maiorescu i se imputa, printre alte “abuzuri”, sumele date sub forma de împrumut lui Eminescu si Slavici pentru continuarea studiilor în strainatate. Acuzatia tuturor ministrilor implicati este retrasa în urma votului din Camera la 26 ian. 1878, Bratianu însusi cerând “sa se sfârseasca o data cu aceasta nenorocita chestiune”.

1877 – T. Maiorescu se afla la conducerea ziarului Timpul (27 ian. – 23 apr.). Se retrage în urma intrarii armatei rusesti în tara înaintea luptelor din sudul Dunarii.

1878 – Atmosfera grea în familie, primele semne ale despartirii de Clara, care e mai mult plecata din tara cu Livia la studii, la Geneva.

- În noiembrie pleaca împreuna cu Eminescu, Slavici si Caragiale la Iasi, la a 15-a aniversare a Junimii. Caragiale citeste “via lui comedie Noaptea furtunoasa de la No. 9”, iar Slavici Gura satului.

1879 – În ianuarie, T. Maiorescu se muta în casa din str. Mercur, nr. 1. Aici se vor tine, de-acum încolo, întrunirile Junimii bucurestene.

- Calatoreste în aprilie la Viena însotit de sotia, de fiica sa si de I. L. Caragiale.

- Reintrarea la Academia Româna, reorganizata pe fundalul defunctei Societati Academice (prin decretul din martie 1879).

1880 – T. Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea proiectului ortografic, alaturi de Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, sub presedintia lui Barit.

- La 8 aprilie citeste în sesiunea generala a Academiei proiectul noii ortografii a limbii române, care se situeaza în linia unui “fonetism temperat prin concesii etimologice” (foarte aproape de principiile formulate în Despre scrierea limbei române).

- Tine la Ateneu un ciclu de patru conferinte “psihologice-fiziologice”: Despre cunoasterea de sine si cunoasterea altora, Întelesul cuvintelor, Despre visuri, Artele în educatiune. Mare succes, îndeosebi ultima (“Intentie a studentilor de a-mi da o cununa de lauri…”).

- Începe, ca particular, prelegeri despre Logica si aplicarile ei la Universitate, o data pe saptamâna (noiembrie – decembrie).

- Publica în Augsburger Allgemeine Zeitung articolul Succesiunea la tron în România.

1881 – Retragerea lui T. Maiorescu din Comitetul Clubului conservator si formarea gruparii junimiste, miscare independenta în cadrul partidului. Colaborarea, pe anumite pe anumite chestiuni (cum ar fi politica externa) cu liberalii, îi pune pe junimisti în situatia ambigua de “opozitie miluita” (cu expresia lui Al. Lahovari).

- La 1 ianuarie publica în Deutsche Revue cunoscutul sau articol intitulat Zur politischen Lage Rumäniens, tradus de Eminescu si publicat apoi si în Timpul. T. Maiorescu sustine apropierea de Puterile centrale împotriva tendintelor de expansiune rusesti. Desi atacat violent în Românul, organul liberal, articolul deschide orientarera politicii externe românesti spre Germania si pregateste terenul – în plina guvernare liberala - pentru semnarea pactului secret pe cinci ani din octombrie 1883 prin care România intra în Alianta Puterilor Centrale (în urma întâlnirii lui Bratianu cu Bismarck si a regelui Carol I cu împaratii german si austriac). Evenimentul este pus la cale în timpul misiunii diplomatice de doi ani a lui P. P. Carp la Viena (1882 – 1884).

- În urma repetatelor întâlniri si discutii acasa la Maiorescu se coaguleaza programul politic junimist cuprins în Era noua, manifest prezentat de P. P. Carp, liderul politic al grupului.

- Apar articolele În contra neologismelor si Literatura româna si strainatatea.

1882 -  Prima lectura a Luceafarului facuta de Eminescu la 17 aprilie, în cadrul unei seri a Junimii, acasa la Maiorescu. Lecturile si discutiile pe marginea textului vor continua, consemnate atent în Însemnari zilnice.

1883 – Aparitia eseului Despre progresul adevarului în judecarea lucrarilor literare, mai întâi în Almanahul Societatii Academice “România juna” din Viena (în acelasi numar apare si Luceafarul eminescian), apoi în Convorbiri literare.

- T. Maiorescu publica editia princeps Poesii de Mihai Eminescu (Ed. Socec &).

1884 – Începând cu data de 10 octombrie T. Maiorescu îsi reia cariera didactica în cadrul Universitatii din Bucuresti, numit profesor la Facultatea de litere pentru Logica si Istoria filosofiei secolului al XIX-lea.

1885 – În ziua de 1 decembrie are loc duelul lui T. Maiorescu cu ministrul de justitie, E. Statescu, urmare a unei controverse în activitatea parlamentara, dar mai ales a unei iesiri temperamentale. Episodul se încheie comic: Maiorescu nu-si nimereste adversarul, iar pistolul acestuia din urma nu percuteaza.

- Apare studiul Comediile d-lui Caragiale, raspuns la acuzatiile de imoralitate aduse dramaturgului în presa vremii.

- Publica articolul Statistica sinuciderilor, în Convorbiri literare, semnat T.M.

- Din acest an redactia revistei Convorbiri literare se muta la Bucuresti împreuna cu Iacob Negruzzi.

1886 – În Convorbiri literare se publica articolele Poeti si critici si În laturi!, ultimul prilejuit de aparitia lucrarii lui A. Densusianu Istoria limbii si literaturii române (Iasi, 1885).

- În decembrie începe divortul lui Maiorescu de sotia sa Clara, care paraseste definitiv România.

1887 Apare Logica, editia a II-a, cuprinzând si Metodologia.

-T. Maiorescu se casatoreste cu Ana Rosetti.

1888 Din 23 martie ministru la Culte si Instructiune publica si, o vreme, ad-interim la Domenii (pâna la 3 iunie), în guvernul junimist condus de Theodor Rosetti (dupa demisia cabinetului I. C. Bratianu din cauza rascoalelor taranesti izbucnite în jurul Bucurestiului). Îsi continua programul legislativ început în primul ministeriat din 1874 - 1876.

Se publica în Monitorul oficial din 3 septembrie articolul Era Noua ca program de guvernamânt, la opt ani dupa elaborarea în toamna anului 1881 la Maiorescu acasa.

1889 - Apare studiul Eminescu si poeziile lui, în Convorbiri literare,

- Se tipareste volumul Arthur Schopenhauer, Asupra întelepciunii de viata, traducere de T. Maiorescu.

- La 29 martie demisioneaza cabinetul junimist al lui Theodor Rosetti.

1890 – Din 16 noiembrie ministru la Culte si ad-interim la Lucrari Publice în guvernul generalului Gh. Manu. Din nou proiectul de lege a învatamântului este respins în Senat, iar guvernul demisioneaza (febr. 1891). Acest nou esec îl va marca serios pe T. Maiorescu, încât nu va mai participa la marea guvernare conservatoare din timpul cabinetului Lascar Catargi – P. P. Carp (1891 – 1895).

1892– Se tipareste editia Critice (1867 – 1892), în 3 vol. (Socec).

- Apare articolul Asupra personalitatii si impersonalitatii poetului, în Convorbiri literare.

- T. Maiorescu publica Contraziceri?, replica târzie la studiul lui C. Dobrogeanu-Gherea personalitatea si morala în arta (vol. Studii critice, II; aparut prima oara în Contemporanul, nr. 1 din 1886, cu titlul Catra d-nul Maiorescu), articol polemic la adresa articolelor maioresciene Comediile d-lui Caragiale si Poeti si critici.

- În octombrie T. Maiorescu este ales rector al Universitatii din Bucuresti.

1894 - C. Dobrogeanu-Gherea raspunde la articolul Contraziceri? cu Asupra criticii metafizice si stiintifice.

1895 - Conducerea revistei Convorbiri literare este preluata de o noua generatie de junimisti: M. Dragomirescu, Ioan Bogdan, S. Mehedinti, P. P. Negulescu, C. Radulescu-Motru, I. Al. Radulescu-Pogoneanu, D. Evolceanu.

- Publica articolul Ioan Popovici-Banateanul.

1897 – T. Maiorescu demisioneaza din functia de rector al Universitatii din Bucuresti.

- Începe editarea Discursurilor parlamentare (vol. I si vol. II; în 1899 va aparea vol. III; în 1904 – vol. IV – toate la ed. Socec; vol. V va fi tiparit în 1915 la ed. Minerva). Introducerile la aceste discursuri vor fi reunite apoi în editie postuma sub titlul Istoria contimporana a României (Socec, 1925).

1898 Publica articolul În memoria poetului dialectal Victor Vlad Delamarina.

- În discursul din 17 martie sprijina “din toata convingere si cu toata inima” legea învatamântului secundar si superior prezentata de Spiru Haret, în care gasea multe propuneri pe care le sustinuse si el în proiectul sau mai vechi.

1900 – De la 7 iulie ministru de justitie în cabinetul P. P. Carp (pâna la 14 febr. 1901).

1902 – În Convorbiri literare apare articolul Oratori, retori si limbuti.

1903 - Apare O rectificare literara (Eminescu), în Convorbiri literare.

-T. Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elucidarea unui proiect de revizuire a ortografiei, aprobata în 1880, alaturi de Hasdeu, Quintescu, Iacob Negruzzi si Ion Bianu.

1904 – T. Maiorescu prezinta în sesiunea Academiei proiectul ortografic care recunoaste prioritatea fonetismului în scrierea limbii române. Sub titlul Ortografia revizuita. Raport asupra ortografiei revizuite, studiul se tipareste în Convorbiri literare.

1906 – Se publica raportul academic asupra volumului Poezii, de Octavian Goga, propus pentru premiere.

1907 – Se publica rapoartele academice asupra volumelor Povestiri de M. Sadoveanu si În lumea dreptatii de I. Al. Bratescu-Voinesti, ambele premiate.

- Fuziunea conservatoare în jurul lui Carp, cu un comitet în care intra si T. Maiorescu, alaturi de Gh. Cantacuzino, Al. Marghiloman, N. Filipescu si Ion Lahovari.

- La alegerile din 20 mai T. Maiorescu este ales senator.

1908 – Se tipareste editia Critice (1866 – 1907), ed. completa, 3 vol., la Ed. Minerva.

- Constituirea partidului “conservator-democrat” sub sefia lui Take Ionescu.

1909 – În Convorbiri literare se publica Raspuns la discursul de receptie al d-lui Duiliu Zamfirescu. Este o replica la Poporanismul în literatura, cum se intitula acest discurs de receptie la Academia Româna (din sedinta de la 16 mai 1909).

- La 31 decembrie se retrage din învatamânt sub motivul limitei de vârsta (în fond, din cauza unei jigniri aduse de Spiru Haret, ministrul cultelor si instructiunii publice).

1910 – Sarbatorirea lui T. Maiorescu la împlinirea vârstei de 70 de ani (13 noiembrie). Numar festiv Convorbiri literare, înmânat criticului la 15 februarie de Barbu Stefanescu Delavrancea. Cu aceeasi ocazie se tipareste brosura societatii vieneze “România juna” lui Titu Maiorescu.

- Ministru de externe în al doilea cabinet P. P. Carp (27 dec. 1910 – 28 martie 1912).

1912 – La 28 martie T. Maiorescu este numit prim-ministru si ministru de externe (dupa demisia lui P. P. Carp).

- Din 10 octombrie prim-ministru în asa-numitul “minister de concentrare T. Maiorescu – Tache Ionescu” (pâna în 4 ian. 1914).

1913 – Prezideaza Conferinta de pace de la Bucuresti (17 – 27 iulie), în urma razboiului balcanic. Prin protocolul nr. 5 din 21 iulie României îi revine Cadrilaterul, un mic teritoriu de doua judete din sudul Dobrogei.

- La 14 noiembrie este ales sef al partidului conservator.

1914 – La 4 iunie se retrage din viata politica, sefia partidului preluând-o Al Marghiloman. Dupa izbucnirea razboiului se pronunta ferm pentru o politica de neutralitate în spiritul mai vechilor sale idei de a fi alaturi de puterile central-europene. Înainte cu câteva saptamâni de a muri finalizeaza un memoriu: România si politica de neutralitate în conflictul european 1914 – 1917.

- Calatorie în strainatate (lunile iulie – octombrie); moare Ana Maiorescu într-un sanatoriu din Heidelberg.

1916 - În timpul razboiului ramâne la Bucuresti, dar are o atitudine demna: nu colaboreaza sub nici o forma cu ocupantul german, ramânând “supus credincios al Regelui” aflat atunci la Iasi în zona neocupata.

1917 – În ziua de 18 iunie/ 1 iulie la 5 dimineata moare la Bucuresti T. Maiorescu. Înmormântarea va avea loc la Cimitirul Bellu.

BIBLIOGRAFIE

I. Scrierile lui T. Maiorescu

- Einiges Philosopische in gemeinfasslicher Form, Berlin, Nicolaische Verlagsbuchhandlung, 1861.

- Critice, 1866 – 1907, ed. completa, vol. I - III, Bucuresti, Ed. Minerva, 1908 (ed. II, 1915).

- Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltarii politice a României sub domnia lui Carol I, vol. I – IV, Bucuresti, Socec, 1897 – 1904; vol. V, Bucuresti, Cartea româneasca, 1915.

- Istoria contimporana a României (1866 – 1900), Bucuresti, Socec, 1925.

- Însemnari zilnice, I – III, ed. îngr. si pref I. Radulescu – Pogoneanu, Bucuresti, Socec, 1937 – 1943.

- Duiliu Zamfirescu si Titu Maiorescu în scrisori (1884 – 1913), cu un studiu introductiv si însemnari de Em. Bucuta, Bucuresti, Fundatia pentru Literatura si Arta “Regele Carol II”, 1938 (ed. II, 1944).

- Gedichte, herausgegeben mit einem Vorwort von I. E. Toroutiu, Bucuresti, Tip. Bucovina, 1940.

- Logica cu îndreptarile, adaugirile si însemnarile autografe ale autorului - cu adnotari, note si un studiu introductiv de I. Brucar, Bucuresti, Monitorul oficial si Imprimeriile statului, 1940.

- Antologia ideologiei junimiste, culegere de studii neadunate pâna acum în volum (T. Maiorescu, V. Pogor, Th. Rosetti, A. D. Xenopol, G. Panu, A. Lambrior, V. Burla, P. Missir), ed. îngr. si pref. de E. Lovinescu, Bucuresti, Casa Scoalelor, 1943.  

- Jurnal si Epistolar, I – III, ed. îngr. de Georgeta Radulescu-Dulgheru si Domnica Filimon, introd. de Liviu Rusu, Bucuresti, Minerva, 1975 – 1989.

- Scrieri din tinerete (1858 – 1862), ed. îngr., pref. si note de Simion Ghita (traducerea textelor: Alex. Ionescu, Radu Stoichita, Ion Herdan, Tudor Vianu, I. E. Toroutiu), Ed. Dacia, colec. “Restituiri”, Cluj-Napoca, 1981.

- Prelegeri de filosofie, ed. îngr., note, comentarii si indice de Grigore Traian Pop, Alexandru Surdu, cuvânt înainte de Grigore Traian Pop, Craiova, Scrisul românesc, 1980.

- Opere, I – IV, ed., note, variante, indice de Georgeta Radulescu-Dulgheru si Domnica Filimon, studiu introd. de Eugen Todoran, Bucuresti, editura Minerva, 1978 – 1988.

- Scrieri de logica, stabilirea textelor, trad., studiu introductiv si note de Alexandru Surdu, pref. de Sorin Vieru, Bucuresti, 1988.

II. Referinte critice

- G. Ibraileanu, Spiritul critic în cultura româneasca, Iasi, 1909 (ed. II, 1922; ed. II, 1943).

- E. Lovinescu, Istoria civilizatiei române moderne, 3 vol., Bucuresti, 1924 – 1926.

- IDEM, Istoria literaturii române contemporane, vol I, Evolutia ideologiei literare, Ed. Ancora, Bucuresti, 1926.

- Soveja [S. Mehedinti], Titu Maiorescu, Bucuresti, 1925.

- I. Petrovici, Titu Maiorescu, Bucuresti, 1931.

- T. Vianu, Influenta lui Hegel în cultura româna, Bucuresti, 1933.

- Petre Pandrea, Filosofia politico-juridica a lui Simion Barnutiu, Bucuresti, 1935.

- Mircea Florian, Începuturile filosofice ale lui T. Maiorescu, în Convorbiri literare. Numar jubiliar (1867 – 1937), LXX, nr. 1 – 5, ianuarie - mai 1937.

- D. Caracostea, Semnificatia lui Titu Maiorescu, Bucuresti, 1940.

- D. Draghicescu, Titu Maiorescu, Schita de biografie psiho-sociologica, Bucuresti, 1940.

- E. Lovinescu, T. Maiorescu, I – II, Bucuresti, Fundatia pentru Literatura si Arta “Regele Carol II”, 1940.

- G. Calinescu, Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent, Bucuresti, Fundatia Regala pentru literatura si Arta, 1941.

- E. Lovinescu, T. Maiorescu si posteritatea lui critica, Bucuresti, Casa Scoalelor, 1943.

- IDEM, T. Maiorescu si contemporanii lui, I – II, Bucuresti, Casa Scoalelor, 1943 – 1944.

- Vl. Streinu, Clasicii nostri, Bucuresti, Casa Scoalelor, 1943.

- S. Cioculescu, Vl. Streinu, T. Vianu, Istoria literaturii române moderne, Bucuresti, 1944.

- T. Vianu, Trei critici literari, Bucuresti, 1944.

- Pompiliu Constantinescu, Eseuri critice, Bucuresti, 1947.

- T. Vianu, Studii de literatura româna, Bucuresti, 1965.

- Liliana Popa si I. Stoica, T. Maiorescu si H. Spencer în lumina unor documente inedite, în Revista de filozofie, nr. 11, 1969.

- N. Manolescu, Contradictia lui Maiorescu, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca, 1970.

- Al. Paleologu, Jurnalul lui Maiorescu, în vol. Spiritul si litera, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca, 1970.