Semiotica - teoria generala a semnelor

Semiotica - teoria generala a semnelor. Semn si semioza

Etimologic, cuvantul semn, radacina termenului semiotica deriva din grecescul semion. In scrierile grecesti, trasatura dominanta in aceasta privinta este separatia intre Semion si Natura, pe de o parte si Symbolon si Cultura, pe de alta parte.

Trecerea de la cultura la natura presupune intelegerea unor paradigme si a unor concepte cheie, precum: rezonanta, iconicitate, semn-cuvant, exprimand izomorfismul dintre realitatea naturala si cea culturala. In plus, complexul natura - cultura presupune o opozitie, in sensul ca limba cosmica creeaza nu numai cuvintele si combinatiile lor, ci chiar si pe locutor.

Atunci cand se pune problema genezei limbajului si a semnului retine atentia existenta unui nucleu dur innascut al competentei lingvistice, genetic transmis individului uman, dar castigat (dobandit, construit) de specia umana in contextul socio-cultural pe care l-a generat in timp.

Trecerea de la cultura la natura presupune intelegerea unor paradigme si a unor concepte cheie, precum: rezonanta, iconicitate, semn-cuvant, exprimand izomorfismul dintre realitatea naturala si cea culturala. In plus, complexul natura - cultura presupune o opozitie, in sensul ca limba cosmica creeaza nu numai cuvintele si combinatiile lor, ci chiar si pe locutor.

Analitic, orice situatie semiotica presupune activarea a cel putin un semn. Semnul reprezinta conceptul central al semiozei si, de asemenea, concept de referinta pentru semiotica insasi.

Termenul de semioza a fost folosit pentru prima data de Ch. S. Peirce (gr. semeiosy- semeiosis) si desemneaza o actiune sau o influenta care constituie sau implica o cooperare intre trei subiecte: un semn, obiectul sau si interpretantul sau. Pentru sociologia comunicarii, semioza reprezinta o transmitere de semnificatii prin intermediul unor simboluri. Astfel, o situatie semiotica se identifica cu o situatie de comunicare, semioza desemnand procesul prin care un individ comunica, procesul de comunicare devenind posibil datorita sistemelor de semnificare.

Constiinta ca la inceput a fost semnul (Hilbert) se regaseste in toate consideratiile gandirii mitice; lumea este vazuta ca o creatie prin semn a Zeului (ras, plans, dans, cuvant). Pe fundamentul acestei conceptii, importante sunt contributii ale semioticii orientale, care interpretau semnul ca pe o entitate deopotriva fizica si metafizica, sau contributiile semioticii occidentale, precum cea a lui Aristotel, care asocia semnul cu trei moduri de a fi (verosimilul sau eikos, semnul ambiguu sau semeyonul si indiciul sau tekmerion), sau cea a Sfantului Augustin pentru care semnul este notiunea de baza a stiintei limbajului care "se arata pe sine insusi simturilor si in afara de sine mai indica spiritului si altceva". De asemenea, sub semnul gandirii occidentale retinem conceptia lui J. Poinsot, pentru care exista un semn natural si altul social, ambele trebuind subordonate relatiei pe care acestea o definesc cu obiectul semnificat (referentialul sau denominatul), cu interpretantul sau subiectul uman cunoscator; relatia intre realitatea semnificata si actiunea semnificatoare fiind indirect mediata de prezenta semnului.

Ferdinand de Saussure, parintele semioticii, va propune o dimensiune lingvistica a semnului. Pentru acesta, semnul presupune imbinarea unui concept cu o "imagine acustica", adica a unui semnificat cu un semnificant; semnificatul reprezentand continutul conceptual al semnului, iar semnificantul ceea ce exprima acesta.

In aceeasi perioada cu F. de Saussure, pe continentul american, Charles Sanders Peirce definea semnul drept un instrument de comunicare umana, sugerand ideea ca intreaga gandire si cunoastere se realizeaza prin semne. In acceptiunea unei semioze infinite, Ch. S. Peirce considera semnul drept ceva care face ca altceva (interpretantul sau) sa se refere la un obiect la care el insusi se refera (obiectul sau) in acelasi fel, interpretantul devenind la randul sau un semn s.a.m.d.