TITU MAIORESCU - Etape în constituirea discursului fondator

TITU MAIORESCU - Etape în constituirea discursului fondator

Exegetii operei maioresciene disting doua etape în creatia criticului. Prima cuprinde studiile publicate între anii 1867 - 1873, dintre care mentionam: O cercetare critica asupra poeziei române la 1867, Asupra poeziei populare (1867), Limba româna în jurnalele din Austria (1868), În contra directiei de azi în cultura româna (1868), Observari polemice (1869), Contra scoalei Barnutiu (1868), Directia noua în poezia si proza româna (1872), Betia de cuvinte (1873), Raspunsurile 'Revistei contimporane' (1873). Tot aici trebuie sa amintim amplul studiu Despre scrierea limbei române, primele doua capitole tiparite în brosura (1866), urmatoarele fiind publicate în Convorbiri literare, iar în volum, toate la un loc, în anul 1873. De asemenea, în 1876, tipareste Logica (prima parte). Etapa amintita se întinde, de fapt, începând cu anul 1866, iar daca ne întoarcem mai în urma ajungem la primul eseu filosofic al criticului, Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (tiparit la Berlin, în anul 1861) sau la studiile Pentru ce limba latina este chiar în privinta educatiunii morale studiul fundamental în Gimnaziu? si Regulile limbii române, tiparite în Anuarul Gimnaziului si Internatului din Iasi pe anul scolar 1862 - 1863, respectiv în Anuarul Institutului Vasile Lupu, Scoala normala Trei Ierarhi din Iasi pe anul scolar1863 - 1864. Trebuie amintite mereu si aceste din urma scrieri ale criticului, care, desi unele scrise în germana (neinfluentând direct discursul cultural românesc de atunci), stau la baza conceptiei maioresciene de mai târziu. Multe idei din Einiges Philosophische…, din conferinte sau din teza de doctorat vor reveni cu regularitate în scrierile ulterioare.

Oricum, aceasta prima etapa este aceea a discursului fondator junimist, la care Maiorescu are o contributie capitala. Se poate vorbi, pâna la un punct, de caracterul “colectiv” al acestui discurs. Stim azi cu siguranta ca scurta prefata a primului numar din revista Convorbiri literare a fost scrisa de Maiorescu, dar e semnata de Iacob Negruzzi. Pe de alta parte, e de presupus ca multe din ideile si temele expuse de critic în studiile sale aveau adeziunea implicita sau explicita a întregului grup. Aceste texte se nasc în focul disputelor de la Junimea ieseana si, evident, au si o valoare exponentiala, de reprezentativitate. Nu ne îndoim ca forta de impersonalizare a discursului maiorescian corespunde structurii interioare a criticului, eleatismului personalitatii sale, dar si unor mecanisme specifice de producere a textului într-un asemena mediu intelectual deosebit de stimulativ, în care si cei care nu scriu îsi au contributia lor. Calitatea de text fondator a studiilor maioresciene emana din aceasta pliere organica pe un program de grup cu o – se va dovedi în timp – semnificatie paradigmatica. E modul în care Maiorescu concepe sa fie original, convins totodata ca face exact ce este necesar în virtutea unui principiu supraindividual de creatie. Într-un fel, aceste studii existau, virtual, înainte de a fi scrise. Meritul criticului e nu numai ca le-a dat forma si demnitatea de expresie nepieritoare, dar le-a si  sporit eficienta directa în câmpul culturii cu însusirile sale remarcabile de luptator. Scrierile maioresciene din aceasta perioada se axeaza pe marile campanii împotriva barnutismului, etimologismului, a directiei vechi în cultura româna, marcând totodata afirmarea unei viguroase directii noi în “poezia si proza româna”. Desi departe ca adversarii sa depuna armele, batalia pare de pe-acum câstigata. Spectacolul polemic oferit în Betia de cuvinte si Raspunsurile “Revistei contimporane” vine sa consfinteasca aceasta stare de fapt.

A doua etapa începe cu reluarea colaborarii la Convorbiri literare dupa 1880, colaborare întrerupta în 1873, si e dominata de cele doua studii critice fundamentale: despre Caragiale (Comediile d-lui Caragiale, 1885) si Eminescu (Eminescu si poeziile lui, 1889). Între acestea se situeaza Poeti si critici (1886) si În laturi!, acelasi an. Mai publicase înainte Contra neologismelor (1881), Literatura româna si strainatatea (1882), iar în Almanahul Societatii 'România juna' din Viena apar eseurile Despre progresul adevarului în judecarea lucrarilor literare (1883) si Din experienta (1888). Din ce publica dupa 1890 se retin îndeosebi savurosul studiu portretistic Oratori, retori si limbuti (1902) si Contraziceri? (1892). Acest ultim articol contine si un raspuns polemic dat lui Gherea la interventia acestuia din 1886, când i se paruse a identifica o contradictie în conceptia maioresciana privind raportul dintre obiectiv (impersonal) si subiectiv (original) în opera de arta. O mai mica relevanta au texte ca Ioan Popovici-Banateanul (1895) si În memoria poetului dialectal Victor Vlad (Delamarina) (1898). Ar mai putea fi mentionate aforismele si grupajul de 'recensiuni literare si rapoarte academice' despre D. C. Ollanescu (1891), traducatorul odelor lui Horatiu, Octavian Goga si Mihail Sadoveanu (despre ambii scrie în 1906) si I. A. Bratescu-Voinesti (1907), toti propusi de batrânul critic pentru premiere.

Toate aceste scrieri încoroneaza, într-un fel, activitatea criticului, dar altceva se astepta acum de la Maiorescu. O spune, într-o scrisoare, Duiliu Zamfirescu, întrebându-se retoric: “de ce, cu o asa armonica si superioara minte, lucrati asa de putin?”.⁵⁾ Maiorescu se apara, într-o lunga scrisoare de raspuns, detaliind programul unei zile de lucru (de “salahor”, cum zice el). Nu convinge însa. Chiar daca mai spera sa scrie o Istorie a românilor, impresia generala e ca stagneaza de mai multa vreme. Studiul despre neologisme si atacul împotriva lui N. Densusianu (În laturi!) amintesc mai mult de prima perioada, aceea a bataliei pentru limba si pentru “noua directie”. Iar celelalte articole nu depasesc nici ele caracterul fragmentar al operei critice maioresciene. Doar aparitia noii editii a Logicii (1892), continând si Metodologia, precum si îngrijirea editiei princeps de Poesii a lui Eminescu (1883) dau semne ca Maiorescu si-ar putea depasi conditia, adica acele retineri si inhibitii cae vin dintr-un scepticiam funciar al spiritului sau critic. În realitate, el se resemnase de mult, în contact cu realitatile culturale românesti. Conceptia sa organicist-utilitarista despre cultura îl conduce la elaborarea unui concept propriu de originalitate: “Tot ce e de valoare trebuie sa fie gândit si savârsit în mod original, în orice tara, mai ales si când e vorba de a aduce într-o tara mai putin cultivata cultura superioara a alteia. Traducere, locuri comune searbede, desi ar fi locuri comune numai în tara culta si lucruri noua pentru cea inculta, n-au nici un efect si sunt deci pierdere de vreme pagubitoare.” Explicatia care urmeaza e de bun simt, cu toate ca este invocat în continuare, în argumentatie, principiul teoretic al intuitiei: “Pentru ce? Pentru ca orice notiune (si într-asta se rezuma asa zisa cultura) este o formula abstracta care nu mai are nici un înteles când îi lipseste intuitia premergatoare. Pentru un om care si-a facut educatia într-o tara mai culta, problema, când e vorba de activitatea sa într-o tara mai putin culta, suna asa: Cu care domeniu dintre cele ce exista de fapt în aceasta tara trebuie sa faci legatura, pentru ca elementele sale intuitive sa fie grupate spre abstragerea muncii de cultura generala mai înalta? Aceasta însa este o munca originala, scoasa din izvorul stravechiu al intuitiei.”⁶⁾ Însemnarea dateaza din decembrie 1872. T. Maiorescu pare deja blocat în fata “principiilor generale ideale” care nu pot “strabate niciodata în tara noastra”, cum îsi notase în acelasi jurnal putin mai înainte. Grabitul doctor în filosofie de la Giessen si autor al eseului filosofic Einiges Philosophische…, o data stabilit în tara, îsi tempereaza brusc ambitiile si elanul care pareau sa-l anime la Berlin. Tine “prelectiuni poporale”, preda în învatamântul secundar o vreme, scoate almanahuri scolare, compune “o gramatica româna pentru scoalele elementare” si un “manual de bacalaureat pentru filosofie”, dar abia elaboreaza, în doi timpi, Logica si renunta, în cele din urma, la tratatul de psihologie. Nu întâmplator, în acelasi context, desfiinteaza cursul de lingvistica comparata al lui Hasdeu la Universitate, considerat probabil prea fantezist, si are serioase rezerve fata de unele specializari universitare, precum Conservatorul sau chiar Facultatea de filosofie (pe care, temporar, ar vrea sa le închida), acestea nefiind în concordanta cu starea de lucruri existenta atunci în tara. Rezerve va manifesta mai târziu si fata de preocuparile de filosofia istoriei ale lui A. D. Xenopol (sincrone, totusi, pe plan auropean) si, poate, si fata de proiectul de sistem filosofic al lui V. Conta. Asemenea creatii pareau supradimensionate (constructii abstracte, forme fara fond) în ochii lui Maiorescu si, evident, nu corespundeau conceptului sau organicist de originalitate, bazata pe “intuitia premergatoare”. Cu alte cuvinte, nu poti fi original decât în cadrul unei culturi date, facând parte în mod organic din corpul acesteia. “Il y a une force educatrice dans la masse” scrie într-un loc T. Maiorescu. Parafrazând, am putea spune ca exista o forta creatoare specifica, limitata la un anumit stadiu de mentalitate si evolutie culturala, careia nimeni nu i se poate sustrage. A fi original însemna de fapt a fi intrinsec original, nu doar prin diferentiere individuala, ci si prin supunerea la un imperativ mai înalt, în ochii criticului, acela al adecvarii la realitati si posibilitati.