TITU MAIORESCU - Filosof si teoretician al culturii

TITU MAIORESCU - Filosof si teoretician al culturii

a)     Principiul intelectual în lingvistica

Spiritul critic maiorescian nu e o simpla reactie inflamata la starea de lucruri din cultura româna, ci se bizuie totdeauna si pe argumente teoretice: argumente de bun simt, în aparenta, dar care vadesc o solida initiere din partea criticului în problematica filosofica a culturii. Toate studiile sale importante fac apel la principii estetice si filosofice sau chiar la teorii stiintifice, în spiritul pozitivismului dominant în secolul al XIX-lea. Mai ales în materie de limba autorul vadeste, în cercetarile sale, o buna cunoastere a principalelor teorii lingvistice din acea vreme si s-a dovedit capabil sa poarte un dialog competent cu filologi de prestigiu, precum Hugo Schuchardt, cu care a polemizat la un moment dat.

Batalia pentru limba si ortografie constituie una din primele manifestari ale actiunii critice maioresciene. Criticul nu a fost un lingvist sau filolog, în sensul modern al termenului, si nu poate sta ca specialist alaturi de un Hasdeu sau T. Cipariu, dintre contemporani. De asemenea, nu a mentionat niciodata lingvistica sau filologia printre stiinte. Era bine informat însa în domeniul lingvisticii generale, reusind de fiecare data sa aseze discutia în chestiuni de limba pe terenul elementar al principiilor. În mare, studiile lingvistice ale lui T. Maiorescu merg în doua directii: una, ca baza lingvistica a Logicii, alta, ca baza lingvistica a poeticii sale.⁷⁾ Poezia e privita ca  arta a cuvântului, iar gramatica este identitficata cu 'logica limbii'. Cu asemenea convingeri de principiu, criticul afirma într-un loc: 'Precum din aritmetica si geometrie a fost luata metafizica apriorica (estetica transcendentala), tot asa trebuie scoasa logica din limba' (Însemnari zilnice, 5 ian. 1866). Totusi, adauga el imediat, 'gramatica scolara greaca a aparut abia dupa Logica aristotelica'.⁸⁾

Trecem peste primele doua studii lingvistice ale lui T. Maiorescu, nereluate în Critice, republicate de E. Lovinescu în Antologia ideologiei junimiste (1943). Intereseaza mai putin în aceste articole conceptia criticului despre limba, textele având o importanta mai mult de natura didactica si general-teoretica. De asemenea, articolul polemic Limba româna în jurnalele din Austria (1868) este interesant îndeosebi pentru mostrele lingvistice date ca exemplu de degenerare a limbii în publicatiile românesti din Ardeal, prin germanizarea limbajului uzual si complicarea exagerata a stilului. Remarcile taioase ale lui Maiorescu vor declansa, pentru multa vreme de aci înainte, reactia vehementa a ardelenilor împotriva criticului.

Mai solid întemeiat teoretic este amplul studiu Despre scrierea limbei române, în care încearca sa elaboreze un sistem ortografic cât mai functional, adaptat la realitatea vie a limbii vorbite si scrise. Criticul este adeptul principiului intelectual în lingvistica: 'O metoda, înainte de a fi fonetica sau etimologica sau fonetico-etimologica, trebuie sa fie simplu logica'⁹⁾. Pe de alta parte, T. Maiorescu sustine 'factorul natural în evolutia limbii'. Limba este produsul organic (intuitiv) al popoarelor, nu creatia rationala a filologilor. Acestia din urma nu pot modifica limba naturala dupa conventiile si proiectele lor savante. Pot doar s-o studieze, s-o explice din punct de vedere stiintific. Numai uzul cotidian si, eventual, geniul poetilor sunt creatori de limba.

În materie de ortografie, criticul respinge de la bun început alfabetul slavon, impus noua accidental, 'care învalea mai mult decât revela limba româna'¹⁰⁾. În locul acestuia noi avem deja un alfabet, spune criticul: alfabetul latin, pe care trebuie numai sa-l introducem în scrierea noastra. Dificultatea provine din faptul ca nu exista toate literele necesare, în special pentru sunetele inexistente în alte limbi romanice (a, î, t, s). Împotriva etimologismului, care încerca sa reconstituie un stadiu de mult depasit în istoria limbii, dar si împotriva fonetismului exagerat ('Scopul final al scrierii nu este, ca la notele muzicale, sunetul, ci întelesul, si acestui înteles trebuie sa i se supuna absolut numarul si forma literelor.'¹¹⁾), criticul alege calea de mijloc a unui fonetism temperat prin 'necesitati etimologice' minimale.

Ortografia maioresciana se va impune, mai întâi, în paginile revistei Convorbiri literare, iar ulterior, în urma celor doua rapoarte academice din 1880 si 1904, alcatuite de o comisie de specialitate, dar prezentate în plen chiar de critic, ea va deveni ortografia acceptata oficial. Aceeasi solutie echilibrata, tinând seama de evolutia fireasca a limbii, ca fenomen organic, propune si în chestiunea introducerii neologismelor în functie de necesitati, nu prin abuz si sacrificarea spiritului viu al limbii (În contra neologismelor, 1881). Mai ales acest ultim studiu a fost considerat drept ultima contributie capitala a lui Maiorescu la 'spiritul critic' în cultura româna (cum sustine G. Ibraileanu, în Spiritul critic în cultura româneasca).

Mai toate articolele despre limba au însa structura unei dizertatii, bazate mai mult pe o argumentare de tip filosofic si nu pur lingvistic. Chiar daca apeleaza la idei si lucrari ale unor Max Müller, Wilhelm von Humboldt, A. Schleier sau Fr. Dietz, criticul pune mai presus de argumentele filologice principiul intelectual si ceea ce el numeste “natura logica a limbii”. El nu gândeste, în primul rînd, ca un lingvist: “Fonetismul nu este un principiu fundamental al scrierii, ci este o regula secundara, supusa adevaratului principiu, care este intelectul.”¹²⁾ Iar putin mai încolo vorbeste despre “dependenta rationala a regulei fonetice de la principiul logic în scrierea limbei.”¹³⁾ Hugo Schuhardt îl acuza ca logicizeaza limba. Într-adevar, el se refera mereu, cu obstinatie, la întelesul si structura notionala a cuvintelor si a structurilor gramaticale. Chiar si fenomenul atât de specific al flexiunii este explicat tot prin principiul intelectual “al concentrarii mai multor idei deodata într-un singur act al gândirii”. Ideea e dezvoltata explicit într-un adaos ulterior la studiul Despre scrierea limbei române, în care încearca sa aduca unele contributii originale la teoria hieroglifelor în domeniul scrierii, nemultumit de cele existente în acel moment. Pentru Maiorescu logica si gramatica limbii române sunt aproape acelasi lucru. Replica lui Schuchardt este cât se poate de clara: “Il n’y a pas de grammaire hors de la langue parlée”. T. Maiorescu îi raspunde cu un citat din W. v. Humboldt: “Relatiunile gramaticale atârna cu totul de la intentia în care sunt stabilite. Ele nu sunt atât alipite de cuvinte, cât sunt mai multe gândite de cel ce vorbeste si aude… Cuvintele si relatiunile gramaticale se pot adauga în gândire, fara a fi totdeauna exprimate prin vreun semn în limba.”  Concluzia criticului este ca cel putin “la moitié de la grammaire est en dehors de la langue parlée”.¹⁴⁾ Cealalta jumatate se refera la limba gândita, care este identica, în esenta, cu structura logica a limbii. Alteori Maiorescu vorbeste de forta creatoare a limbii, energeia, cu un concept al aceluiasi Wilhelm von Humboldt.

Structura de dizertatie a studiilor lingvistice maioresciene vine tocmai din aceasta conceptie, mai degraba filosofica (logicizanta) asupra limbii. De aceea, sustine el, scrierea trebuie sa oglindeasca “natura logica a limbei iar nu natura sensibila a obiectelor”. Scopul scrierii nu e sunetul ci sensul ideilor si al raporturilor dintre ele, ceea ce înseamna ca sunetele în cuvânt sunt semne logice (foneme, spunem astazi). Mai ales ultimele doua parti al studiului Despre scrierea limbei române pot fi citite ca doua eseuri aproape independente de restul lucrarii. Criticul îsi propune sa explice întâi de toate natura fonetismului si etimologismului, adica sa arate care este ratiunea unui sistem ortografic sau a celuilalt. Regulile propriu-zise le fixase mai înainte. Acum vine doar sa le legitimeze din punct de vedere filosofic. O spune aproape explicit la sfârsitul studiului: “Noi, cari am fost condusi spre aceste cercetari mai mult din interesul lor filosofic, constatam urmatoarea lege psihologica-limbistica: Ceea ce sustine sonurile unui cuvânt în unirea lor integrala este constiinta întelesului lor primitiv.” etc. Nu ne mira ca un pasaj de câteva pagini din acest studiu, despre teoria notiunii si a raportului obiect (lucru) – notiune - cuvânt, trece intact în tratatul de Logica. Unitatea discursului cultural maiorescian este vizibila chiar si la acest nivel al migratiei de idei, sintagme sau pasaje întregi de la un text la altul. Trebuie mereu avut în vedere, la lectura, substratul filosofic comun al tuturor scrierilor maioresciene. Iata înca un exemplu, daca mai era nevoie, dintr-un articol despre limba latina în gimnaziu, publicat într-un anuar scolar si neretinut în Critice: studiul limbii latine, prin rigoarea sa, apara “contra licentei spiritului” si conduce la obiectivitate, spune viitorul critic, ceea ce înseamna “a scoate egoismul sau mai bine individualismul din fiecare om si a supune pe acesta unei sfere superioare, adica întrucât este cetatean statului si disciplinei, întrucât este spirit gânditor – naturii lucrului si adevarului”¹⁵⁾.

b) Logicianul

Trecerea de la “filosofia limbii” la logica nu comporta nici o dificultate în cazul lui Maiorescu. Acesta a privit întotdeauna logica si gramatica împreuna, ca pe doua discipline aproape de nedisociat una de alta: “Astazi mi-a venit în minte ca adevarata carte de logica ar fi: Logica si gramatica.” (ianuarie 1866). Limba este “Logica încarnata” – considera pe atunci Maiorescu.¹⁶⁾ Pe de alta parte, ne amintim de revelatia traita de elevul de la Theresianum la primul contact al sau cu logica. A consemnat momentul în cuvinte de o gravitate tulburatoare: “Pentru directiunea mea stiintifica a fost de cea mai mare însemnatate cunostinta cu privirea generala asupra filosofiei si cu logica, aceasta stiinta asa de extrem de interesanta. Ea m-a adus sa nazuesc spre cea mai buna formulare a cugetarii, spre o exprimare fara greseli, scurta, adevarata, spre o ferire de acele cuvinte umflate si goale, pe care tinerii sânt asa de aplecati sa le întrebuinteze; ea mi-a insuflat întâi într-adevar iubirea pentru o directie de gândire de care niciodata nu ma voi desparti.”¹⁷⁾ Este o însemnare din 31 dec. 1857. Acest “niciodata”, spus apasat, nu exprima doar o exaltare juvenila de o clipa, ci defineste o atitudine si o linie de gândire de la început mature, marcând trezirea adevaratei vocatii a criticului si gânditorului. Ironia maioresciana, dar si spiritul critic au ca fundament exercitiul logic înteles ca act constitutiv elementar al spiritului. Concordanta dintre idee si cuvânt, cultura si expresie sau dintre forma si fond, teme constante ale reflectiei teoreticianului cultural, nu deriva doar din obsevarea starilor de lucruri exterioare. Acestea tin si de o anume dispozitie si structura interioara a spiritului critic maiorescian.

Logica, tratatul propriu-zis, este elaborata în mai multe etape, pe masura dezvoltarii cursurilor de logica, tinute la Universitatile din Iasi si Bucuresti. Prima editie apare în 1876, cuprinzând logica elementara sau analitica, adica teoria notiunii, a judecatii si a silogismului, cea de a doua în 1887, cu adaosul “Metodologiei” sau logica sintetica (descriere, clasificare, definitie, diviziune, teoria demonstratiei si a inductiei), iar a treia în 1890. Aceasta din urma contine în plus “o noua expunere a silogismelor”, rezultat al ultimelor prelegeri universitare sutinute de la integrarea criticului din nou în învatamântul universitar (1884). Forma si cuprinsul definitiv ale lucrarii sunt stabilite de-abia la editia a V-a din 1898, dupa care textul nu mai sufera modificari. Oricum, Logica lui T. Maiorescu nu e decât un “rezumat scurt al prelegerilor” amintite, un manual, cum autorul însusi precizeaza în prefata.

Acuzat la început de plagiat de catre adversarii sai, criticul este aparat stralucit de Eminescu, care vede în logica maioresciana “o sinteza empirico-rationalista”, nelipsita însa de originalitate.¹⁸⁾ Problema izvoarelor si influentelor, mai ales din J. St. Mill, amintit la bibliografie, dar si din Herbart, Drobisch, Trendelenburg, Twesten, la care se adauga fireste Aristotel, singurul citat mereu în text de Maiorescu, e tratata pe larg si clarificata de Mircea Florian.¹⁹⁾

Dincolo de problema influentelor si izvoarelor, Anton Dumitriu apreciaza, la rândul sau, “tinuta cu totul personala, maioresciana” a Logicii, redactata în spirit “modern”, desi reperul si ghidul permanent îl constituie Aristotel.²⁰⁾ Asadar, nici vorba de plagiat. Dintre numeroasele idei personale întâlnite în text, merita amintite câteva: despartirea clara operata de Maiorescu între psihologie, care se ocupa de “explicarea argumentarii ca fenomen al inteligentei omenesti” si logica, “stiinta care stabileste regulile formale pentru argumentare” (problema lamurita riguros mai târziu de logicienii matematicieni - cf. Lukasiewicz, Aristotel’s Syllogistic, 1951); împartirea fundamentala a notiunilor, dupa continut (intensiune) în “concordante si opuse”, considerata mai potrivita decât împartirea în pozitive si negative, deoarece nu exista notiuni “pozitive în sine” sau “negative în sine” (pozitiv si negativ sunt idei corelative); pentru înlaturarea confuziei, Maiorescu distinge, de asemenea, între negatia simpla sau pura, care consta în înlaturarea unei notiuni pozitive (alb – non-alb) si negatia mixta, care pe lânga înlaturarea unei notiuni, cuprinde si punerea alteia (alb – negru); cu alte cuvinte, nu exista o negatie în sine, ci mai multe feluri de negatii, cum va demonstra mai târziu Haskel B. Curry, în Foundations of Mathematical Logic (New York, 1963); din tabloul kantian al judecatilor, Maiorescu retine ca fundamentala distinctia dintre judecati afirmative si judecati negative (dupa categoria calitatii), cu specificarea ca judecatile afirmative sunt întotdeauna categorice, cum le considera si Aristotel; restul judecatilor n-au relevanta logica în sine, bunaoara distinctia între judecati universale si particulare (dupa cantitate) este secundara, iar judecatile problematice, asertorice si apodictice – subsumate categoriei modalitatii - sunt invocate numai în legatura cu problema – mai mult psihologica - a certitudinii; împotriva lui J. St. Mill sustine hotarât valoarea de cunoastere progresiva a silogismului (“orice silogism este menit sa cuprinda un progres al gândirii”), respingând totodata formele improprii de silogism si limitând drastic – pe urmele lui Bacon si Kant - numarul figurilor si mai ales al modurilor silogistice etc. La toate acestea se adauga unele idei originale privind natura axiomelor geometriei, mai ales prin conceptia surprinzatoare la Maiorescu – acesta nefiind matematician - despre definitiile geometrice si constructivitatea adevarului matematic (idei întâlnite mai târziu la H. Poincaré si E. Goblot, si dezvoltate de Louis Rougier, în La Structure des Téories déductives, 1921). Desigur, T. Maiorescu n-avea cum sa prevada dezvoltarea logicii în directia logisticii moderne (cu toate ca la un moment dat se arata preocupat de problema cunatificarii predicatului). Câstigul pe care-l aduce, mentinându-se strict pe terenul logicii elementare, e mai mult în privinta preciziei, exactitatii si limpezimii expunerii. Iata concluzia lui A. Dumitriu: “Toate aceste anticipari, pe care le-am mai fi putut completa si cu altele, cum ar fi ideile sale în Metodologie, despre inductie, despre criteriile adevarului etc., au o originalitate profunda. Ele dovedesc ca Maiorescu era un gânditor cu posibilitati exceptionale, exprimând întotdeauna în mod personal si viu probleme foartre abstracte, cu o claritate cu adevarat carteziana.”²¹⁾

Pentru multe generatii de tineri intelectuali români Logica maioresciana, “lucrare de minunata concizie, claritate si rânduiala” a constituit un “model de cugetare strânsa, canon de reguli de orientare” (I. Petrovici). Iar pentru I. Brucar, manualul lui Maiorescu este “un început si o limita” în istoria acestei discipline la noi în tara.

Surprinzator ese si modul în care T. Maiorescu problematizeaza în permanenta principiile si regulile logicii elementare, care pareau de mii de ani încremenite în forme neschimbatoare. Desigur, nu pentru a le modifica sau înlocui cu altele, ci pentru a oferi de fiecare data un comentariu comprehensiv intrinsec al acestora, menit sa însufleteasca totodata ceea ce în mod obisnuit e atât de arid si abstract în studiul logicii.²²⁾ În textul maiorescian, de o impecabila claritate si concizie, aceste reguli si principii parca se nasc a doua oara. Ai impresia la lectura ca mereu încearca sa raspunda la o întrebare mai veche: “În ce relatie se afla gândul si fiinta? Ce punte exista pentru a trece din gând în fiinta si din fiinta în gând?” Se pare ca el întelegea în spirit mult mai pragmatic exercitiul logic, privit nu ca un algoritm abstract, perfect izolat în sine si formalizat, ci evidentiind uriasul potential aplicativ al acestuia în contact cu structurile vii ale existentei si cunoasterii. Adevarul e ca T. Maiorescu dezvolta, într-un plan secund, si o teorie a cunoasterii, cu numeroase sugestii privind dezvoltarea stiintelor moderne (mai ales în Metodologie). De o mare bogatie si varietate sunt notele si adnotarile ulterioare, cu trimiteri adeseori la literatura, articolul de ziar sau la ultimele descoperiri stiintifice, mentinând în permanenta un contact viu cu tot ce e nou în stiinta si cultura. Alteori, atinge chiar unele probleme de metafizica, atunci când se opreste asupra distinctiei kantiene dintre judecatile analitice si judecatile sintetice, respectiv judecatile sintetice a priori. Precizam însa ca Maiorescu nu amesteca niciodata logica cu psihologia sau metafizica (precum Hegel), si nici cu retorica (Aristotel). Meritul sau e, dimpotriva, acela ca separa strict domeniile acestora, precum separa în critica esteticul de politic si etic, fara a obtura însa deschiderea demersului logic spre viata reala si îmbogatirea infinita a cunoasterii din si prin experienta. În felul acesta, “mai toata stiinta si toata practica omeneasca sunt supuse autoritatii Logicei”²³⁾. E drept ca unele dezvoltari în aceasta directie duc la formularrea unor reguli oarecum restrictive, asa cum se întâmpla în finalul Logicii, când T. Maiorescu contesta posibilitatea ca stiinta riguroasa a istoriei, într-un sens restrâns.²⁴⁾ Iar într-un alt loc, reduce teoria originii formelor spatiale a lui Vasile Conta, în Teoria ondulatiunii universale, la un simplu sofism (petitio principii). Convingerea lui Maiorescu e ca “Logica nu ne da însasi stiinta derivata, ci ne da numai regula pentru a judeca aceasta stiinta. (…) Ea nu descopera si nu experimenteaza, ci judeca si critica”.²⁵⁾ Ceea ce nu-i confera însa criticului competenta de a se pronunta atât de autoritar asupra continutului unor teorii metafizice sau stiintifice de stricta specialitate.

Si mai important e însa faptul ca preocuparile pentru logica i-au marcat definitiv criticului - cum spuneam si mai înainte - formatia intelectuala. Pentru Maiorescu logica e un instrument filosofic de gândire, dar si o vocatie. Structura psihica si mentala a criticului s-a regasit în totalitate în logica, înteleasa nu doar ca exercitiu formal de gândire, ci mai ales ca disciplina interioara a spiritului. De aceea, firesc ar fi sa nu-l raportam mereu pe Maiorescu la modele si posibile izvoare exterioare din care si-a extras materialul, “informatia” etc. Impulsul i-a venit dinlauntru, în timp ce contactul exterior cu studiul logicii a fost doar accidental. Altfel, nu i-ar fi marcat între-un mod atât de covârsitor viata si opera. Toate scrierile sale se supun modului elevat, concis si riguros de argumentare al logicianului. Dupa cum un remediu mai eficient împotriva “betiei de cuvinte” nici nu putea fi gasit în afara principiului evidentei logice. Înainte de a vorbi de gustul clasic, ar trebui sa vorbim de structura prin excelenta cerebrala a spiritului critic maiorescian. Pentru Maiorescu chiar si comparatiile trebuiau sa fie “logice” în poezie, iar fantezia ce mai rara este, spune într-un loc, “fantezia care opereaza prin abstractizare”. Imaginatia singura i se pare a fi semnul unei memorii slabe si al unei minti lenese. La fel, polemismul maiorescian, diferit de spiritul pamfletar comun, pare a fi expresia cea mai înalta a aceleiasi deprinderi cu arta argumentarii logice parca înnascute.

c) Principiul Adevarului în cultura

Tratatul de logica se încheie semnificativ cu îndemnul “la respectul adevarului”. Asa cum estetica nu creeaza frumosul, nici logica nu produce adevarul, dar “mijlocul principal pentru a ne feri de sofisme”, considera Maiorescu, este “iubirea adevarului”. Aceasta încredere aproape mistica în Adevar este însa mult mai veche la Maiorescu. Acum ea primeste doar si o îndreptatire logic întemeiata. Afirmarea unui principiu încarnat al adevarului este asadar primul si ultimul cuvânt al criticului în materie de critica filosofica a culturii. Filosofia însasi, în conceptia sa, “nu pluteste undeva în departari”, ci “ea este înfim legata de orice activitate spirituala” si practica.²⁶⁾ A demonstra adevarul înseamna, de fapt, pentru Maiorescu a construi, a face cultura în spiritul adevarului. Teoria sa despre cultura este prin excelenta activista si constructiv-utilitarista. În ciuda scepticismului mai mult teoretic, spiritul critic maiorescian nu inhiba, ci îndeamna la creatie, la constructia culturala de anvergura.

Într-un alt plan, mai restrâns, apelul la idei si concepte estetice confera criticii literare maioresciene, cum s-a spus, 'un caracter strict normativ' (E. Lovinescu). Criticul porneste adica, de fiecare data, de la idei generale, care sunt si criterii si norme axiologice, ridicând în permanenta gustul si întelegerea operei de arta la altitudinea principiului filosofic. Dar procedeaza asa nu pentru a complica inutil lucrurile, ci pentru a le limpezi. La functia critica a ideilor generale se adauga, în mod firesc, functia lor normativa si hermeneutica. Cu alte cuvinte: logica, estetica, principiile metafizice în general constituie instanta transcendenta a spiritului critic. Ceea ce cauta mereu cu îndârjire tânarul Maiorescu este îndreptatirea temeiului absolut în cultura. Numai fiinta simpla, scrie el, poate fi absoluta. Orice adaos prin exces hipertrofic, netinând seama de 'natura lucrului', face sa-si piarda calitatea indestructibila. Urmându-l îndeaproape pe A. W. Schlegel, T. Maiorescu se arata preocupat, cu obstinatie am putea spune, de 'scoaterea în evidenta a aprioricului originar, a celui ce da întemeiere'. Acesta e punctul de foc, zice el, în care launtricul comunica cu exteriorul, într-un cogito mai larg, si dogmaticul cu gândul interior autorevelat. Din acest motiv: «Totul trebuie redus la radacina fiintei noastre existente, si astfel, neîndoielnic, are o valoare».²⁷⁾

Cuvânt magic acesta, valoarea, în teoria maioresciana a 'fundamentului dinlauntru' în cultura. Desigur, la rigoare, transcendentalismul maiorescian este un logicism (ca si în conceptia despre limba), nu tocmai strain de cunoscuta definitie hegeliana: 'Tot ce este real este rational' (citata în mai multe rânduri în scrierile din tinerete ori în corespondenta cu tatal sau). Am vazut ca tânarul Maiorescu a avut revelatia logicii pe când era elev la Theresianum, traind în acel moment logicul ca pe un 'fenomen originar', cum ar spune Lucian Blaga. Dar pentru critic Logica a fost totdeauna un continut, nu doar o forma, adica un îndreptar sigur împotriva erorii, mai ales a abuzului de cuvinte, precum si un principiu de creatie si de predeterminare a 'începutului în cultura', într-o ordine transsubiectiva a creatiei. Numai în felul acesta adevarul dinlauntru devine valoare de creatie culturala: “Abia dupa ce vei simti ca este de datoria fiecaruia sa se formeze pe sine pentru cei mai buni dintre oameni, numai atunci vei putea face ceva. Acesta este lucrul mare cu adevarat: a scoate din sine cu plina stiinta adevarul etern si a-l introduce în viata. Tot restul este aproape zero.”²⁸⁾

La un nivel de echilibru constant, spiritul filosofic maiorescian se manifesta ca pendulare permanenta între extreme, între da si nu, dintr-o perspectiva critica sintetizatoare. Negatia este, în esenta, tot o afirmatie, dovada ca adevarul este în mod manifest expresia unui contrariu. Criticul va opta de fiecare data pentru o viziune explicatva sau alta, sub presiunea nemijlocita a unei raportari concrete la constructia culturala pe care el o preconizeaza. Cu alte cuvinte, va judeca dupa criterii transcendente (anistorice) sau, dimpotriva imanente (organiciste), în functie de nevoia de a-si legitima într-un mod cât mai credibil propria actiune critica. În orice caz, logicismul nu exclude neaparat istorismul.

Pe de alta parte, de la aspectul impersonal al adevarului la obiectivitatea sa transcendentala nu e decât un pas. Vrem sa spunem ca spiritul critic maiorescian este mult mai elastic decât s-a crezut, având o larga sfera de cuprindere sintetica, totalizatoare. E aproape un adevar comun ca teoria maioresciana a culturii se situeaza indiscutabil 'în orizontul conceptiilor istoriste si hegeliene'²⁹⁾. Ceea ce nu-l opreste pe T. Maiorescu sa supuna nu o data latura istorica a faptelor si fenomenelor de cultura unei evaluari pornind de la criterii transcendente anistorice, concepte pure ale unor valori postulate de o constiinta în genere (kantiana Bewusstsein überhaupt). 'Cine a tagaduit vreodata - se întreba criticul, în Observari polemice - ca ceea ce este are cauza si motivele sale de a fi asa cum este? (…). Dar a întelege realitatea unui lucru nu va sa zica a-l primi fara împotrivire…'. Iar putin mai încolo: 'Caci daca istoria scrisa admite explicari (adica justificari - n.ns.), adevarul de realizat nu admite transactiuni. El neaga eroarea absolut, oricare ar fi motivele ei, precum se neaga în dezvoltarea omeneasca orice popor, care nu a stiut sa-si însuseasca elementele de cultura în timpul priincios.'³⁰⁾ Altfel spus, explicatia istorica e relativa si legitimatoare: se refera la trecut, la ceea ce s-a petrecut deja. Faptele trecutului le descriem de obicei în termeni de necesitate, chiar daca ele au stat la un moment dat sub semnul purei întâmplari. În schimb, negatia erorii trebuie sa fie absoluta: se refera la prezent si la 'adevarul de realizat' de aci înainte. De la sine nu se îndreapta nimic, iar “întelegerea raului este o parte a îndreptarii”. De unde necesitatea criticii, oricât de inconfortabila ar fi aceasta. Persoane demne de tot respectul, precum Petru Maior, Sincai, Cipariu sau Aron Pumnul, 'barbati de valoare personala, care si-au jertfit viata lor la binele public asa precum l-au înteles', pot fi mai presus de critica, sustine Maiorescu, opera lor însa nu. Încât o judecata obiectiva “nu poate face din cartea lui Petru Maior o istorie, din compilatia fara critica a lui Sincai o hronica, din etimologismul d-lui Cipariu si din limba lui Pumnul un adevar limbistic”. Este cât se poate de limpede argumentarea pe care se sprijina demersul maiorescian, mult mai nuantat în negatie decât pare la o privire de suprafata. Logicianul, care facea distinctie între negatia pura si negatia mixta, nu se dezminte. Cu totul altfel aratase negatia maioresciana cu un an înainte în studiul În contra directiei de astazi în cultura româna: “Vitiul radical în ele si prin urmare în toata directia de astazi a culturei noastre, este neadevarul, pentru a nu întrebuinta un cuvânt mai colorat, neadevar în aspirari, neadevar în politica, neadevar în poezie, neadevar pâna în gramatica, neadevar în toate formele de manifestare a spiritului public.”³¹⁾ Numai în mod abstract adevarul se opune pur si simplu neadevarului, în realitate lucrurile sunt intrinsec adevarate sau evident false. Când neaga, T. Maiorescu nu are în vedere eroarea în sine a operelor trecutului, “caci aceasta se explica si uneori se justifica prin împrejurarile timpului”. El, de fapt, neaga neadevarul permanentizat care viciaza însusi fundamentul unei culturi. Orice nou început în cultura trebuie sa aduca ceva distinct, propriu, ceva ce nu a mai fost înainte, dar sa constituie totodata si un fundament pentru ceea ce se va cladi în continuare. T. Maiorescu evidentiaza mai ales valoarea intensiva, energica a adevarului în cultura, forta acestuia de a birui “greutatile timpului” si de a produce “sirul neîntrerupt de forme noua de viata”.

Pe de alta parte însa, si într-un sens complementar, valorile însesi nu sunt scoase  niciodata 'din conditia lor istorica' de catre critic. Aceleasi criterii imanente domina - am vazut - reflectia asupra limbii - limba considerata 'un produs instinctiv natural' al geniului lingvistic al popoarelor. Limba este mediul natural al cuvântului si acesta nu poate fi rupt din conditia lui de semn, parte integranta a unui sistem semiotic înglobant, sistem care, în conceptia lui Maiorescu, influentat de Wilhelm von Humboldt, functioneaza ca un organism autoreglat. Pe buna dreptate considera criticul ca, în limba, nu se vor impune niciodata 'aberatiile rationalizante' ale filologilor. Pretentia latinistilor de a face limba mai rationala este absurda. Contrazice însusi spiritul imanent al limbii, natura ei. Or, nota distincta a criticismului maiorescian tocmai în asta consta: în a nu scoate valorile si fenomenele culturale din natura lor proprie sau din contextul lor ontologic (natural). Într-adevar, tot ce este real e rational, dar nu trebuie pusa mai multa ratiune în lucruri decât au acestea de facto, dupa cum nu e permis, în constructia culturii, un exces de forma hipertrofic în detrimentul continutului ('fondul dinlauntru').

Invocarea mai insistenta a criteriilor transcendente (fata de cele imanente, mai mult subîntelese) are un singur scop: evitarea riscului 'ce-l aduce înfundarea în trivial si refuzul conceptiilor generale'. Connvingerea tânarului Maiorescu era ca “specialistii unilaterali sunt rusinea stiintei”. Filosofia mai ales “apuca pe cai gresite când se preocupa de cazuri particulare, când se înfunda în mucegaiul prafuit al istoriei”³²⁾. Filosofia trebuie sa puna în valoare “caracterul universal al necesitatii” si “sa tina seama de întreg” în investigatiile sale. Aceasta pledoarie pentru întreg, deoarece în întreg se afla sensul nu în parti, e un principiu hermeneutic modern. Desi manifesta o oarecare rigiditate apriorista în materie de teoria si filosofia culturii, Maiorescu gândeste mai degraba în maniera teoreticienilor “stiintelor spiritului” (Geisteswissenschaften), cu toate rezervele sale fata de teoria lui A. D. Xenopol.

Nihilismul maiorescian, alimentat mai întâi de scrierile lui Feurbach si ulterior de filosofia lui Schopenhauer si Kant (sustinând autonomia valorilor si separarea filosofiei de religie si de orice forma de ideologie în genere), s-a adaptat în timp la exigentele unei constructii culturale pozitive. Peste atitudinea de negatie din ratiuni metafizice, specifica modernitatii europene a acelui moment, se suprapune conceptia evolutionista a culturii. În acelasi sens, tânarul Maiorescu respingea utopia socialista si comunista, în conferinta din 1859, în favoarea unei doctrine de factura liberala moderata, usor de combinat apoi – în procesul constructiei culturale propriu-zise – cu programe de nuanta conservatorista, nelipsite însa niciodata de realism. Spiritul disociativ transant al criticului evalueaza cu discernamânt, desi “fara transactiuni” de ordin moral, raportul dintre necesitate si posibilitate în contextul de atunci al culturii românesti. Amintindu-l la un moment dat pe Mefisto, spiritul care 'neaga tot', criticul este nu mai putin constient de complexitatea oricarui început autentic în cultura: 'Orice geneza, orice devenire este învaluita în negura misterului'. Daca logicianul facea distinctie între mai multe feluri de negatii, toereticianul culturii vadeste nu mai putin flexibilitate în atitudinea sa critica. Cum am vazut, registrul negatiei se nuanteaza de la un text la altul, câstiga teren propunerea de proiecte folositoare constructiei culturale de perspectiva. Câte o izbucnire mai violenta de moment, ca în articolul În laturi! (1886), vizeaza numai cazuri particulare, nu mersul de ansamblu al culturii. Nu întâmplator, în viziunea criticului, are trecere numai gândul (sau principiul) care fiinteaza conform legilor imanente, adevarului cultural intrinsec; altfel spus, spiritului propriu al culturii si limbii. În 'teoria formelor fara fond', fondul ar trebui sa fie - în spirit hegelian - duhul propriu culturii noastre, Volksgeist (în interpretarea – clasica - a lui Tudor Vianu)³³⁾. Numai ca teoria “fundamentului dinlauntru”, trecând prin critica formelor fara fond, încearca nu sa izoleze cultura româna, ci sa gaseasca o cale de acces catre cultura europeana, prin afirmarea ferma a autonomiei valorilor si descurajarea oricaror resentimente autohtoniste (“regenerarea noastra nu poate începe decât în spiritul culturii moderne”).