TITU MAIORESCU - Teoreticianul literar. Ideile estetice

TITU MAIORESCU - Teoreticianul literar. Ideile estetice

Revenind la caracterul normativ al criticii literare maioresciene, deci pe un plan oarecum intermediar, parasind terenul exclusiv al criticii culturale (cu cele doua aspecte evidentiate de comentatori: teoria explicativa si teoria constructiva a culturii³⁴⁾), baza o constituie un repertoriu, fatalmente limitat, de idei estetice generale de extractie hegeliana sau schopenhaueriana (kantiana), aplicate cu strictete la literatura româna din acel timp. Într-un interval de doua decenii, de la O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867 la Comediile d-lui Caragiale si Poeti si critici, culminând cu Eminescu si poeziile lui (1889), se distinge cu destula claritate linia evolutiva a conceptiei estetice maioresciene, de la un idealism concret hegelian la un idealism abstract schopenhauerian. Este formula lui Eduard von Hartmann care identificase un asemenea curent în estetica europeana din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Între cele doua momente, hegelian si schopenhauerian, se interpune teoria “romanului modern, în deosebire de tragedie” dezvoltata de Maiorescu în studiul comparatist Literatura româna si strainatatea (1882), cu exemplificari din literatura universala (Flaubert, Dickens, Bret-Harte, Fritz Reuter) si literatura româna (Creanga, Slavici, Gane, Negruzzi).

Numai ca toate aceste idei estetice, într-o forma incipienta, apar si în scrierile din tinerete ale criticului, când era influentat mai mult de Herbart, care - la rândul sau - îl urma îndeaproape pe Kant etc. Chiar si problema moralitatii artei în genere, adusa în discutie în studiul despre Caragiale, este anticipata în Einiges Philosophische… Frumosul este de doua feluri, sustine tânarul Maiorescu: frumosul sensibil si frumosul etic. Estetica în sensul curent al termenului are ca obiect frumosul sensibil, în timp ce frumosul moral constituie obiectul eticii. Dar finalitatea artei consta în a reprezenta suprasensibilul. Este o idee a lui Schiller, ca de altfel si distinctia între continutul sensibil al operei de arta si forma suprasensibila a acesteia, care “place doar ratiunii”.³⁵⁾ Cam în acelasi timp, în textul conferintei Vechea tragedie franceza si muzica lui Wagner, dezvolta ideea, tot de extractie schilleriana, a deosebirii dintre frumos si placut, respectiv dintre frumos si sublim, alaturi de cunoscuta definitie hegeliana a frumosului, care “nu este decât deplina patrundere a ideii cu aparenta sensibila”³⁶⁾. De remarcat în toate aceste prime scrieri maioresciene, afirmarea raspicata a unei dimensiuni filosofice a poeziei în general, pe fondul unei receptari comprehensive a naturii autentice a operei de arta: “Adevarata fire a poeziei este, dupa cum se stie, nedespartita de filosofie, caci poezia este încercarea facuta de om de a turna singularul într-un tot spre a «conferi existentei sale o forma armonioasa»”.³⁷⁾ Cuvintele citate la urma sunt din Carlyle, iar exemplificarea se face, în continuare, cu un fragment din Prologul din Faust-ul lui Goethe.

Asa stând lucrurile, a încerca sa stabilim acum toate sursele de influenta ale conceptiei estetice maioresciene este mai putin relevant. Nu numai ca au facut-o deja exegeti de autoritate în domeniu (T. Vianu, M. Florian, I. Brucar, E. Lovinescu, Liviu Rusu, E. Todoran, N. Manolescu), dar faptul nu a dus întotdeauna la revelatii deosebite. În studiile critice maioresciene accentul cade si de asta data pe latura aplicativa si pe 'fondul dinlauntru', adica pe gust si intuitie. Pe lânga asta, Maiorescu însusi e destul de oscilant, sub aparenta unei rigide sigurante de sine afisate, el nefacând estetica de sistem (asa cum nu a fost un filolog propriu-zis, specializat în domeniul lingvisticii). Influentat, spre exemplu, de Hegel, prin intermediul lui Th. Vischer, în O cercetare critica asupre poeziei române de la 1867, criticul tradeaza mai degraba 'un hegelianism sovaitor' (Vl. Streinu). Doar în prima parte a studiului, ocupându-se de Conditiunea materiala a poeziei, cu distinctia ferma între frumos si adevar, respectiv dintre poezie si stiinta, criticul se situeaza pe o pozitie hegeliana consecventa. În partea a doua, despre Conditia ideala a poeziei, ideea hegeliana este psihologizata: ideile (la plural de asta data) sunt întodeauna în poezie pasiuni ori sentimente, sustine criticul La fel s-ar putea interpreta si celelalte optiuni estetice si filosofice ale criticului, mereu modificate si nuantate în functie de scopul imediat al folosirii în demersul critic. Mai mult, de la un punct încolo, T. Maiorescu manifesta o prudenta deja simptomatica fata de putinatatea literaturii noastre din acel moment. Facând critica literara pe textele ce le are la îndemâna, i se pare cu totul nepotrivit sa uzeze de prea multe argumente teoretice si filosofice. S-ar produce o denivelare, într-un fel ridicola, fata de obiectul lecturii: 'despre considerari mai înalte nu s-a tratat în paginile precedente, si nici nu credem oportun a se trata în literatura noastra, prea tânara înca pentru o estetica mai rafinata'³⁸⁾. Cu siguranta ca T. Maiorescu avea acces la o asemenea estetica, 'mai rafinata', iar Vl. Streinu crede ca numai 'din scrupul pedagogic de vârsta nationala' a procedat în felul acesta: cu discretie si bun simt, dar si cu un fel de teama paralizanta de exces si ridicol. Acelasi critic, convins ca Maiorescu stapânea si 'o poetica mai subtila', stabileste, dupa o analiza metodica a studiului despre poezia româna la 1867, afinitati si congruente estetice cu E. A. Poe, în ciuda unor evidente, care fac din criticul de la Junimea un adept intransigent al idealului poetic clasic, dublat de un 'teoretician al vagului romantic' (T. Vianu), aderând cel mult la o estetica întemeiata pe psihologie, poate si sub influenta expresa a lui Fechner, de la care preia unele concepte, cum ar fi 'factorul asociativ' si 'culoarea spirituala' (die geistige Farbe). Sugestiile lui Vl. Streinu sunt extrem de interesante si evidentiaza o dimensiune numai de putini banuita a criticii maioresciene: critica fondata, în masura covârsitoare, pe gust si intuitie, dar aspirând totodata, cu alte mijloace decât ale autorului Corbului, si la 'un ideal ingineresc al poeziei'³⁹⁾. De altfel, în articolul maiorescian mentionat exista o trimitere explicita, desi doar într-o nota de subsol, la Filosofia compozitiei, cunoscutul text al lui Poe, preluat de critic în traducerea lui Baudelaire.

Cu toate acestea, punctul de pornire al esteticii maioresciene, în scrierile din tinerete si studiul de la 1867, ramâne cantonat fara dubii în ceea ce s-a numit “idealismul concret hegelian”. Definitia frumosului drept “idei manifestate în materie sensibila” îi permite criticului sa dezvolte, pe schema relatiei dintre continut si forma, o poetica dualista, întemeiata pe potentialitatile artistice ale limbii, în prima parte, si pe un fel de experimentalism psihologic sublimat, în cea de-a doua. Interesanta este congruenta dintre elementele de poetica clasicista (functia plasticizanta a figurilor de limbaj, punctând special pe justetea si noutatea comparatiilor) si teoria vagului romantic, evidentiind valorile de sugestie ale textului poetic, din care întotdeauna, la analiza, mai ramâne ceva ce scapa perceptiei rationale: “un rest inexprimabil”, cum îl defineste criticul. Sinteza celor doua poetici n-ar fi fost posibila daca accentul nu se punea pe exemplificari si pe elaborarea unui model de receptare si initiere poetica, inexistent pâna în acel moment la noi, capabil sa absoarba teorii dintre cele mai diverse. E un model autonomist, nu neaparat original, dar coerent articulat, având ca premisa si concluzie, în acelasi timp, disocierea esteticului de politic si de orice alt produs pur al reflectiunii abstracte. Scopul acestui excurs teoretic, spune criticul în final, nu e de a produce poeti (“niciodata estetica nu a creat frumosul, precum niciodata logica nu a creat adevarul”), ci de a descuraja mediocritatile literare, iar, pe de alta parte, de a oferi publicului “o masura pentru a deosebi adevarul de eroare si frumosul de urât”.⁴⁰⁾