TUDOR ARGEZI - POET RELIGIOS

TUDOR ARGEZI - POET RELIGIOS

Tudor Arghezi a realizat un spectaculos transfer dinspre credinta spre poezie. El crede ca numai Poezia poate sa-l apropie pe Poet de Dumnezeu. Numai cei alesi au fost daruiti cu har pentru a intui si a incerca sa dea expresie Tainei. Poezia este una din "variantele" Revelatiei prin care poetul se integreaza, ca fiinta sublimata prin har, in miracolul lumii, si participa la crearea lui.

Atat credinciosul, cat si poetul au - crede Arghezi - o vocatie misionara, fundamental mesianica, de vreme ce primul se roaga pentru toti, iar cel de-al doilea creeaza expresie pentru durerile si suferintele tuturor. Atat poezia cat si rugaciunea exprima omenescul ultragiat in limbaj august, astfel incat tiparul exemplar sa poata fi insusit pentru sine de orice individualitate.

La Tudor Arghezi doua evenimente ale copilariei si adolescentei contribuie hotarator la alcatuirea structurii sale sufletesti. Unul este de natura familiala, celalalt, profesionala. La varsta de 11 ani, copilul paraseste casa parinteasca si pribegeste, in urma unui incident cu parintele sau. Cand peste cinci ani, incepe a publica la Liga ortodoxa a lui Macedonski, intaia poezie pe care o incredinteaza tiparului contine refuzul intoarcerii la camin si expresia zguduitoare a rasunetului ramas in constiinta adolescentului.

Luand lucrurile in ordine cronologica nu putem explica cauzele care l-au adus pe tanarul de nouasprezece ani, dupa ucenicia de citiva ani in industria zaharului, la anii de noviciat calugaresc; setea unei experiente noi a fost poate mai puternica decat credinta insasi, unita cu vocatia. Un singur element esential lipseste poetului care, in linistea chiliei, framanta aluatul limbei si isi desfasoara strofele in esarfele volutelor: anume sentimentul religios. Moartea este una din obsesiile tematice argheziene de atunci, dar ea nu se asociaza cu afirmarea dumnezeirii.Aceasta absenta a preocuparii religioase din anii calugariei, surprinde de o parte, pentru ca atunci poetul depaseste atunci varsta adolescentei, vaslind spre tineretea celor douazeci si cinci de ani, iar de alta, pentru ca poetul anilor maturi se va vadi mereu mai covarsit de aceasta preocupare.

Cateodata, obsesia vietii calugaresti din pragul tineretii, se manifesta prin alegerea titlului, din domeniul perceptiilor monahalo-eclesiastice, sau mai exact ale credintei crestinesti. Dumnezeu dupa Arghezi, este geniu intuitiv, iar nu cognosciv: Cel-ce-stie insa nu cunoaste. Prin aceasta se deosebeste de oameni, care culeg din experienta si mai ales din carti, cunosterea, refuzandu-li-se insa intuitiile esentiale. Poetul e intr-un fel mijlocitorul lui Dumnezeu printre oameni , carora le varsa cu mana "intuneric alb", adica o lumina nesigura, indoielnica, provizorie.

Poezia si rugaciunea comunica trairi ale sufletului. Mai ales rugaciunea este inteleasa de Arghezi exclusiv ca "rugaciune activa" , "de cerere" sau de eliberare prin cuvinte, fara a intui macar pragul "rugaciunii curate", contemplative, cea care asigura inaltarea treptata spre Dumnezeu si nu mai foloseste, cu necesitate, cuvintele.

Daca, in 1904, Arghezi afirma orgolios ca poezia exista in individ, in anii maturitatii, prin definitii aparent naive, el adauga, asa cum s-a observat , o viziune organicista asupra prezentei acesteia in univers. Nu s-a observat insa ca aceasta deplasare de accent dinspre sine spre lume se datoreaza unei motivatii religioase a poeziei, cu profunde tensionari mistice.

Mintea nu poate surprinde intelesurile si cauzele acestei prezente. Ea poate fi intuita in jocul de lumini si de umbre care invaluie existenta, dar nu poate fi exprimata rational , asa cum credinciosul nu-si poate explica iluminarea launtrica ce-i modifica iluminarea launtrica ce-i modifica intelegerea lumii. Poezia este pentru Arghezi, o varianta traita - de asta data - a Revelatiei. Ceea ce i s-a refuzat in credinta, i se implineste acum in creatie.

Poetul spera ca prin poezie sa-si apropie divinitatea, depasind bariera credintei si elogiaza paginile biblice pe care a staruit, amagindu-se cu incredintarea ca si rugaciunea a fost, in timpul primordial, o cugetare. Traiectul clasic al desavarsirii fiintei religioase prin credinta a fost transferat integral in creatie ca o compensatie izbavitoare. Printre randurile propozitiilor religioase transferate in poetica intuim vointa implinirii unei vocatii creatoare ca revansa la esecul dobandirii credintei "pure". Din confruntarea lor in spirit a rezultat tensiunea tonului mistic. Arghezi crede in poezie, in vocatia sa de poet. Un mesianism apostolic, rezultat din originala intrepatrundere dintre credinta si poezie, intretine exaltarea tonului declaratiilor, ridicandu-l la extazie lirica. Arghezi este un poet funciar mistic, aspirand spre arta exemplara, inteleasa ca revelatie.

Poetul crede in adevarurile Cartilor Sacre, in inceputul Evangheliei dupa Ioan unde a citit: "La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul". Stie, din Facere, ca Dumnezeu a numit in timp ce a creat lumina, intunericul, taria, pamantul, iarba, pomii, soarele, luna, vietuitoarele apelor, fiarele salbatice si, in ziua a sasea pe Adam. A numi este concomitent cu a crea, a participa la miracolul infatisarii lumii, de unde provine, la Arghezi, o sfiala mistica in pretuirea cuvintelor.

Refuzandu-i-se revelatia, Arghezi divinizeaza cuvantul ca realitate din lumea naturala, purtatoare a misterului. El este semn al inceputului dar si materie palpabila; satisface atat cautarea, cat si nevoia de certitudine. Teologiei negative a potentarii i s-a substituit,in actul de creatie, apologia cuvantului, intrucat poetul crede ca, pornind de la el, ramane deschisa calea revelarii, daca se depasesc limitele banale ale intelesurilor. Postura de prestidigitator a fost interpretata numai ca expresie a creativitatii performante, fara sa se asocieze cu religiozitatea grava a asumarii responsabilitatii prin actul de creatie.

Este evident ca poetul insusi a directionat atentia criticii spre virtutile sale dominatoare asupra limbajului, insistand in precizarea ca, daca s-a jucat cu cuvintele, a inteles astfel sa riposteze la "toata literatura ce se facea si se facuse, inexpresiva, moale, cu aderente mucilaginoase Imi venise, nu stiu de ce, nevoia de a intari cuvintele si de a ingropa in fiecare din ele o alica de plumb in jurul careia sa basculeze fix, ca figurinele de celuloid" (Scriori unei fetite, A.P., P. 92).Furat de imaginatia plastica, Arghezi inventeaza spectacolul cuvintelor.

Intr-o faza cucernica si indrazneata in acelasi timp, Arghezi se vede pe sine dand expresie, prin creatie, dumnezeirii purtate in fiinta, prin depasirea de sine ca individualitate. Religiozitatea s-a transferat integral, prin propozitiile fundamentale, in actul creator. Prin el poetul se leapada de sine si ofera vederii "particica de Dumnezeu". Prin el, poate fi surprins miracolul vietii, pentru ca el are semnificatia primordiala din mitul Genezei. Credinta religioasa s-a convertit in credinta intru Creatie si intr-o noua Facere, chiar daca prima a fost si este desavarsita. Indrazneala transferului poate sa-l indeparteze pe poet de realitatea operei sale si sa faca evidenta, ca si in planul religiozitatii pure, ruptura dintre inaltimea gandului si realitatea operei.

Extazul religios insoteste toate propozitiile privind ontologia creatiei spre a se completa, apoi, cu perspectiva schimnica asupra travaliului artistului. Truda scriiturii este canonul lui Tudor Arghezi, scrisul fiind dat drept cazna "ca la facerea lumii". Daca i s-a refuzat calea desavarsirii prin credinta, credinta in arta l-a izbavit, deschizandu-i perspectiva mantuirii prin implinirea vocatiei de poet. Ca de obicei, la Arghezi, esecul a provocat, prin deviatie, o perspectiva izbavitoare a implinirii. O procesiune a cautarii intuita ca inaccesibila - credinta - isi transfera integral componentele intr-un alt univers - cel al creatiei - fara sa-si ingroape in uitare aspiratia din inceput care pretindea fiintei sacrificiul si fagaduia implinirea.

Interesanta este, pe de o parte, intelegerea scrisului ca zamislirea din nou a lumii, in continuarea Genezei si, pe de alta parte, modificarea sensului acestei a doua Faceri. In Biblie, Dumnezeu a poruncit in fiecare zi ce sa faca , incheind cu aprecierea ca e bine ce s-a facut si urandu-le primilor oameni sa se inmulteasca, sa fie stapani peste toate cate sunt in gradina din Eden. Iar in a saptea zi s-a odihnit, multumit de lumea bine oranduita. Creatia poetica este pentru Arghezi o aducere la viata prin cuvinte care invie o alta lume, cea a artei, dar este si o cazna necontenita a creatorului ei.

Ca spiritualitate religioasa moderna, Arghezi are o individualitate morala mult mai complexa decat cea a pateticului personaj biblic. Acceptand calvarul creatiei, el incearca sa-si anuleze secretele abisuri ale sufletului. Aceza e o cale a autodepasirii.

Curios este ca cel mai indraznet creator de expresivitate noua isi argumenteaza demersul pornind de la o mentalitate traditionalista cu o coloratura biblica. In Biblie, Arghezi a descoperit chintesenta creatiei, inclusiv a celei literare. Poetul este unic nu numai prin indrazneala, ci prin efectul de intensitate si expresivitate nou, cu care instaureaza o noua realitate, cea a scriiturii sale. E una aluziva, in care cuvintele, integrate in alte sintagme decat cele prozaice, isi asuma alte semnificatii.

Consecvent cu indemnurile adresate tinerilor poeti, Arghezi a reusit, ca nimeni altul, sa fie unic pentru cai a crezut in forta de exprimare unica a geniului sau si a indraznit sa fie unic detasandu-se de oricare poetica instaurata. In plin secol XX, el a intuit expresivitatea tiparelor vechi biblice si folclorice si nu a ezitat sa le remodeleze intr-o poetica savanta a simplitatii aparente, in care se incifreaza o exceptionala arta aluziva.

Revendicandu-si dintr-o matrice spirituala comuna - obarsia gorjeneasca - doua personalitati geniale s-au impus in cultura universala prin mijloace specifice: Brancusi cioplind in piatra spre a descoperi sensurile esentiale si a le intrupa intr-o forma stilizanta si rafinata; Arghezi, preluand materia elementara - cuvantul - spre a o face sa infloreasca intr-un polisemantism ambiguu, ce pare ca descopera sensurile primordiale. Si unul si altul si-au asezat la temelia spirituala a fiintei Biblia nazuind sa refaca, in alti timpi si cu mijloacele ce le-au fost date, Creatia.

Pentru Arghezi, legatura profunda cu textul sacru este izvorul unei tensionari lirice a poeticii explicite. Ea porneste de la atitudinea religioasa fata de cuvant spre a iradia in toate articulatiile: inspiratia inteleasa ca har divin; actul de creatie ca act de revelare; rolul biblic al poetului de a descoperi imanenta miracolului vietii si a prezentei frumusetii in formele degradate; poezia apropiata de rugaciune ca forma a dialogului sau adresarii prin care se spera in izbavire sau sublimare.

Transferul dinspre Credinta spre Poezie este total , conservand chiar schema generala a caii schimnice de uniune cu Dumnezeu. Opera salveaza aspiratia spre revelatie, fagaduindu-i implinirea. A inflorit, din aceasta credinta in har, individualitatea artistica de exceptie prin libertatea asumata in creatie. Arghezi trebuie citit cuvant cu cuvant, sintagma cu sintagma, text cu text, pentru ca oriunde te intampina neprevazutul.Este lectia sa de poezie ca ardere si inspiratie ce face imposibila constituirea sa ca model exemplar. Dar este lectia vie a unei expresivitati plenare din care totdeauna se poate invata mestesugul ilustrat in secvente memorabile. Acesta poate fi o schita emblematica a portretului creatorului, constituita ca premisa a abordarii operei.

In incheiere, poezia religioasa,la Arghezi, contine un singur moment agonic: al psalmilor, intre 1925 si 1927. Ulterior, se precizeaza treptat, acalmia si recunoasterea panteistica a divinitatii. Intr-o poema nelinistea e atribuita infricosarii celui ce isi da seama ca il poarta intr-insul pe Dumnezeu:

Dau adapost sub un acoperis cu mine

Lui Dumnezeu si marilor minuni.

Cum as putea sa nu ma-nfricosez.

Dumnezeu nu-si mai ascunde insa prezenta, manifestandu-se in toate fapturile lui si binevoind chiar a.l bate pe umar, pe credincios, sau a sta de vorba cu el, din tinda cereasca, la tinda gospodariei celui de jos. Poetul ii intoarce familiaritatile, mai ales cand il propune copiilor, spre inteles ca pe un alt mare ignorant ca si dansii, nededat cu abecedarul.