Discursul romanesc rebrenian. Destine si evenimente

Discursul romanesc rebrenian. Destine si evenimente

Prin acel nemaipomenit suflu de viata, prin geniul de a construi si prin acea miscare energica si dura a liniilor, proiectand o lume a satului sfasiata de drame si pasiuni, o lume in care istoricitatea se supune ritmurilor cosmice, - Rebreanu inaugura o noua epoca in literatura romana. Dupa Ion, proza noastra fiind obligata sa se maturizeze, realismul capatand dimensiunea obiectivitatii, deschizand portile marelui roman prin care vom patrunde in aria universala a valorilor.

Cartea, cum se stie, are in centrul ei problema pamantului, esentiala pentru taranul de acum trei sferturi de secol. In economia rurala din societatea capitalista, principalul, daca nu cumva singurul mijloc de ameliorare a conditiei sociale, si de imbogatire, il constituia posesiunea pamantului, valuta forte a taranului roman. Omul este silit sa lupte pentru obtinerea ei dintr-o necesitate obiectiva.

Stiind foarte bine ce vrea, Ion isi inabusa, cel putin pentru o vreme, iubirea pentru Florica, dorind cu nesat pamanturile lui Vasile iar "lupta" incepe cu avantajul ca fata il place pe el si nu pe George, fiul unui bogatan dupa care vroia s-o dea tata-sau.

Dupa scena horei, care introduce principalele personaje si conflicte, unde Vasile Baciu il face de rusine in fata satului, Ion se razbuna la carciuma lui Avrum, unde il va bate mar pe George Bulbuc, potentialul sau rival, racorindu-si astfel naduful pricinuit de tatal Anei. Scena e o violenta crunta, reliefand detaliile fizice: venele care se umfla, pumnii care cad grei, sangele care curge siroaie. Ion loveste cu sadism folosind un par cu care il doboara pe adversar si il face sa se simta triumfator. Dar flacaul nu se multumeste, ci inteligent, el se gandeste cum sa speculeze aceasta victorie, calculandu-si miscarile tacticos si viclean. Momentul bataii reprezinta o treapta epica in marea gradatie a intregii actiuni.

Ion se dezvolta caracterologic intr-o inlantuire de contraste, rasturnarea de raporturi fiind cea care-l caracterizeaza, in acelasi timp accentuandu-i si complicandu-i drama. Psihologia sociala a eroului decurge cel putin in parte, dintr-o stare de lucruri tipica economiei agrare capitaliste: faramitarea micii proprietati.

Necesitatea schimbarii conditiei sale ii apare inca din copilarie, dezvoltandu-se ca o dorinta irezistibila ce se transforma in patima. Lunga experienta sociala a generatiilor de dezmosteniti a facut ca dragostea de pamant sa echivaleze cu un dat biologic, sa atinga valoare de simbol. Vazand cum se ingusteaza, din cauza trandaviei tatalui sau, locurile parintesti, feciorul Glanetasului isi propune recastigarea lor, pizmuindu-i pe cei avuti.

Senzualitatea va fi o constanta a iubirii lui Ion pentru pamant, care, in mijlocul hotarului. privind cu nesat holdele, porumbistile, gradinile, padurile nu se poate stapani si rupe un pumn de iarba pe care il mototoleste patimas in palme.

Casatoria cu Ana ii apare si mai clar ca o necesitate, insa gandul ii zboara la Florica, flacaul e constient ca o pierde pe femeia iubita din cauza saraciei sale si il face raspunzator pe batran: "de ce mi-ai mancat si mi-ai baut pamanturile, hodorogule?" Pentru a-si invinge frustrarea locului sau mic fata de al vecinilor, intra cu plugul in ogorul vecinului, insa asta va duce la o incaierare cu acesta.

Popa Belciug va fi cel care-l va mustra in public pentru fapta sa, insa nu-l sperie nici predicile popii, nici faptul ca Simion Lungu il cheama in judecata. E mult prea preocupat cu planul de seducere a Anei, care ii apare acum ca o revelatie, sa obtina o casatorie fortata, Baciu nefiind de acord nici in ruptul capului cu o astfel de unire. Modul in care-si construieste mental planul nu apartin unei fiinte reduse, ci a unui taran cu mintea ascutita, capabil de o strategie elaborata. Speculand sentimentele Anei, de fapt, dirijandu-le ca un regizor, Ion ajunge din ograda pe prispa si de acolo in casa, unde, sub puterea lui de seducere, Ana ii va ceda, nemaitinand cont nici de prezenta tatalui ei, si nici de pericolul de moarte care ii paste pe amandoi daca sunt prinsi.

In planul sau diabolic, Ion reuseste chiar s-o faca sa creada ca ea l-a cucerit, jucand rolul celui ademenit. De aici incolo, va veni in fiecare seara, pana ce va fi sigur ca Ana e insarcinata. Apoi isi va rari vizitele, pana la urma nemaitrecand deloc pe la ea. O va parasi, nepasandu-i de bataile groaznice la care o va supune tatal acesteia si nici de revolta intemeiata a celor ce sunt martorii torturilor ei, ba mai mult, isi arata meschinaria, in momentul in care tatal ei refuza casatoria acum inevitabila pentru a o scapa de rusine, refuzand sa o mai vada, in cele din urma fiind si el violent cu ea. Egoismul sau exagerat, inteligenta, sadismul, sugereaza realismul dur, nu o data violent, al occidentului contemporan.

In contrast cu el, sta figura blanda si iertatoare a Anei, care altruista si dezinteresata in iubirea ei sincera: "se gandea numai la dansul". Ea bate drumurile ca un caine alungat, intre casa lui Baciu si a lui Ion, primind cu resemnare pumnii la amandoi.

Ea va naste copilul, fapt care determina pe cei doi barbati sa cada la invoiala, cu intabularea, dar Ion, dedat acum cu tertipurile avocatesti, cere sa se mentioneze ca procesul va merge inainte. Intre timp, se naste copilul, fapt care determina precipitarea formalitatilor. Baciu merge la notar sa inregistreze pamanturile pe numele lui Ion. Satisfactia eroului este expresiv infatisata in scena in care, simtindu-se in posesia atator hectare, pana mai deunazi doar visate:

"Incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobora fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor."

Pamantul este iubita pe care o infatiseaza cu ardoare, este pentru o clipa, un idol ce-i strecoara in inima o inexplicabila teama pe care insa o simte: "Isi infipse mai bine picioarele in pamant, ca si cand ar fi vrut sa potoleasca cele din urma zvarcoliri ale unui dusman doborat. Si pamantul parca se clatina in fata lui".

Insa bucuria lui nu va dura mult, deoarece Ana, dandu-si seama ca a fost doar un obiect folosit de Ion pentru a obtine pamantul ei, se va sinucide, lasand in urma copilul care va muri si el, la scurt timp.

O noua treapta epica schimba astfel raporturile, si anume: iubirea pentru Florica o va concura cu cea pentru pamant. Fiind dat in judecata de socrul sau, pierde tot. Insa acum preocuparea lui este de a o avea din nou pentru Florica, maritata intre timp cu George, fata spre care isi indreapta pasiunea: "Cand ii venea in minte Florica, uita de toate, chiar si de socru sau, intocmai precum odinioara a uitat-o pe ea din pricina pamantului."

Oricat ar fi de impatimit de avere, ea nu-l satisface pe deplin. Ocolita si amanata, problema fericirii i se pune acum in termenii cei mai firesti si se contureaza sub forma femeii iubite. Florica devine o obsesie, ca altadata pamantul. Dupa ce o recucereste, el isi propune sa o aiba pentru el cu orice pret. Insa scena dragostei dintre cei doi, pe campul unde nascuse Ana, e umbrita de o prevestite sumbra, el pleaca, fara a intoarce capul: "ca si cum din spate l-ar fi amenintat o mana nevazuta.".

Prevestirea, element epic de asemenea frecvent in proza lui Rebreanu, e de fapt o presimtire a catastrofei. Drumurile sale la Florica incep sa fie cunoscute de George care asteapta rafuiala. Atmosfera insasi, parca ascunde ceva, care o face pe Florica sa fie: "gatuita de spaima . Casa dormea nepasatoare si tacuta ca o matahala moarta. Tacerea e ca o piatra de mormant.", toate aceste sugestii pregatind climaxul tragic al situatiei.

Barbatul inselat il surprinde pe Ion si-l ucide cu trei lovituri de sapa. Drama se incheie odata cu moartea eroului principal si cu inmormantarea sa. Apriga lui zbatere, ne lasa autorul a intelege, ramanea o zadarnicie. In pamant se duc toate pamanturile.

Intre cei doi poli ai existentei, viata si moartea, Rebreanu pare mai preocupat de cel de-al doilea, moartea, care incheie brutal toate dramele cate se petrec in opera lui. Eroii lui mor de obicei asasinati (Ion, Madalina), linsati (ca Miron Iuga), prin sinucidere (ca Ana), sau condamnati ca Horia sau Apostol Bologa.

O adevarata meditatie asupra mortii, vazuta cu o seninatate si impacare taraneasca si batraneasca, descoperim in episodul stingerii lui Dumitru Moarcas. El se pregateste de momentul mortii cu o seninatate izvorata dintr-o anume viziune sociala asupra mortii. Vorbele lui exprima o filozofie taraneasca a bunului-simt, traire redata dintr-o experienta amara: "De ce sa-mi fie frica fata mosului? Omul traieste ca sa moara.". Seninatatea aceasta observata de Ana, si apoi moartea acestuia o marcheaza profund intarindu-i hotararea de a-si pune capat zilelor pentru a scapa de suferinta.

Un alt eveniment, ce constituie o permanenta umana, este nunta, prilej pentru scriitor de a intra si mai adanc in psihologia personajelor. Nunta lui Ion si a Anei tinu trei zile, dupa obicei, ocazie pentru scriitor de a evoca traditiile din batrani cu alaiul de calareti si lautarii ce sunt urmati de carutele mirilor si ale nasilor, si ale parintilor petrecuti de flacai si fete. Nunta cu masa mare se aseaza dupa obicei la socrul mic. Sub influenta rachiului limbile se dezleaga, spiritele si trupurile se incing, si are loc un spectacol popular plin de culoare si pitoresc. Tot acest spectacol ascunde insa conflictele mocnite: din inima lui Vasile care pregateste razbunarea, din inima Anei care observa patima cu care Ion o strange in brate pe Florica la joc.

Tot un eveniment capital pentru viata sociala a satului, ce implica nemijlocit existenta, ca si specificul national, trebuie amintita hora, ca element stravechi al vietii satului, mijloc de exprimare a virtutilor artistice, forma de divertisment , si de cunoastere a tinerilor. Pentru Rebreanu, hora, constituie un element generator al actiunii, cadru de prezentare a personajelor.

Aici luam cunostinta si cu grupul de mici intelectuali format din familia Herdelea si popa Belciug. Desi nu au o stare economica forte diferita de cea a taranului, "intelighenta" se bucura de un statut care-i atrage respectul si ascultarea, datorita prestigiului destul de rar pe atunci al stiintei de carte. Invatatorul si popa sunt "domni", alcatuind o categorie sociala diferentiata, lucru de care e constienta, mai ales, doamna Herdelea, ridicata dintr-o familie de tarani prin casatoria cu un invatator. La ei va apela Ion pentru intocmirea jalbei catre stapanire fiind astfel implicati in conflictul dintre tarani, destinul familiei Herdelea contrapunctandu-l pe cel al Glanetasului.

Zaharia Herdelea e un invatator inimos, insa impovarat de o familie grea si care are doua fete de maritat, fara zestre. El traieste nesiguranta micului functionar, nevoit sa oscileze intre sentimentul national si conformismul politic impus de stapanirea straina.

Popa Belciug, alaturi de Titu, reprezinta viguros constiinta nationala, cu o fermitate si o detasare pe care bietul Herdelea nu si le poate permite, traind cu spaima zilei de maine. Mistuit de micimi sufletesti, acestuia ii scapa un lucru extrem de important; necesitatea unitatii de lupta, a carei absenta generase, in istoria romanilor ardeleni, destule infrangeri.

Romanul "intelighentei' nu are tensiunea celui taranesc, pus in miscare de patimi adanc rascolitoare, e mai putin senzational, urmand mai degraba curgerea monotona a vietii cotidiene a familiei invatatorului. Dar cotidianul nu este lipsit de dramatism, nici in acest caz. Doar casatoria Laurei cu George Pintea, restul familiei, mai ales tatal, fiind sortit unor chinuri morale, accentuate de conflictul cu preotul Belciug de care depind financiar. Una dintre cele mai puternice drame din opera lui Rebreanu, drama datoriei o anticipeaza Herdelea. Copiii il considera un renegat, fiindca il sustine pe candidatul ungur, singura fiinta ce-i va sta alaturi fiind sotia sa.

O si mai mare nostalgie incearca cei doi batrani, cand Herdelea, fiind inlocuit de tanarul Zagreanu, e nevoit sa paraseasca clasa gatuit de emotie. Trista psihologie a pensionarului reprezinta o alta constanta a cartii.

Pe un alt plan este prezentat destinul lui Titu, mandria familiei, figura construita cu destula ironie de Rebreanu, desi dat la diferite scoli de parinti pentru a se realiza nu reuseste sa-si finalizeze studiile, insa reuseste totusi sa se bucure de respectul celorlalti datorita poeziilor de amator publicate in ziarul local. Obligat sa-si caute de lucru, ajungand pe un post de ajutor de notar, el va lua contact cu dramatica realitate a romanilor din Transilvania; cersetori flamanzi, bordeie murdare, biserici darapanate, oameni mancati de saracie si necazuri, supusi mereu unei presiuni de deznationalizare. Toate vor face din el un nationalist exaltat, hotarand in cele din urma sa plece in Bucuresti.

Destinul, maturizarea sa va fi un pretext pentru Rebreanu a unui alt roman, Rascoala, de data aceasta a evocarii taranimii din Regat, o abordare realista a situatiei romanesti a inceputului de secol in care Titu urmareste o alta drama a taranului, asezata insa in alt context politic si social.

Astfel din trunchiul viguros al lui Ion se vor desprinde doua tulpini ale operei lui Rebreanu, doua mari teme: una a constiintei nationale, care va fi dezbatuta in Padurea spanzuratilor, alta, problema pamantului, care va capata noi si coplesitoare dimensiuni in Rascoala.

Pentru a intra in literatura, drama pamantului avea nevoie de scriitorul inzestrat cu forte telurice, care sa faca auzit "bubuitul din strafunduri al rocilor, cutremurate de marele seism social".

Ceea ce-l va face pe taranii Munteniei si ai Moldovei sa se rascoale nu va fi patima, ci nevoia, mai precis, instinctul vital de aparare si conservare a spetei.

Ancestralul pamant, care pentru ei se tot micsorase, le aparea taranilor ca o problema de viata si de moarte, iar aceasta n-o stiau numai ei, ea plutea in aer, lucru ilustrat de dezbaterile din primele pagini ale cartii. Acuzatorii si aparatorii, ne aduc in fata unui proces cu semnificatii multiple.

In debut ne sunt prezentate cateva din personajele importante ale cartii, si, prin intermediul lor, diverse opinii si atitudini privind chestiunea taraneasca. Discutia se incepe in tren, cu afirmarea unei pareri incitante, acea fraza-cheie, care-l chinuise nopti de-a randul pe autor si care imprima tonul polemic al cartii:

"Dumneavoastra nu cunoasteti taranul roman, daca vorbiti asa! Ori il cunoasteti din carti si din discursuri, si atunci e mai trist, fiindca vi-l inchipuiti martir, cand in realitate e numai prost, rau si lenes!".

Asa gandeste arendasul Ilie Rogojinaru, unul dintre cei mai aprigi acuzatori ai taranilor. Replica unui calator fiind:

" Noi toti, dar absolut toti, traim de pe urma trudei acestui taran asa prost, rau si lenes cum il categorisesti dumneata."

In vechi raporturi cu taranii si, desigur, nu cele mai bune arendasul Rogojinaru nu renunta la ideea sa, pe care, ca un om cu experienta, si prea bine cunoscator a randuielilor vremii, intarind-o mai tarziu cu o completare, semnificativa pentru tema in dezbatere si pentru actiunea si constructia romanului.

Din tren, unde se gasea si Grigore Iuga, fiul mosierului din Amara, discutia se muta in jurul unei mese de cafenea. Aici il vom intalni pe Titu Herdelea, abia descins la Bucuresti si care, cu timiditate provinciala, incearca sa-si gaseasca o slujba. Nadejdea lui statea in deputatul Gogu Ionescu, o ruda prin alianta cu George Pintea, barbatul Laurei. Intre timp se descopera a fi un soi de ruda chiar cu Grigore Iuga. La masa cu acesta se afla avocatul Baloleanu. Chestiunea la ordinea zilei este si aici chestiunea taraneasca. Parerea lui Baloleanu este: "Taranul vrea pamant. Scurt. El atata stie si atata-l doare".

La randul sau Grigore Iuga exprima punctul de vedere al clasei sale, al mosierimii legate de pamant prin traditie. Din cuvintele fiului il cunoastem pe batranul Miron Iuga, despre averea caruia vorbise si Rogojinaru in tren: "Sapte mii de pogoane, prima calitate, in Arges, jos, in apropiere de Teleorman!. si niste gospodari cum nu-s altii in toata Muntenia. Batranul nu ti-ar arenda un petec de pamant, mai bine sa-i tai mainile."

Am putea spune ca batranul Miron este un Ion evoluat, la care sentimentul posesiunii s-a transmis si s-a fixat printr-un sir de generatii. Grigore, fiul sau, se situeaza pe undeva prin apropiere. El combate pe cei proaspat imbogatiti, ca Baloleanu, care-i impiedica pe tarani sa cumpere pamant, indemnandu-i insa pe mosieri sa-si cedeze mosiile, si se pronunta impotriva instrainatilor si a arendasilor spoliatori, de fapt a economiei agrare de tip capitalist.

Tanarul Iuga este sincer de partea taranilor si e constient ca starea lor trebuie ameliorata: "Noi vorbim mereu de tarani si ne multumim cu vorba goala si niciodata nu facem nimic cinstit si dezinteresat pentru dansul." Cadrul se schimba, de asta data la tara, unde Grigore il ia pe Titu sa-i arate mosia si discutia continua, diversificandu-se, prilej pentru scriitor al unei adevarate analize social-economice, care sa motiveze evenimentele de mai tarziu. Se strang astfel dovezi, autorul pregatindu-si lent, rabdator, materia epica.

Se evidentiaza procesul de destramare a proprietatii, inmultirea arendasilor, Grigore neputandu-si ascunde regretul pentru pamanturile care au apartinut candva familiei sale. Ne sunt prezentate rand pe rand mosiile lui Gogu Ionescu din Lespezi si a Nadinei din Babaroaga, amandoua arendate de Aristide Platamonu. Satele arata parca bantuite de calamitati din cauza saraciei cu care se lupta oamenii. Mosia lui Iuga se afla in satul Amara (nume relevant pentru starea oamenilor), un "sat coplesit de aceeasi saracie, cu aceleasi casute umplute cu paie, aceleasi ograzi pline de balarii", trecatorul avand sentimentul pustietatii, a unei tari a nimanui.

Titu, intrigat de privelistea dezolanta il intreaba pe Grigore unde sunt pamanturile oamenilor. Raspunsul vine dureros, dintr-un suflet modest, in glasul lui Grigore simtindu-se o stinghereala. Spirit evoluat, el are o intelegere mai larga a lucrurilor, vazand ceea ce stapanul Amarei refuza sa vada: "..ca si taranii au dreptul sa traiasca".

Titu, care vine cu experienta lui de ardelean, pune problema intr-un plan ce depaseste economicul. Dragostea taranului pentru pamant inseamna o garantie ca va sti oricand sa si-l apere. Este astfel sugerat sentimentul national si patriotismul, elemente esentiale, care scapau deocamdata proprietarilor din Babaroaga. Receptiv la problema nationala, dezgustat de gazetaria si demagogia patriotarda, batranul Iuga viseaza si el la unirea cu tara romanilor de peste munti, insa, in problema pamantului, ramane intransigent, opac, chiar si la consideratiile de bun-simt ale tanarului Herdelea.

Acesta reprezinta ochiul atoatevazator, personajul privilegiat, care circula prin diverse medii sociale, insotind meandrele actiunii cand intr-un plan, cand intr-altul. In cizmaria lui Mendelson, unde se intalneau nemultumitii de convingeri socialiste, il intalneste pe taranul Petre Petre, personaj ce va juca un rol important in deznodamantul actiunii. El reprezinta glasul multimilor anonime: "Ba pamant nu prea avem si tare ne-ar trebui! Pe aici se-aude ca poate s-or indura boierii.". La toate acestea se adauga abuzurile politistului si ale primarului care bat oamenii, ca sa-i infricoseze, din ordinul boierului, iar fiul arendasului ce necinsteste fetele si femeile tinere.

Conflictul ce mocneste este declansat de vestea ca Nadina vrea sa vanda mosia ei. Oamenii, inca timizi, se hotarasc sa ceara boierului sa le vanda lor pamantul. Fiind refuzati cu hotarare, ei merg la Bucuresti, la minister unde se lovesc de birocratia si de dispretul autoritatilor.

In sate, atmosfera incepe sa se incinga, autorul fiind un maestru in modul in care gradeaza conflictul. Din faza dezbaterii, din prima parte, romanul intra din ce in ce mai mult pe fagasul actiunii, al faptelor epice. Desi deocamdata razlete, dar semnificative, ele se aduna vazand cu ochii. Planurile interfereaza si alterneaza facand sa se schimbe tot mai des decorul: de la Amara - unde bantuie o iarna cumplita facandu-i pe oameni tot mai disperati, acestia taindu-si gardurile si pomii din gradini - suntem purtati intr-un bar de noapte bucurestean, unde excentrica Nadina danseaza - de la demersurile pentru cumpararea pamanturilor, la discutiile politice aprinse, la manevrele opozitiei, apoi in redactia ziarului Drapelul, unde Titu Herdelea primeste un post de redactor. Toate au rolul de a precipita discursul romanesc si pentru a realiza o cat mai vasta fresca sociala.

Prezenta si destinul Nadinei se integreaza perfect structurii romanului, in care se confrunta nu doar clase sociale, ci si mentalitati si instincte. Competitia pentru pamant se dedubleaza pana la urma de o pornire obscura a posesiunii carnale, manata de un Eros animalic, razbunator si tragic.

Senzualitatea si histrionismul ei vor da unul dintre cele mai socante elemente ale cartii. Capricioasa si frivola, ea cauta mereu senzatiile tari in compania unei "bande" si a unui amant, pe care nu se jeneaza sa-l duca la tara ca sa petreaca sarbatorile.

Saturat de infidelitatile si libertinismul ei, Grig intenteaza divort. In acest context se va pune problema vanzarii mosiei ei, insa ea va refuza cu incapatanare sa o vanda taranilor, astfel intaratandu-i.

Miron Iuga simte apropierea conflictului, si il indeamna pe fiu sa plece sa-l lase pe el sa se rafuiasca cu taranii. Astfel el se pregateste de marea confruntare de care e tot mai constient. Multimea, sub impulsul spiritului de turma, scapa de sub control distrugand conacul, asasinandu-l pe boier si pe Nadina, care va fi bestial batjocorita.

Intr-o isterie colectiva declansata de furie, insetata de razbunare si de sange, multimea nu se potoleste pana nu devasteaza toate conacele din jur. Toate aceste revolte vor fi in cele din urma inabusite in sange.

Alaturi de aceste romane monumentale, dezvoltand in alt context, tema constiintei, drama datoriei, autorul creeaza un roman care va continua romanul intelectualitatii ardelene in imprejurarile primului razboi mondial .

Pana sa creeze acest nou roman, Padurea spanzuratilor, autorul scrie o prima varianta, in linii simple, nuvela Catastrofa.

Elementara, traversand un suflet simplu, aproape obtuz, in Catastrofa, drama "datoriei" dobandeste alte rezonante in Padurea spanzuratilor.

In mare, schema ramane aceeasi, dar implicatiile ei sunt mai vaste, iar procesul psihologic abia aici se desfasoara cu adevarat. Nuvela era o prefigurare a romanului, asa cum fusesera Dintele si Rafuiala pentru Ion, iar nuvela Prostii pentru Rascoala.

Drama "datoriei" devine tema fundamentala, ca si drama pamantului, dezvaluind noi si mari virtuti ale romancierului, care, astfel, probeaza ca se poate misca si intr-o alta lume decat a satului si ca e capabil sa abordeze psihologii mai complicate, ceea ce i s-a contestat uneori. Totodata, el nu-si dezmintea unitatea operei, caci Padurea spanzuratilor e "ruda" apropiata nu numai cu Ion, dar si cu viitorul roman Craisorul Horea.

Stranepotul celor trasi pe roata parea ca uitase luptele trecutului, precum si rugaciunile copilariei. Doar cand venea in oraselul de bastina, Parva, se gasea contrazis de realitate si convingerile i se clatinau. Continua, totusi sa-si sustina punctul de vedere in discutiile cu avocatul Domsa, care, militant pentru o politica romaneasca, detesta dualismul austro-ungar. Bologa se arata partizan al politicii oficiale: "Eu nu afirm ca statul nostru este bun.dar cat exista, trebuie sa ne facem datoria.altfel vom cadea in anarhie.in viata trebuie sa contam pe realitati, nu pe dorinti."

Prieten cu Marta, fiica avocatului, Bologa se ambitioneaza sa plece pe front, pentru a demonstra fetei ca si el poate fi erou. El isi motiveaza plecarea "pentru patrie", va spune el ca David Pop din Catastrofa, dar, nu din obligatie, ci din cauza unui orgoliu exacerbat, al unui capriciu juvenil. Urmand scoala de artilerie, ajunge ofiter si este ranit, decorat de mai multe ori si avansat locotenent. In rastimp de doi ani, razboiul ia locul de frunte in conceptia lui de viata. Bologa devine un adept al voluntarianismului nietzscheean:

"Razboiul m-a smuls din mijlocul cartilor de la universitate, unde aproape pierdusem contactul cu viata reala. Dar m-am dezmeticit repede si mi-am dat seama ca numai razboiul e adevaratul creator de energii".

Ca ofiter devotat statului Austro-Ungar , fostul student in filozofie figureaza printre membrii Curtii Martiale care-l va condamna la moarte pentru dezertare pe sublocotenentul ceh Svoboda.

Parca orbit, omul datoriei dovedeste acum un ingrozitor exces de zel: Se agita in jurul spanzuratorii, examineaza groapa si incearca streangul, daca e destul de solid, il repede pe caporalul care pregateste innebunit executia, obsedat mereu de aceeasi idee: "Cu astfel de oameni nu batem noi Europa Unde ni-i constiinta datoriei? ..."

Bologa raspunde cu o indignare abia stapanita, atunci cand un ofiter nou sosit la unitate, capitanul Klapka, il intreaba cine va fi executat:

"Un sublocotenent ceh, Svoboda mai mare rusinea pentru corpul ofiteresc a fost prins tocmai cand era sa treaca la dusmani rusinos si revoltator! nu-i asa?"

Svoboda dovedeste o atitudine inflexibila "de un cinism nemaipomenit" in timpul procesului, privindu-i pe judecatori "cu un dispret falnic" si primind zambitor sentinta de condamnare la moarte.

Convins de vinovatia ofiterului ceh Bologa are constiinta pe deplin impacata, absolut pe deplin, desi era in general "o fire excesiv de sovaitoare".

In timpul executiei isi dau seama ca n-au calau, motiv in plus pentru el de a sublinia caci "oamenii nu-si mai fac datoria".

Intreaga scena e dominata de ideea mortii salvatoare pe care o asteapta condamnatul si de un sentiment de spaima care incet, patrunde in sufletul zelosului Bologa.

Executia o vedem prin ochii lui, fiindu-ne detaliate acum nu numai aspectele fiziologice ale mortii prin strangulare, dar si lumina ciudata din ochii condamnatului ce dezvaluie credinta de neinvins a acestuia ce ii impresioneaza pe toti martorii executiei:

"Bologa vedea bine cum bulbii ochilor se umflau si se invineteau, si totusi privirea isi pastra stralucirea insufletita, parca nici moarte n-ar fi in stare s-o intunece sau s-o nimiceasca".

Dupa acest eveniment, Bologa, omul datoriei, isi pierde linistea. Groaza pune stapanire pe el, facandu-l sa murmure o fraza simbolica, prin care parca pentru prima data e constient de tragismul si absurditatea razboiului si, in acelasi timp, marcand o noua etapa in evolutia lui psihologica:

"Ce intuneric, Doamne, ce intuneric se lasa pe pamant "

Astfel siguranta conceptiilor sale incepe sa se clatine, insa adevarata prabusire a acestora se va produce dupa discutiile cu colegii sai de la popota. Ideea de stat, de patrie, de datorie sunt supuse unei critici acerbe de catre locotenentul Gross, intelectual cu vederi umaniste, ce-si afirma crezul in suprematia absoluta a omului:

"Nici o datorie din lume nu-mi poate impune sa ucid un camarad nimic nu e mai presus de om! Dimpotriva omul e mai presus de orice, mai presus chiar de intreg universul."

Admirabil in diatriba lui antiburgheza si antirazboinica, Gross ramane totusi opac fata de problema nationala a popoarelor ce alcatuiesc Imperiul Habsburgic si pana la urma se va dovedi inconsecvent fata de vehementa lui verbala. Implicat in discutie, Klapka vorbeste si el despre "streangul patriei", privindu-l din ce in ce mai insistent pe Apostol.

Stanjenit si framantat, simtind cum fundamentul convingerilor sale se zdruncina sub imperiul argumentelor primite, acesta simte mereu nevoia sa se explice, sa se justifice: "Domnule Capitan, va rog, , am fost intaia oara in Curtea Martiala, va rog, si constiinta mi-a poruncit a fost vinovat, domnule Capitan!"

In subconstient, Bologa e altul decat ofiterul prea credincios al Mariei-Sale Imparatului. Desi apara politica oficiala si s-a numarat printre cei ce l-au condamnat pe Svoboda, totusi, in timpul executiei, nu-si poate ascunde lacrimile. Aceasta urma de umanitate fusese observata de Klapka si de aceea locotenentul roman ii devine simpatic. Isi da seama ca ii uneste nu doar simpatia, dar si faptul ca apartin deopotriva unor nationalitati asuprite, ca au fost aruncati prada aceluiasi destin absurd. El va juca un rol fundamental in sensibilizarea constiintei lui Bologa.

Drama lui insa se va dovedi act de lasitate, referindu-se la cei patru copii ai sai: "Din pricina lor si de dragul lor sunt cum sunt, Bologa! altfel, Dumnezeu stie, ca poate si eu ."

El nu crede ca razboiul e un generator, ci un ucigator de energii. Pentru el numai dragostea de familie il face sa continue lupta in armata austro-ungara. Isi indeplineste datoria in speranta ca va supravietui razboiului si ca se va intoarce langa ai sai.

Compromisul e pentru el o cale de iesire, iar aceasta reiese din intamplarea in care patru ofiteri cehi din regimentul lui au fost prinsi, el trebuind sa fie al patrulea, dar renuntand in ultimul moment de frica. Aceasta frica terorizanta de moarte il va determina sa se lepede de confratii sai, negandu-si implicarea si asistand la executia lor.

Intamplarea lui Klapka il trezeste pe Bologa ca dintr-un somn, el trecand printr-o noua etapa, hotaratoare, sufletul sau umplandu-se de ura, o ura care-i va darama toate certitudinile de pana atunci. Se simte solidar cu destinul ofiterului ceh. El nu poate insa sa adopte atitudinea de lasitate si compromis al acestuia, fiind o structura mult prea puternic dependenta de un crez care sa-i dea un sens si sa-i motiveze actiunile.

Drama izbucneste cu adevarat in momentul in care afla ca unitatea sa va fi mutata pe frontul romanesc. Eroul constata cu spaima acum ca se gaseste intr-o imposibilitate morala, aceea de a lupta impotriva propriei sale natiuni. Aici, datoria devine inoperanta, declansand criza de constiinta:

"Trebuie sa se gaseasca un mijloc de salvare mutati-ma la un regiment care ramane aici! or trimiteti-ma inapoi in Italia, oriunde, numai acolo nu! acolo presimt ca am sa mor si nu vreau sa mor! Trebuie sa traiesc!".

El decide sa treaca la rusi, dar nu fara o agitatie interioara: "[] dezertarea din orice motiv, i se parea o crima neiertata."

Incearca sa fie in continuare un militar de onoare, distrugand un reflector al inamicului, ceea ce ii atrage felicitarile rigidului general Karg. Cu aceasta ocazie Bologa isi expune cu sinceritate impasul moral, insa nu reuseste decat sa-l irite devenind in ochii acestuia un suspect, ca si Klapka.

Padurea spanzuratilor capata un pronuntat caracter problematic, de dezbatere morala asa cum Rascoala in prima parte constituie o dezbatere sociala.

Se confrunta puncte de vedere conformiste si liberale, rezervate si revolutionare, in centru stand mereu constiinta supusa de razboi unor traume profunde. Participantii sunt cu totii intelectuali, suflete complicate, pe care scriitorul ii trateaza diferentiat chiar daca cei mai multi sunt aparitii episodice.

Ca si in Rascoala, in Padurea spanzuratilor dezbaterile reprezinta un fel de pregatire a terenului, o acumulare de energie ce va da nastere unor puternice descarcari, defulari in plan etic. Vaste si spectaculoase si manifestandu-se in exterior in romanul despre rascoala din 1907 ele se produc de asta data in adancul psihicului uman.

Drama lui Bologa parcurge si ea cateva trepte epice. Discutia cu capitanul Klapka si in final mutarea pe frontul romanesc il aduc pe erou intr-o stare obsesiva. El nu viseaza decat sa treaca "dincolo". Insa scriitorul amana momentul spre a incorda tensiunea si a accentua motivatia psihologica. Drama sa se complica prin lipsa de incredere din parte conationalilor, care il judeca transant suspectandu-i buna-credinta.

Pentru a se elibera de sentimentul vinovatiei accentuat de intalnirea cu romanii luati prizonieri, Bologa nu mai pierde timpul si se spovedeste preotului Boteanu, un vechi coleg de scoala, rostind cuvintele aiuritor, semn ca obsesia lui a luat deja forma unei psihoze. Omul e intr-adevar slabit si bolnav, nereusind sa-si curme suferinta morala, care ia forma fizica in intensitatea ei.

Trimis in concediu rupe logodna cu Marta, si se reintoarce pe front, ravasit si mai adanc de criza lui morala.

Revenirea la misticismul copilariei ca si reintalnirea cu Ilona fiica unui taran ungur, de care se indragosteste, ii dau pentru o clipa iluzia fericirii. Insa la divizie i se propune sa faca parte din Curtea Martiala.

Este punctul maximei rezistente. Dilema trebuie rezolvata fara ezitare in aceeasi seara si cu orice pret. Iesirea nu poate fi vazuta decat prin dezertare sau prin moarte. Insa in noaptea in care dezerteaza va fi prins de locotenentul Varga si condamnat la moarte prin spanzuratoare.

In finalul dramei sale, autorul isi concentreaza intreaga lui putere de analist al starilor limita de constiinta. Judecata, condamnarea si moartea alcatuiesc paginile cele mai vibrante ale cartii, pagini de mare tensiune psihica.

Astfel Rebreanu ne da odata cu Padurea spanzuratilor (1922) primul roman de introspectie din literatura romana, dezvoltand anumite nuclee preexistente in Ion, ca de exemplu descrierea chinurilor sufletesti ale Anei pana in momentul in care se va sinucide prin spanzurare, ocazie cu care scriitorul isi probeaza virtutile unui fin psiholog, ce nu ramane doar la nivelul instinctelor. Intelectual, cu o viata interioara mai complicata, Apostol Bologa constituie o noua si concludenta dovada.

Marele constructor epic e atras in acelasi timp de constiintele traumatizate, incercand sa patrunda in adancimea lor tulbure, uneori abisala. Din acest motiv se face deseori asocierea lui cu Zola si naturalismul sau (un caz tipic va fi Ciuleandra).

Apostol Bologa traieste o psihoza, ca si Puiu Faranga din Ciuleandra, de unde si concluzia prea categorica, in sensul naturalismului, cultivand excesiv biologicul si patologia. Dar diferentele dintre cei doi sunt considerabile. In timp ce Faranga vine cu o ereditate incarcata, ce genereaza crima pasionala, Bologa parcurge un intreg proces de constiinta pana sa ajunga la obsesie. El antreneaza cu sine o vasta si grava problematica umana, ne pune fata in fata cu tragismul razboiului, ceea ce face ca drama datoriei sa fie si o drama a cunoasterii.

Ciuleandra prezinta un singur caz de monomanie, interesant in felul sau, dar nu cu implicatiile si rezonanta Padurii spanzuratilor.

Puiu Faranga e nebun congenital, Apostol a trebuit sa treaca prin infernul condamnarilor la moarte si al executiilor, prin iadul imposibilitatii sale morale de a lupta cu fratii de sange, pentru a da semne de psihoza, dorind nu sa ucida, ci sa fie ucis.

In romanul Ciuleandra domina fatalitatea biologica desi destinul lui Faranga e urmarit indeaproape de la momentul crimei, si al obsesiilor care urmeaza pana la momentul declansarii nebuniei.