Viziunea traditionala asupra limbajului feminin in limba japoneza

Acest capitol isi propune sa discute posibilele cauze care au determinat aparitia diferentelor dintre limbajul feminin si limbajul masculin, precum si sa prezinte trasaturile specifice limbajului feminin, sustinute de exemplele corespunzatoare. Limbajul feminin se caracterizeaza printr-un nivel de politete mai ridicat, corectitudine gramaticala si o construire indirecta a frazei. De asemenea, exista particule finale, interjectii si chiar cuvinte care sunt folosite cu precadere de catre femei. Conform studiului propus de Ide et al., am clasificat trasaturile limbajului feminin in aspecte fonologice, morfologice, lexicale si sintactice.

1.1. Cauze

Diferentele intre limbajul femeilor si cel al barbatilor sunt atribuite unui cumul de cauze, cele mai importante fiind determinarea biologica, statutul social si rolurile si interactiunile sociale (Okamoto 2004: 40).

Astfel, prin trasaturile innascute specifice femeilor, respectiv barbatilor, de la primele este de asteptat sa foloseasca un limbaj delicat, armonios, melodios, iar in cazul celor din urma fiind mai firesc un limbaj mai dur, mai repezit, sau chiar vulgar.

Statutul social a influentat limba japoneza prin diferentele clare intre pozitia barbatului si cea a femeii, al carei statut social a fost (si intr-o anume masura mai este inca) mai jos. In consecinta, femeile s-au vazut nevoite sa utilizeze un limbaj aflat in conformitate cu acest statut social si sa dea dovada de politete si delicatete fata de persoanele, de obicei barbati, cu un statut mai inalt, evitand un limbaj prea direct sau abrupt. Dupa cum afirma Holmes, "women are more status-conscious than men."[1] (1995: 156). Chiar si dupa ce, in epoca Meiji, s-a proclamat prin Constitutie egalitatea intre sexe, garantandu-li-se femeilor dreptul la educatie, educatia ramane in fapt diferita, avand ca scop pregatirea femeilor ca ryousaikenbo, termen ce desemneaza sotii dedicate si mame intelepte, fapt ce a continuat sa influenteze limbajul acestora. Dupa cum noteaza Ide (1990) "women, lacking their own social status in society, tend to be more concerned about appearance and thus use honorifis, or polite language, to indicate that they are refined, or members of a higher social class".[2]

Rolurile si interactiunile sociale contribuie la limbajul femeilor intrucat acestea presupun relationarea lor cu alti membri ai societatii. Tinand cont de faptul ca in Japonia, apartenenta la un grup si acceptarea de catre societate este foarte importanta, nu este greu de inteles de ce femeile au simtit nevoia sa foloseasca un limbaj corespunzator, care sa le indice indirect nivelul de cultura, educatia si bunele maniere, facilitandu-le astfel relatia cu persoanele cu care intra in contact.

1.2. Aspecte fonologice

Faptul ca femeile vorbesc pe o tonalitate mai inalta decat cea a barbatilor poate fi pus cu usurinta pe seama diferentelor fiziologice intre acestia. Totusi, rezultatele studiului comparativ efectat de Ohara (1997) arata ca, desi nu exista diferente notabile intre tonalitatea vocii barbatilor de nationalitate engleza si cei japonezi, femeile "speak and read with a higher pitch in Japanese than in English"[3] (Ide&Yoshida 2002, 462).

Pentru a verifica daca in limba japoneza tonalitatea este constient aleasa sau nu, Ohara a mai realizat un experiment in cadrul caruia cuvintele de salut rostite de doua femei au fost modificate cu ajutorul calculatorului, atribuindu-li-se diverse niveluri de tonalitati. Inregistrarile au fost ascultate de catre un esantion format atat din femei, cat si din barbati, care au asociat fiecare inregistrare cu trasaturile persoanei care o rosteste. S-a constatat ca tonalitatea joasa a femeilor este asociata cu "incapatanare", egoism", putere", pe cand tonalitatea mai inalta cu amabilitate", politete", delicatete", ceea ce dovedeste ca optiunea pentru o tonalitate mai inalta se face, cel putin intr-o oarecare masura, constient, fiind si aceasta o modalitate de a isi stabili indentitatea intr-o societate in care "high pitch is associated with characteristics that are highly valued in Japanese society, characteristics such as cuteness, kindness and politeness." (ibid, 463).

1.3. Aspecte morfologice

1.3.1. Particule finale

Un aspect deosebit de important in discutarea dierentelor dintre limbajul feminin si limbajul masculin consta in analizarea particulelor finale, prezente in numar foarte mare in limba japoneza. O definitie ilustrativa a particulelor finale este cea data de Ōta " (1992: 5). In acelasi studiu se arata ca, practic, particulele finale indica interlocutorului codul de interpretare a enuntului, ele putand indica, printre altele, o intrebare, un ordin, o interdictie, o afirmatie sigura sau o afirmatie careia i se cauta o confirmare.

McGloin (1991: 25-26) arata ca particulele finale trebuie puse in relatie cu un asa-zis "territory of information"[6] in functie de care ele se impart in trei categorii:

particule declarative care redau o afirmatie apartinand exclusiv domeniului informational al vorbitorului (zo, ze, sa, yo);

particule care cauta sa obtina o confirmare din partea interlocutorului si se refera la un domeniu informational comun atat interlocutorului cat si vorbitorului (ne, na);

particule formate prin combinarea particulelor din cele doua categorii anterioare, care urmareste stabilirea unui raport de empatie conversationala intre vorbitori. (yone, yona).

Particulele din prima categorie zo, za si sa, fiind particule de insistenta sunt asociate cu limbajul masculin. Exemplele date de Yamaguchi (2007: 132) precum " sunt toate catalogate ca aparand exclusiv in limbajul barbatilor. De cealalta parte, particule precum wa sau no sunt asociate cu limbajul feminin. (Ide&Yoshida 2002: 464). In exemplele din acest studiu, " se arata cum wa accentueaza emotiile fata de interlocutor, iar prin no fatpul ca situatia este cunoscuta atat de vorbitor cat si de interlocutor. Tot in limbajul feminin, wa poate indica si incertitudinea, precum kashira, in exemplele " .

Exista si particule care se folosesc in aceeasi masura si de barbati si de femei, precum interogativa ka. Totusi, combinarea lui ka cu ne este tipica limbajului masculin: " (Yamaguchi 2007: 130). De asemenea, particula familiara kai este considerata "male equivalent of the question form ka" (Grant&Okada 2008: 46). Alte particule folosite de toti vorbitorii, indiferent de gen, sunt yo si ne. McGloin (1991: 28) atrage insa atentia ca desi yo arata o insistenta moderata, asociat cu forme scurte este mai degraba caracteristic limbajului masculin, comparand exemplele " (masculin), " " (feminin) si " "(masculin/feminin). De asemenea, conform statisticii realizate de catre Ide & Yoshida (2002: 465) combinatia de particule yone este folosita exclusiv de femei, alaturi de particule precum noyone, kashira, nanone sau wayo. Ca particule utilizate exclusiv de barbati sunt date ca exemplu kaa, yona(a), monna(a) si tara.

Exista numeroase particule in limba japoneza care pot fi asociate fie cu limbajul feminin fie cu cel masculin, insa de multe ori ele se pot folosi de ambele genuri insa cu mici modificari in structura propozitiei. Spre exemplu, folosirea inainte de particula finala a unei forme verbale politicoase. Un alt exemplu este ca particula finala yo atrage dupa sine omiterea auxiliarului asertiv da numai in limbajul feminin. (Shibatani 2005: 373). Astfel propozitiile " " si " " sunt asociate cu limbajul masculin, respectiv feminin.

1.3.2. Expresii onorfice

Inainte de a arata ce fel de forme onorifice exista in limba japoneza trebuie precizat ca expresiile politicoase nu sunt folosite exclusiv de femei. De aceea, pentru a intelege de ce limbajul politicos este asociat cu limbajul femeilor, este necesar sa aruncam o privire asupra atitudinii japonezilor fata de cum ar trebui sa vorbeasca o femeie spre a fi apreciata de societate.

Okamoto, in studiul Ideology in Linguistic Practice and Analysis: Gender and Politeness in Japanese Revisted (2004) arata modul in care mijloacele media si sistemul de educatie contribuie la raspandirea ideii ca femeile trebuie sa vorbeasca mai politicos decat barbatii (p. 41-42). Reviste cu o circulatie foarte larga, cu titluri sugestive precum (Be a wise woman: to you who wants to live beautifully"[13]), 'To make yourself nice: Women's beautiful way of speaking'[14] sau 'Women's attractiveness depends on how they speak'[15] contin capitole care prezinta limbajul politicos ca o trasatura indispensabila unei femei care isi doreste sa aiba succes, fie pe plan profesional, fie pe plan personal.

De asemenea, exista si studii lingvistice precum cel realizat de Ogino (1986) citat in Ide & Yoshida (2002: 467-468) care, printr-o ancheta in care a cerut intervievatilor sa arate ce forma a verbului suru a face ar utiliza fata de diferiti interlocutori, a aratat ca variantele alese de femei au fost intotdeauna mai politicoase decat cele utilizate de barbati.

Una dintre clasificarile cele mai des intalnite cu privire la limbajul feminin din limba japoneza este cea pe care o propune Okamoto (2004: 39) "Japanese honorifics are usually divided into two major categories: the so-called taisha keigo or "addressee honorifics" and sozai keigo or "referent honorifics." In acelasi studiu, Okamoto continua clasificarea onorificelor din limba japoneza prin enumerarea unor subclase in categoria sozai keigo, si anume sonkeigo - forme de respect, kenjougo - forme de modestie si bikago - cuvinte de infrumusetare. Acest subcapitol isi propune sa trateze separat toate aceste forme ale limbajului politicos.

Taisha keigo - onorificul destinatarului

Taisha keigo este o forma care marcheaza politetea fata de interlocutor, care poate sau nu sa fie identic cu referentul. Taisha keigo reprezinza, mai exact, asa numitele "forme sau auxiliare de politete" desu si masu Intr-un exmplu dat de Okamoto (2004: 39), Tanaka-sensei ga kore wo okaki ni narimashita., vorbitorul isi exprima respectul atat fata de Tanaka - prin apelaltivul onorific sensei si forma onorifca a verbului kaku, cat si fata de persoana careia i se adreseaza, prin forma politicoasa in masu a verbului naru. Daca ar fi vorbit cu un apropiat, emitatorul acestei propozitii ar fi utilizat forma scurta natta in loc de narimashita, astfel pastrand respectul fata de Tanaka, dar adaptandu-se la relatia de apropiere cu interlocutorul.

1.3.2.2. Sozai keigo - onorificul referentului

1.3.2.2.1. Sonkeigo - "respectful words" - forme de respect (limbajul onorific)

Sonkeigo "are used to express the speaker's respect for another person. The person who deserves respect appears in the subject position."[17] (Yamaguchi 2007: 153). Datorita faptului ca se refera la entitatea care ocupa pozitia de subiect, aceasta categorie mai poarta si denumirea de "subject honorifics" (Ide&Yoshida 2002: 450). Unul dintre exemplele date de Shibatani este urmatorul: Sensei ga owarai ni natta.(2005, p.376), unde sensei reprezinta un apelativ onorific cu sensul de "profesor, doctor", iar forma verbului warau (=a rade) este un sonkeigo folosit pentru a exprima deferenta fata de cel care realizeaza actiunea.

Exista trei modalitati prin care se poate forma sonkeigo-ul in limba japoneza, si anume: forma cu auxiliarul reru, rareru , forma o -Verb la renyoukei[18]-ni naru sau o forma speciala onorifica pentru verbele care nu au forme regulate. Auxiliarul reru, rareru poate avea si valoare de pasiv, acesta fiind motivul pentru care se mai numeste si "forma de pasiv" chiar si atunci cand este vorba despre onorific. Traditional, aceasta forma de onorific este considerata ca fiind folosita cu precadere de barbati, sugerand masculinitate si fiind intalnita foarte rar in limbajul feminin. Nu doar verbele au forme onorifice, ci si substantivele, adjectivele sau adverbele se pot onorifica prin adaugarea prefixelor onorifice o sau go. In exemplul Satou-sensei wa ohayaku okaeri ni natta. (ibid., p. 451) pe langa apelativul onorific si forma verbala corespunzatoare si adverbul hayaku este tot la o forma onorifica prin faptul ca este precedat de prefixul "o".

1.3.2.2.2. Kenjougo - "humble words" - forme de modestie (limbajul umil)

Kenjougo "are used by the speaker to humble himself in order to honour the status of his speech partner who deserves respect." (Yamaguchi 2007, p. 155). Pentru verbele cu forma regulata de onorific, forma umila este o-verb la renyoukei-suru. Subiectul verbelor la forme umile este in general vorbitorul, iar sfera lor de referire este complementul direct sau indirect al enuntului. Un exemplu ilustrativ este cel dat de Ide&Yoshida: Watashi wa Satou-sensei ni sono wake wo otazuneshita. (2005, p. 451). Forma umila a verbului tazuneru este ceruta de respectul pe care vorbitorul watashi (=eu) il manifesta fata de Satou-sensei. Cel care face actiunea de a intreba este vorbitorul, dar pentru ca considera persoana pe care a intrebat-o superioara pe plan social, acesta se coboara" pe sine pentru a il ridica" pe Satou-sensei.

1.3.2.2.3. Bikago - cuvinte de infrumusetare

Dupa cum am vazut in subcapitolul 1.3.2.2.1 prefixele o si go atasate in fata unui substantiv pot avea rol onorific, atunci cand se refera la ceva care apartine unei persoane fata de care dorim sa ne exprimam respectul. Pe langa aceasta functie, prefixul o/go- "is often used by women to 'beautify' the entity under discussion even when the entity does not belong to someone to whom the speaker expresses respect" (Tsujimura 2007, p. 433). Un exemplu concludent pentru diferentierea celor doua roluri ale prefixului o/go- este dat de Ide&Yoshida, care arata diferenta intre sensei no oheya si watashi no oheya (2002: 468) in care in primul caz o are functie de onorifcare si este un sonkeigo, iar in al doilea caz are functie de infrumusetare si este bikago. Ide afirma in discutarea exemplului ca femeile folosesc mult mai des onorificele de infrumusetare decat barbatii, iar unele forme de infrumusetare sunt folosite exclusive de femei.

Scopul acestora este "for making the utterance sound 'refined' or 'elegant'" (Okamoto 2003, p. 39). Sunt asociate cu feminitate si eleganta, dand discursului impresia de "soft and feminine" (Harada citat in Tsujimura 2007, p. 436). In exemplul Oyasai mo tabete. (Okamoto 2003: 40) o" nu arata nicidecum respectul fata de legume ci este un bikago cu rol mai degraba stilistic, acela de a face invitatia mai calda si mai delicata.

Conform Yamaguchi (2003, p. 126) anumite cuvinte cu prefixul "o" care erau folosite exclusiv de femei in societatea japoneza traditionala sunt folosite in prezent de ambele sexe. Okane (=bani), osake (=alcool), ocha (=ceai) sau oshougatsu (=Anul Nou) sunt cateva astfel de exemple. Pe de alta parte, cele care ataseaza prefixul "o" la obiecte legate de gospodarie sunt exclusiv femeile, prin cuvinte precum odaidokoro (=bucatarie) okaimono (=cumparaturi), oyasai (=legume), oniku (=carne), oshio (=sare) sau osatou (=zahar).

1.3.3. Onorifice hipercorecte

Onorificele hipercorecte sunt strans asociate cu limbajul feminin. Au fost denumite onorificele hipercorecte acele onorifce care se folosesc in situatii in care ele nu sunt cerute, cum ar fi referirea la cineva apartinand uchi-ului, adica grupului vorbitorului. Astfel, desi nu este nevoie, spre exemplu, de folosirea unui limbaj onorific fata de membrii propriei familii, in limbajul feminin apar astfel de forme.

Afirmatii precum Haha ga okaeri ni narimashita sau Shujin ni moushiagete okimasu. (Ide&Yoshida 2002, p. 470) constituie exemple de onorifice hipercorecte intrucat in primul exemplu vorbitorul se refera la propria mama[22], iar in al doilea exemplu la propriul sot ambii facand parte din grupul apropiat vorbitorului. In mod normal, formele onorifice "are not normally used to refer to the speaker herself or the speaker's in group, such as her or his own family members" (Tsujimura 2007, p. 437). Aceste onorifice hipercorecte pot fi puse pe seama faptului ca limbajul femeilor are tendinta de a fi mai politicos decat cel al barbatilor.

1.4. Aspecte lexicale

1.4.1. Pronumele

Acest subcapitol isi propune sa discute comparativ formele pronominale utilizate de femei, respectiv de barbati, pe baza studiilor lingvistice realizate pana in prezent de lingvisti precum Ide, Suzuki, Yamaguchi sau Tsujimura si porneste de la un tabel cu pronumele personale de persoana I si a II-a, asa cum apare el in Yamaguchi (2007: 122). Formele de persoana a III-a nu sunt incluse intrucat nu exista diferente de forme in functie de sexul vorbitorului.

Chiar la o prima vedere, din acest tabel se observa ca pe masura ce gradul de formalitate scade exista mai multe diferente intre limbajul femeilor si cel al barbatilor, dupa cum afirma si Kumadaki despre limba japoneza "

Cu toate acestea, si in cazul nivelului formal se pot sesiza usoare diferente la persoana I, intrucat, desi atat watakushi cat si watashi pot fi folosite si de barbati si de femei, s-a constatat ca barbatii folosesc mai des forma watashi, iar femeile utilizeaza cu precadere forma pronominala watakushi care este considerat un pronume de persoana I mai formal decat watashi. (Ide&Yoshida 2002: 470).

Atat in limbajul informal, cat si in limbajul nepoliticos formele pronominale folosite de barbati sunt in numar mai mare. "The second-person pronoun kimi is claimed to be too masculine for women to use in most cases.[27]" (Abe 1995: 651) si se poate observa chiar ca pentru femei nu exista nicio forma nepoliticoasa de pronume la persoana I, iar pentru persoana a II-a, ea este identica cu cea folosita in limbaj informal, adica anata, pe cand barbatii folosesc trei forme pronominale, dintre care doua sunt folosite exclusiv in limbajul nepoliticos: kisama si temei.

Absenta formelor pronominale nepoliticoase pentru femei poate fi pusa pe seama faptului ca in societatea japoneza traditionala femeile sunt considerate mai rafinate decat barbatii. (Yamaguchi 2007: 122). In acest sens, afirmatia lui Backhouse este edificatoare "Women tipically operate nearer the genteel end of the cline, whereas men's usage ranges more widely and, particularly in informal speech, may take in the robust, even 'vulgar' items normally avoided by women"[28] (1993: 99).

1.4.2. Interjectiile

Conform Shibatani, chiar si in limbile in care diferentele de limbaj intre sexe nu sunt foarte pregnante in vocabular, apar deseori deosebiri in interjectiile pe care le folosesc vorbitorii. (2006: 371) Exemplele pe care le da lingvistul sunt maa si ara, interjectii ce arata uimirea fata de ceva care te impresioneaza. Un alt exemplu de interjectii notate in dictionarul Su-pa- daijirin ca "este kyaa. Una dintre interjectiile asociate cu limbajul masculin este oi, folosita de catre barbati pentru a interpela pe cineva: " (Su-pa- daijirin). Exemplu dat in acelasi dictionar este urmatorul:

Un alt aspect asupra care trebuie atras atentia este cel mentionat de Ide, conform careia femeile folosesc mult mai des aizuchi, adica replici care confirma interlocutorului ca urmaresc conversatia, precum interjectiile un, hai, fuun sau hee. (McGloin 1986: 22). Ide arata, statistic, ca frecventa unor astfel de aizuchi este de doua ori mai mare in cazul femeilor.

1.4.3. Substantivele, adjectivele si verbele

Diferentele de limbaj intre sexe se simt la nivelul vocabularului nu numai prin pronume personale sau interjectii, ci si prin alte parti de vorbire. Impresia de delicatete degajata de limbajul femeilor deriva din faptul ca acestea folosesc mai putin formele sino-japoneze in favoarea formelor din stratul lexical wago, precum si din faptul ca femeile evita formele vulgare (Shibatani 2006: 374). Dintre cuvintele pe care le folosesc cu precadere barbatii, fiind caracterizate ca nefeminine, Ide&Yoshida (2002: 471) mentioneaza exemple precum dekai pentru oukii (=mare) sau kuu pentru taberu. (=a manca). De asemenea, sufixul yagaru, in exemple precum utai-yagaru (=a canta) este considerat ca folosit doar de barbati.

Modificarile fonologice ale cuvintelor sau auxiliarelor terminate in "-i" cu terminatia neingrijita "-ē" este de asemenea considerata o caracteristica a limbajului masculin si absenta in limbajul feminin. Astfel de exemple sunt dekē pentru dekai (=urias, imens) sau sugē pentru sugoi (=grozav) (ibid. 472).

La aceste exemple, Yamaguchi (2007: 126) adauga termeni ce desemneaza relatiile intrafamiliale, precum oyaji (=tata) sau ofukuro (=mama) folositi exclusiv de barbati. Tot el atrage atentia asupra formulelor diferite de a incheia o scrisoare, kashiko pentru femei si kēgu pentru barbati.

De asemenea, Yamaguchi (ibid.) vorbeste despre unele forme verbale folosite cu precadere de barbati si anume asa numita forma meireikei, adica forma nepoliticoasa de imperativ. Astfel, daca luam ca exemplu formele koi si kite ale verbului kuru, este foarte probabil ca prima, care este un imperativ scurt, sa fie rostita de un barbat, iar a doua de catre o femeie. Un alt exemplu de terminatie verbala care apare exclusiv in limbaj feminin este terminatia verbala negativa n (Grant&Okada 2008: 46), in verbe cum ar fi wakaran "nu stiu", prescurtat de la forma standard wakaranai. Acelasi studiu afirma ca aceasta forma verbala prescurtata nu este aproape niciodata intalnita in limbajul feminin, care prefera forma standard.

Se observa diferente si la modul de prescurtare a unor constructii verbale in limba vorbita cum ar fi forma in verb+ teshimau "a face o actiune complet/a regreta o actiune a avut loc". Exemplul pe care il da Yamaguchi (2007:138) este dintr-un film, Fuzuroi no ringo-tachi in care protagonistul masculin foloseste form icchimatta in replici precum Minna, ichimatta. "Au plecat cu totii". Yamaguchi atrage atentia ca aceasta forma nu apare in limbajul femeilor, ci forma folosita pentru a exprima acelasi sens este icchatta

1.5. Aspecte sintactice

Problemele de sintaxa care au fost analizate in legatura cu diferentele dintre limbajul feminin si cel masculin sunt inversiunile si omiterea grupului nominal cu functie de subiect. Investigatiile facute de Shibamoto (1985) dupa cum apar prezentate in Tsujimura (2007: 437), arata in ceea ce priveste inversarea ordinii cuvintelor in propozitie, ca barbatii aseaza mai frecvent adverbele temporale in fata subiectului, iar in limbajul feminin sunt prezente mai frecvent alte tipuri de inversiuni, precum plasarea obiectului direct sau indirect in fata subiectului. Ca rezultat general, Shibamoto a concluzionat ca femeile fac mai des inversiuni decat barbatii.

Un alt punct asupra careia a facut Shibamoto cercetari este procesul de "Right Dislocation" fenomen prin care un cuvant sau un grup de cuvinte poate fi mutat in dreapta verbului. Spre exemplu, propozitia cu cuvintele in ordine nemarcata Kono okashi tabeta? daca ar fi dislocata spre dreapta ar fi Tabeta, kono okashi?. Studiile lui Shibamoto au aratat ca dislocarea spre dreapta se intalneste mult mai des in limbajul feminin decat in cel masculin. In limbajul masculin, arata Shibamoto, dislocarea spre dreapta nu este total absenta, insa, de cele mai multe ori elementului dislocat ii corespunde un antecedent in propozitia principala. Spre exemplu, in propozitia Sore wa furui kamoshiremasen yo, wareware no kankaku wa. grupul de cuvinte dislocate, "wareware no kankaku wa" are ca antecedent pe "sore" in propozitia principala. Shibamoto sustine ca o astfel de dislocare este folosita cu rol de emfaza a afirmatiei.

Cu toate ca studiile lui Shibamoto au ajuns la aceste concluzii, Ide le pune la indoiala autenticitatea, afirmand ca esantionul pe care s-au realizat statisticile a fost nepotrivit, deorece situatia in care a fost studiat limbajul barbatilor difera in gradul de formalitate de cadrul in care au fost studiate femeile. Studiul pe care il realizeata Ide (1979) folosind ca esantion un numar de studenti la un colegiu a demonstrat ca dislocarea este un fenomen frecvent si in limbajul masculin. Astfel, Ide a negat legatura sexului cu inversiunile si dislocatiile si a asociat-o cu conversatiile desfasurate intr-un cadru informal, indiferent de sexul vorbitorilor.