CATEGORII DOCUMENTE |
Astronomie | Biofizica | Biologie | Botanica | Carti | Chimie | Copii |
Educatie civica | Fabule ghicitori | Fizica | Gramatica | Joc | Literatura romana | Logica |
Matematica | Poezii | Psihologie psihiatrie | Sociologie |
EPOCA LUI HELIADE
(1830-1848)
Heliade Radulescu
(1802-1872) a fost fiul unei familii modeste, originara din
Targoviste, stabilita in Bucuresti. La varsta de 7-8 ani inceput
sa invete cartea greceasca cu dascalul Alexe; mai tarziu a
luat lectiuni cu dascalul Naum, care pare a fi calugarul
invatat Naum Ramniceanul, iar romaneste a invatat
singur, citind cu mare greutate Alexandria. Studii superioare a
facut la scoala greceasca de la Magureanu (intre
1815-1818). In vremea aceasta venise in
Pe atunci nu se putea vorbi de o
specializare. Heliade ne spune ca preda gramatica si
retorica, istorie si geografie, logica si matematica.
Ca sa-si poata indeplini indatorirea, a trebuit natural sa
invete limbi straine, cea romana fiind atunci lipsita mai
de tot de carti de acest fel. Bibliografia romaneasca veche ne-a
aratat o singura geografie, tradusa de Amfilohie Hotiniul din
italieneste (1715), o singura carte de retorica, a lui Molnar
(1798), o singura logica, a lui Micu (1799).
Pentru aritmetica erau mai multe
carti: una tradusa tot de Amfilohie (1795), alta a lui
Sincai (1785) si doua tiparite la Viena cu text romanesc
si nemtesc (1777-1783).
Istoria si gramatica erau mai
bine reprezentate prin scrierile ardelenilor Micu, Sincai si Maior
si prin ale altora mai putin insemnati cu Radu Tempea (1797),
Paul Iorgovici (1799) si Ion Alexe (1826) si altii. In
principate aparuse numai doua carti de acest fel: a lui
Ienache Vacarescu (1787) si lui Toader Scoleriu (
Nu putem sti cat va fi cunoscut
Heliade din aceasta lista de carti, dar stim ca
el a tradus din frantuzeste o carte de aritmetica (dupa
Francoeur, tip. 1832), una de logica (dupa Condillac,
netiparita), una de geometrie (dupa Legendre, tip. 1837), una de
gramatica (tip. in 1828).
Cu aceasta gramatica apare
Heliade pe arena publicitatii. Ea ii servise pentru predare cursului
sau si fusese citita in intrunirea unei asociatii literare
la care se raporta intr-un pasagiu unde vorbeste de alfabet si
de inlaturarea unor litere dintr-insul, zicand ca a facut
'dupa hotararile cinstitei societati literare a
romanilor'.
Comparata cu gramaticile
anterioare, ea nu se prezinta cu un merit deosebit de originalitate:
planul seamana intrucatva cu al lui Tempea, iar terminologia se
gaseste aproape in intregime la inaintasii sai. Trebuie
sa-i recunoastem numai ca a avut curaj ca acolo unde aceia
puneau doua nume (ex. Loga zice: 'nume infiintatoare sau
substantive') el sa aleaga unul si pe cel mai nimerit
('substantive') care va ramanea, pe cand Vacarescu
zice numai 'interietione', Heliade pune: 'zicere de
glasuire sau interectie' in limba. Are si el insa
cazuri unde ezita; important este faptul acesta al simplificarii
alfabetului cirilic si mai ales este pretioasa prefata.
Desi cam lunga si
tratand chestii care nu mai pot prezenta azi interesul de atunci, ea arata
insusirile literare ce vor caracteriza totdeauna stilul lui Heliade:
intrebuintarea glumei pentru a scapa de greutatea unei
discutiuni teoretice; un humor care ar putea fi simtit si azi,
daca n-ar avea multe expresii vulgare. Ea stabileste si cateva
principii cu privire la ortografie, la termenii tehnici etc. care denota
din partea autorului o rara claritate de spirit si o intelegere
minunata a realitatilor. E de regretat ca nu a pastrat
aceasta din urma insusire in lucrarile sale de mai tarziu.
Laudand ortografia
italiana, stabileste principiul ca 'ortografia aceea a
statut mai norocita care s-a supus la mai putine reguli'.
Si pentru a face ideea sa si mai clara, adauga:
'Aici indraznesc a vorbi
pentru fratii nostri din Transilvania si Banat, care sunt
vrednici de toata lauda pentru ostenelile ce pun pentru literatura
romaneasca. Pentru ortografia insa care vrea s-o introduca
scriind cu litere latinesti, bine ar fi fost sa urmeze, duhul
italienesc, adica a scrie dupa cum vorbim si sa nu sa
ia dupa ortografia franceza si englezeasca, care
pazeste derivatia zicerilor si de care singuri ar voi acum
sa se scuture'.
Daca Heliade ar fi staruit
in aplicarea acestui principiu, cand i-a venit si lui randul sa scrie
romaneste cu litere latine, s-ar fi castigat multa vreme
pierduta si s-ar fi inlaturat multe discutiuni zadarnice.
Atunci fonetismul, pe care-l lauda Heliade la 1828, ar fi devenit
principiul ortografiei noastre, gratie autoritatii de care s-a
bucurat el si castigul ar fi fost imens pentru cultura romana.
Chestiunea termenilor tehnici a
trebuit sa fie pentru el, profesor de gramatica, de aritmetica
si de alte stiinte, o preocupare de toata ziua. In
aceasta privinta el critica si pe aceia care nu vor
sa imprumute, ci fac vorbe romanesti noi zicand
'cuvantelnic' in loc de 'dictionar', 'amiazaziesc'
in loc de 'meridian' s.a.; critica si pe acei care iau
vorbele asa cum se gasesc in limbile straine, zicand:
'patriotismos' ca grecii, 'ocazion' ca francezii,
'sotieta' ca italienii, 'privilegium' ca latinii etc.
si propune ca: 'vorbele straine sa se
infatiseze in haine romanesti'. El va zice dar: patriotism,
ocazie, societate, privilegiu etc.
Un fapt mai important decat
publicarea gramaticei este aparitiunea 'Curierului'.
In principatele romane pe la finele
secolului XVIII si in primii ani ai secolului XIX incepuse sa
patrunda diferite ziare straine, mai ales franceze, germane
si grecesti.
Nevoia unui mijloc de a se
raspandi mai repede stirile despre intamplarile din
Ziarul este anuntat printr-un
prospect fara data - trebuie sa fi fost in februarie cel
mai tarziu, caci zice ca va aparea la inceputul lui martie 1829
- in care ni se spune ca va purta titlul de 'Curierul Bucurestilor'
si va iesi in 1/2 coala de doua ori pe
saptamana. Abonamentul era in Bucuresti 2 galbeni
imparatesti pe an, iar pentru provincie se adauga plata
transportului. Sumele trebuie sa se depuna la diferiti
corespondenti de prin orase, iar in Bucuresti la
'datatorii gazetelor' I. Eliad si C. Moroiu.
Zic 'gazetelor' pentru
ca tot ei tipareau si 'Buletinul Oficial' care le era
platit de guvern.
Incet, incet, 'Curierul
romanesc' devine ecoul intregii miscari literare din
tara; ba el isi face o datorie sa reproduca din
confratele moldovean 'Albina romaneasca' a lui Asachi,
stiri politice, culturale, literare si mai tarziu sa faca
acelasi lucru fata de ziarele din Brasov ale lui
Barit: 'Gazeta de Transilvania' si 'Foaia
literara'.
In 'Curier' urmarim
noi progresul scoalelor prin dari de seama la finele anului
si prin discursurile tinute la diferite ocazii.
In el vedem nasterea si
primii pasi ai teatrului romanesc.
In el gasesc coloane deschise,
dupa batranul Iancu Vacarescu, Grigore Alexandrescu, Ion
Voinescu, Costache Aristia, Cezar Bolliac, Costache Balacescu,
Viisoreanu, K. Caragiale, G. Baronzi, Ion Catina, I. Genilie s.a.
unii din ei ramasi necunoscuti, iar altii ilustrandu-se mai
tarziu prin lucrari de valoare.
'Curierul romanesc' ne
tine in curent cu tot ce se publica in limba romaneasca, mai
ales in Valahia. El ne face cunoscute foile literare ce apar in vremea aceasta,
cum este 'Foaia stiintifica si literara de la
Iasi' si 'Magazin istoric' din Bucuresti, pe
langa foile proprii ale lui Heliade: 'Gazeta Teatrului' (1835)
si 'Curierul de ambe sexe' (1836).
In 'Curier' se naste
critica literara in literatura romana. Ea se
infatiseaza prin mici notite, in care se
apreciaza valoarea scriitorilor si a celor ce publica scrierile
lor in diferite brosuri.
Prin 'Curier' Heliade se
formeaza incet, incet. Spiritul lui se imbogateste prin
citiri variate si o suma de idei culturale si literare se
raspandesc in public. El devine o personalitate si in locul rolului
modest ce socotea la inceput ca are foaia sa, el o vede acum cu un rol
mare. Aceasta o spune in no. 93 din anul 1842:
'Aceasta foaie a fost
inainte mergatoare si ferice vestitoare a asezamintelor
celor noi si progresive ce am dobandit; limba ei a crescut dimpreuna
cu cunostintele natiei si colectia perioadelor sale
poate fi cel mai indestulator ajutor la istoria literaturii noastre'.
In 1834 Heliade fondeaza
impreuna cu Ioan Campineanu Societatea Filarmonica, avand de scop
sa ajute propagarea culturii in genere si in special sa lucreze
pentru infiintarea unui teatru. Indata ce se constitui, societatea
incredinta directia lui Heliade.
Acesta deschise cu Aristia o
scoala in care se invata literatura, declamatia
si canto, pentru ca mai tarziu sa se produca actori pentru
teatrul national. Rezultatele scoalei se vazura la examenul
general, cand scolarii jucara Mahomet al lui Volatire si Amphytrion
al lui Moliere si una din eleve canta cavatina lui Bellini Piratul.
Cu acel prilej Heliade rosti un discurs in care arata importanta
teatrului pentru progres, infatisa cu culori vii cat de
grea, dar cat de nobila e cariera artistica si se ridica in
contra prejudecatilor ce are lumea fata de actori, pe care
ii considera numai ca niste comedianti, lasati in voia
intamplarii, cand ei sunt niste slujbasi ai statului spre
formarea bunelor obiceiuri si a limbii nationale.
Societatea, incantata de munca
lui Heliade, il alese ca director si pentru al doilea an. Lucrurile
mersera bine, se stransera fonduri importante, se tradusera o
multime de piese.
Societatea Filarmonica era
insa oarecum continuarea unei alte asociatiuni, parte secreta -
cu scop politic, parte pe fata - cu scop literar. Din cauza aceasta
s-au nascut tot felul de banuieli in privinta ei si
dupa cativa ani s-a desfiintat.
Imprejurarile acestea
adusera amestecul lui Heliade in afacerile politice. Dupa ce lua
o data pozitia contra rusilor, cand acestia voira sa
introduca un articol aditional in Regulamentul Organic prin care
isi stabileau noi drepturi politice (1836), porni iarasi contra
lor, cand cu incercarea lui Trandafilov de a lua in concesiune exploatarea
minelor (1844).
Atunci scrise fabula cunoscuta
Maciesul si florile. De atunci deveni un mare adversar al
Rusiei si e natural sa-l vedem luand parte la toate
miscarile impotriva protectoratului rusesc si sa fie intre
fruntasii revolutiei din 1848.
El este autorul proclamatiunii
ce s-a citit la Islaz la 9 iunie 1848; el fu, dupa abdicarea lui Bibescu,
membru al guvernului provizoriu. Acest guvern avu o viata foarte
scurta si foarte agitata, schimbandu-si forma si
compunerea de trei ori, pregatind cateva proiecte de legi ce avea sa
supuna viitoarei constituante, se vazu inlaturat de puterea
turcilor, care trimisera armata la Bucuresti si inlocuit cu
o caimacanie ce avea de scop sa restabileasca vechea
stare de lucruri si sa puna la loc Regulamentul. Aceasta
intoarcere a reactiunii se completa prin conventiunea de la
Balta-Liman (1849), care nu mai ingaduia principatelor sa aiba
domni pe viata, ci le acorda numai pe 7 ani.
Fruntasii si
partasii la miscarea din 1848 fura pedepsiti cu
exilul. Fiindca se considerau ca supusi ai Portii, guvernul
otoman le ofera sa-i interneze pe toti intr-un oras si
sa-i intretie pe socoteala lui. Unii primira si se
dusera la Brusa in Asia Mica. Altii refuzara si pornira
pe unde putura. Heliade trecu in Transilvania, unde statu doua
luni. De aici, dupa un drum de 50 de zile ajunge la
E de notat ca e, poate,
emigrantul care a intrat mai tarziu in
Restul vietii sale a fost
consacrat in mare parte literaturii, dar l-a preocupat mult sa-si
apere nu atat opera sa literara, cat mai ales opera politica de
inainte de a pleca din
Actiunea aceasta se vede in cele
doua memorii asupra miscarii din 1848: Mmoire sur l'histoire
de la rgnration roumaine (1851) in care se ocupa de miscarea
din 1848 - si Souvenire et impressions d'un proscrit (1850), in
care trateaza aceeasi parte a istoriei noastre, insa din punct
de vedere mai personal. Se vede asemenea in cartea intitulata Spiritul
si materia sau Echilibrul intre antitese o colectiune de articole
politice si istorice, publicate intre 1859-1869, pe care voieste a le
reuni intr-un tot, legandu-le de o idee generala: ideea antitezelor.
'Misia acestei scrieri, zice
autorul, va fi spre a arata durerile romanului in genere, nevoile si
aspiratiunile lui. Luptele scrierii acesteia vor fi de a combate, cu
cuvantul si cu moderatie pe arena drepturilor adevarat
nationale si a legilor, atat terorismul baionetelor de orice
natura cat si terorismul cutitelor si armelor ascunse ale
mercenarilor conduse de venetici'.
Dupa prefata, incepe
seria articolelor: superstitia si ateia, tirania si anarhia,
boierii si ciocoii etc. In acest din urma articol, da ca
'anexe istorice' o suma de acte relative la constituirea si
functionarea Societatii Filarmonice, care prezinta un
interes deosebit. Vorbeste apoi de revolutia de la 1848, cautand
sa innegreasca pe unii din luptatorii cu care nu se intelesese
in timpul acela. Partea I se termina cu cantul II din poema epica
Mihaida.
Partea II continua a analiza
idei antitetice: Guvernul si Poporul, Progresul si conservatia,
Vot universal si rasboi universal etc. [Concluzia generala a
operei, pe care cauta s-o faca a reesi la tot pasul, este
echilibrul antitezelor, cu deosebire in ordinea politica. Nu trebuie
sa fie nici prea multa libertate, nici prea multa
restrictiune, ci moderatie in tot. Daca autoritatea sau guvernul
va fi prea puternic, se va naste tirania, daca din contra
poporul va fi mai puternic, se va naste anarhia. Prin urmare, nu numai
progres, nu numai conservare, ci progres si conservare deodata. Cine
conserva are, zice dansul - si cine are poate progresa mai repede.
Ca insusiri de stil, trebuie
sa recunoastem ca, desi limba e impestritata cu
multe latinisme, cu toate acestea vivacitatea expresiunii te captiveaza
si te face sa urmaresti cu interes povestirea.
Partile in care se incearca a face filozofia istoriei, a trage
legi generale, sunt slabe si lipsite tocmai de insusirile unei
cercetari cu adevarat stiintifice: insa
naratiunile istorice, anecdotele, dialogurile, trasaturile de
spirit, cu care presara scrierea, sunt pline de farmec.
Desi scrise cu patima
politica, articolele acestea sunt importante prin amanuntele ce ne
dau despre revolutia din 1848, despre societatea filarmonica si
ne arata modul cum s-au privit de o parte din oamenii nostri politici
diferite chestiuni, ca unirea, improprietarirea taranilor
s.a.
Heliade a fost numit membru fondator
al Academiei, a fost ales si prezident, dar, se pare ca din cauza
unor chestii de ortografie, in anii din urma nu s-a mai interesat de
lucrarile acestei institutii.
Desi in ultimii ani era bolnav
si nu mai putea produce, moartea sa (28 aprilie 1872) a fost
simtita de romani ca o mare pierdere. Ziarele se intreceau in
caracterizari mai elogioase, numindu-l: cel mai mare poet, acel care ne-a
invatat a scrie si a citi romaneste cu litere
strabune, cel dintai gramatic, cel dintai profesor, cel dintai jurnalist,
parintele literaturii. Pierderea lui fu un doliu national si in
mai se constitui comitetul care avea sa-i ridice statuia.
Aceste regrete unanime, aceste
aprecieri, exagerate in multe puncte, se explica prin rolul ce jucase el
in viata. Sa cercetam care i-a fost rolul in miscarea
literara.
*
Desi viata lui Heliade
se prelungeste mult dupa anul 1848, numai pana la aceasta
data situatia lui este preponderenta in literatura.
Pentru a o putea intelege
si pentru a intelege intreaga miscare, va trebui sa des
partim in trei aceasta epoca a lui Heliade: 1830-1835,
1835-1845 si 1845-1848.
Care este starea literaturii romane
in momentul cand apare Heliade pe arena publicitatii?
Din cele spuse in capitolul
precedent, am aflat ca era foarte saraca.
Cateva poezii ce figurau ca exemple
in gramatica lui Ienache Vacarescu (1787), traducerea lui Britannicus
al lui Iancu Vacarescu (1827) si desigur si poezii ale
acestuia raspandite in manuscris, intr-un cerc de prieteni personali, un
volum sau doua de poezii date la lumina de Barbu Paris Momuleanu
(1822-1825); iata opera poetica din Tara Romaneasca.
Moldova se putea lauda numai cu cateva talmaciri ale lui Alecu
Beldiman, ca Moartea lui Avel (1818) Istoria lui Numa Pompilie
(1820), Tragedia lui Orest (1820), cu poeziile manuscrise ale lui
Conachi si cu brosura lui Asachi (1822), in care, cu destula
caldura de altfel, dar cu putina arta, se
sarbatorea urcarea pe tron a lui Ionita Sandu Sturdza, primul
domn roman dupa epoca fanariota. Pe langa acestea, cititorii din
amandoua tarile mai aveau, pentru a-si indestula nevoile
spiritului lor, brosurile ce soseau de peste munti impreuna cu
calendarele anuale: Istoria lui Arghir si Elena (1801) si
Risipirea Ierusalimului (1821) ale lui Barac: Fabulele lui Tichindel
(1814): Patimile lui Hristos (1805) Piram si Tisbe (1807) Leonat
si Dorofata (1815) ale lui Vasile Aaron.
Enumerarea e aproape completa,
daca nu ne preocupam de Scavin si de Dimachi, iar valoarea lor
poetica pentru unele este cu totul relativa, pentru altele este
redusa pana la nimic.
In aceasta stare de lucruri se
gandeste Heliade si deschide paginile 'Curierului' si
pentru literatura. Sa vedem ce se produce acum.
a) 1830-1835
Acum incepe Heliade sa publice
si el, desi compusese mai inainte. Da intai traduceri. Primele
lui incercari sunt cu totul slabe. El nu este inca stapan pe
fraza, pe vocabularul poetic si poate nici pe cunoasterea
profunda a originalului. Din aceasta vreme este traducerea Lacului
de Lamartine.
Astfel fiind, el primeste cu
bucurie si cu laude sonetul lui Iancu Vacarescu in 1829 si
de atunci continua a publica scrierile acestui 'Anacreon roman'.
Iancu Vacarescu
(1792), fiul lui Alecu, este cel mai insemnat dintre toti membrii familiei
Vacarestilor.
Acesta capata, ca
tanar, o instructiune deosebita, cunoscu adanc literatura
clasica greceasca si cateva din literaturile moderne, in special
cea franceza. Intrand in viata publica, se arata cu
toate ocaziunile foarte sprijinitor pentru ideile de progres, pentru tot ce
privea ridicarea tarii sale.
Astfel, fu printre cei dintai
prieteni ai lui Lazar si intrebuinta pozitiunea
si simpatia de care se bucura pentru a face mai lesnicioasa izbanda
noului profesor. De asemenea, incearca sa puie in practica - pe
cat era cu putinta in acel timp - ideea teatrului romanesc si
traduse insusi cateva piese, pe care le reprezentara scolarii
din Sf. Sava.
Precum se purta in miscarea
culturala se purta si in imprejurarile politice. Cand Tudor
Vladimirescu se ridica impotriva domniei grecesti, el se declara
partizan al acestuia. La introducerea Regulamentului Organic, Iancu
Vacarescu fu singurul boier care protesta in contra impunerii
rusesti dintre cei sase care refuzara semnarea acestei legiuiri.
De la dansul avem o traducere a
piesei Britannicus a lui
Posedam asemenea si un
volum de poezii originale, publicate la 1830 pentru prima oara.
Aci aflam poezii lirice de toate
felurile: elegii in care se amesteca cugetari filozofice, ca in: Ciasornicul
indreptat; poezii patriotice, cum e cea adresata Milcovului pe
care o termina cu versul atat de cunoscut:
despartit ori
departat, fratele e tot frate;
laude la adresa poetilor din
timpul sau, ca Lui Grigore Alexandrescu, Cununa lui Carlova,
in care aflam des citatele cuvinte:
Si orice neam incepe
Intai prin poezie
Fiinta de-si pricepe;
in fine, aflam lucruri inspirate
din credintele populare ca Ielele si descriptiuni
frumoase, ca Primavara amorului, imitata dupa Anacreon,
in care ni se infatiseaza frumusetea vietii de la
tara.
Aceste calitati sunt
insa inabusite, aci prin lungimi netrebuincioase, aci prin
lipsa de claritate si in redactie si mai ales in plan.
Alti poeti, care incep
oarecum sub auspiciile lui Heliade in aceasta epoca 1830-1835 sunt:
Vasile Carlova, Paris Momuleanu, Grigore Alexandrescu si Cezar Bolliac.
Barbu Paris Momuleanu
(1794-1837), care a studiat in
Ah, ce ciuda, cat un mir
De al celor mari haractir.
Vasile Carlova (1809-1831) apare,
in adevar, cum zice Balcescu, 'ca o cometa
trecatoare', pe cerul poeziei romane si daca cele 5-6
poezii ce a lasat nu prezinta perfectiunea ca fond si ca
forma, totusi ele arata la autorul lor, pe langa
simtire, si darul de a gasi de multe ori cuvinte si imagini
potrivite: iar daca ritmul lui este greoi, aceasta se datoreste
vremii, caci pe atunci nici Vacarescu, nici Heliade, nici
Asachi, nici Alexandrescu nu stiau sa faca versuri corecte din
acest punct de vedere si dupa modul cum le intelegem noi astazi.
E destul pentru acest tanar
ofiter ca una din poeziile lui a putut servi ca direct izvor de
inspiratie lui Alecsandri. E vorba de Marsul ostirii
(1831) dupa care scrie Alecsandri Desteptarea Romaniei (1848).
Si una si alta incep
printr-un apel la popor. Si una si alta pun miscarea romanilor
in legatura cu evenimentele din Europa. Si una si alta
amintesc de puterea din trecut a romanilor si de decaderea lor de
azi. Cateodata nu numai ideea, dar si intorsatura frazei este la
fel.
Impreuna cu aceasta, mai e
cunoscuta inca o poezie a lui Ruinele Targovistei. Mai
are cateva, care s-au tiparit in 'Curier', dar in volum nu s-au
reunit decat in anii trecuti in editia Minerva cu o prefata
de G. Bogdan Duica (1906).
Daca adaugam la
acestia, pe Faca, autorul unei piese ce se reprezinta si azi la
ocazii solemne pe scena Teatrului National Frantuzitele, avem
toata elita poetilor din epoca de care vorbim.
Costache Faca (1790?-1845) a
fost un boier care in orele libere se ocupa si de literatura. Nu se
stie pana acum cu siguranta cat a scris el. Heliade a
publicat in 'Biblioteca portativa' (un fel de revista
literara) in 1860, cateva scrieri ale lui: poezii scurte si o
mica piesa scrisa in 1833 pe care autorul o intitulase Comodia
vremii iar Heliade i-a zis Frantuzitele. O noua
editiune a dat-o V. Varcol (Buc. 1906).
Nu sunt mai de valoare nici
incercarile lui Bolliac, nici ale lui Grigore Alexandrescu. Acesta in ed.
din 1832 ne da numai 13 bucati din care mare parte sunt
traduceri din Lamartine sau inspirate de-a-dreptul din el, iar fabulele sunt
aproape toate traduse din La Fontaine sau Florian si nu dau pe
fata pe marele Alexandrescu de mai tarziu.
In ce priveste pe Heliade, care
ne da in aceasta perioada colectia de Meditatii
din 1830, el are, pe langa traduceri, cateva poezii originale, din care
numai Cantare diminetii prezinta 2-3 strofe de oarecare
consistenta.
In afara de acesti
scriitori, ba, pe cat se vede, ignorat cu totul de ei, traieste
si publica primul volum de poezii in 1831 Anton Pann, care se
adreseaza unui anumit public al mahalalelor.
Anton Pann (1794-1854), roman
de origina prin tatal sau, s-a nascut in
Aci Pann intra dascal la biserica
Olteni, apoi cantaret la o alta biserica si in
acelasi timp urma si la scoala de cantari si la
tipografia lui Petru Efesiu, vestit profesor de muzica bisericeasca
in Bucuresti. Pe vremea aceasta se numea Pantaleon. Mai tarziu deveni
director al acestei tipografii si se ocupa cu nationalizarea
cantarilor eclesiastice si cu raspandirea artei muzicale in
Dupa ce functiona ca
dascal domnesc la seminarul din Ramnicu-Valcii, avu mai multe aventuri
romantice, pe care le povesteste Teodorescu G. Dem. in biografia poetului
popular (Buc. 1893); apoi se reintoarse in Bucuresti, unde fu numit
profesor de muzica vocala al scoalelor nationale, fiind
si cantaret pe la biserici. La 1842 i se dete insarcinarea
de profesor de muzica la seminarul din Capitala si se ocupa
foarte mult cu aceasta indatorire noua, dand la lumina o
interesanta lucrare Basul teoretic si practic al muzicii
bisericesti cu gramatica melodica, scris in forma
catihetica pentru uzul scoalelor.
Pentru ca scria mult si voia
sa-si raspandeasca mai cu inlesnire lucrarile,
funda o tipografie, in care se tiparira in curs de vreo zece ani
o suma de opere, atat ale lui, cat si ale altora.
Muri de tifos si fu inmormantat
in curtea bisericii Lucaci.
Scrierile sale, incepand cu Axionul
din 1819 si cu Cantarile de stea din 1821, sunt foarte
numeroase si se urmeaza regulat aproape in tot anul.
De la 1821 el scoate calendare,
unsprezece ani aproape de-a-randul, traduse din greceste Noul Erotocrit
si Christoitie sau scoala moralului; tipareste opere
bisericesti sau de muzica orientala pentru trebuinta
cantaretilor de pe la biserici si a elevilor din seminar, ca Noul
doxastar, Irmologhion, Randuiala Sfintei Leturghii s.a.
Toate acestea - si alte
lucrari si prelucrari de mai putina
importanta - desi au adus un real serviciu, atat cititorilor in
genere, cat si in special elevilor de care vorbeste cu mult drag in
testamentul sau in versuri, nu formeaza titlul de glorie a lui Anton
Pann.
Afara de Cantecele de stea,
aparute in nenumarate editiuni, lucrarile de capetenie
ale lui Pann sunt: Fabule - O sezatoare la
Subiectele fabulelor lui sunt sau
originale sau poporane. Unele sunt foarte importante prin istoria lor. Astfel Soarecele
- capitan peste toata gloata - care merge tocmai la soare sa
caute sotie si, dupa multe peripetii se convinge ca
tot neamul soricesc este mai puternic decat lumea intreaga,
aceasta fabula se gaseste tocmai in colectiunea
Morala, uneori prea lunga, e in
genul poporului, care obisnuieste sa povesteasca cu toate
detaliile.
O sezatoare la
tara sau calatoria lui Mos Albu e o
adevarata epopee comica, in care se oglindeste intreaga
viata a taranului, cu obiceiuri, cu credinte, cu
povesti, cu cantece, cu ghicitori. Mos Albu povesteste singur
cum a plecat din Bucuresti la drum. Apucandu-l noaptea si
ratacindu-se, a cazut intr-o groapa, unde a stat pana
dimineata, cand au trecut niste sateni, l-au auzit si l-au
scos. A mai mers catva si iar l-a apucat noaptea. La desteptare,
vazand lumina la o casa, a nimerit la un cimpoier. De aci
urmeaza o suma de intamplari glumete, povestiri cu glume
destul de vulgare, pana cand vedem ca Mos Albu asista
fara voie la o sezatoare, la care iau parte fete si
flacai, Mos Neagu, popa cu arendasul, un grec, a carui
pronuntare o reproduce intocmai autorul. Toti spun diferite
ghicitori, povesti, cantece. În aceasta parte de
'culegere' sta meritul scrierii. Vom cita dintre povesti Trei
ghebosi, foarte lunga, dar dezvoltata de Pann intr-un chip
interesant. Dintre anecdote vom aminti pe cea cu femeia
indaratnica, din care a ramas proverbul: 'ba e
tunsa, ba e rasa'. La urma bietul Mos Albu fu
descoperit, luat drept un facator de rele si dus la inchisoare.
Pann fagaduieste ca in a treia brosura va spune
ce i s-a intamplat de acolo inainte, dar acea brosura nu s-a
tiparit niciodata.
Sub titlul de Nazdravaniile
lui Nastratin Hogea ni se povestesc in versuri o suma de snoave care
circula prin literaturile diferitelor popoare, atribuite aci unui
personagiu, aci altuia. El le pune toate pe seama lui Nasreddin (Nastratin),
care a fost un invatat pe vremea lui Tamerlan, dar a
capatat in gura poporului caracterul bufon.
Povestea vorbei e o adunare de
proverbe, facuta insa intr-un mod particular. Diferitele
proverbe sunt adunate in capitole, dupa ideea principala la care se
raporta: despre cusururi, despre zgarcenie etc. si dupa fiecare
grupa urmeaza o anecdota in legatura cu ideea
principala si in ea sunt intrebuintate multe proverbe. Vom cita
ca exemplu anecdota ce urmeaza dupa capitolul Fagaduieli
si daruri, cuprinzand lungi dialoguri intre un sultan si un
pescar, intre pescar si sotia sa etc., in care figureaza proverbe.
Sistemul acesta are marele merit ca, punand proverbele in vorbire, ne
arata adevaratul sens si modul cum se intrebuinteaza.
Doua sunt punctele de vedere din
care trebuie sa judecam activitatea lui Anton Pann; cultural si
folcloric.
Dupa cum Heliade a
raspandit gustul de citire in patura ridicata a
societatii romanesti si a produs o miscare
intelectuala indemnand pe toata lumea sa se instruiasca
si sa scrie, tot astfel Anton Pann, luand idei ale poporului sau dand
idei analoage, vorbind in limba curat romaneasca, fara a se fi
influentat de pedantismul ce incepuse a se introduce in vremea sa,
captiveaza poporatiunea saraca din capitala si
din provincii si necesitatea de a citi spre a pricepe cartile
lui Pann sileste pe nenumarati baieti de prin
pravalii si de prin mahalale sa petreaca orele libere
descifrand buchiile - mai tarziu literele - din tipariturile acestui
scriitor. Sinceritatea si naturalul expresiunii sale, usurinta
versurilor, au facut pe cititorii sai sa creada ca le
da ceva din al lor, ca le scrie un amic sau ca scriu ei
insisi. De aceea au avut mult efect satire ca Indreptatorul
betivilor - Cantatorul betiei - Triumful
betiei s.a.
Generatiunea boiereasca de
pe la 1835-45 primi si ea cu incetul influenta lui Pann si
culegerea de poezii Spitalul amorului, apoi Memoriul focului mare de
la 1847 s.a. devenira cartile ei favorite.
Noua si repedea prefacere in
viata noastra, in cultura si modul ei de a gandi, neaparat
a dat la o parte pe Pann, l-a dat uitarii. Acum insa trebuie sa
cautam brosurile lui prafuite, pentru ca sunt
importante din al doilea punct de vedere. In ele gasim comori ale
spiritului poporan, gasim lucrarea enorma a unui folclorist roman,
care a facut pentru alte ramuri ale literaturii poporane ceea ce a
facut Alecsandri pentru poezie.
O pozitie speciala scrie in
aceasta vreme Costachi Conachi, care nu si-a tiparit
lucrarile in timpul vietii, dar le-a raspandit printre prieteni,
asa ca rolul sau acum se poate studia.
Costachi Conachi (1777-1849) a
invatat in scolile din Moldova si, pe langa studiul
limbilor atunci la moda, adica greaca, turceasca si franceza,
s-a ocupat cu matematicile aplicate, devenind un bun inginer hotarnic si
fiind chemat de catre o suma de proprietari, care aveau procese de
delimitare.
Conachi se cobora dintr-o familie
boiereasca avuta, lucru care ii permise sa se amestece in
trebile politice, sa ocupe functiuni insemnate, ajungand pana la
logofetie, ba chiar si sa aspire la tronul tarii.
De la dansul ne-a ramas un volum
de versuri, tiparit peste sapte ani dupa moartea lui, intitulat Poezii,
alcatuiri si talmaciri.
Meritul acestui poet, care era iubit
si mult cunoscut de contemporani, s-a exagerat nu numai in timpul
vietii lui, dar si mai tarziu, Desigur ca judecata
facuta asupra-i de C. Negri e cea mai dreapta; a scris
romaneste intr-un timp cand se scria prea putin. Desi pare a nu
fi fost lipsit de talent, opera lui poetica ni se
infatiseaza ca un produs artificial, fara
simtire adevarata care sa fi miscat pe poet si
sa impresioneze si pe cititor.
Afara de rare exceptiuni,
toate lucrarile lui sunt erotice, poezii lirice din specia numita
oda usoara.
Ne spune ca intreaga sa
viata si-a inchinat-o amorului, ca multa vreme, a fost
condus de acest zeu, dupa ce a zburat oriunde, a voit sa-l poarte
divinitatea adorata, iubirea pentru Zulnia (mama lui C. Negri) l-a
fermecat incat, la moartea acesteia, nu are alta speranta decat
tot moartea. Ajuns la batranete, ca un soldat care si-a petrecut
viata in lupte - cand era invins, cand invingator - se adreseaza
amorului, spunandu-i ca-i inapoiaza si arcurile si
sagetile, caci acum este un schelet rezemat pe o carja.
La aceste idei se reduce intreaga
colectiune de poezii originale. De altfel, nici nu le scrisese cu gandul
de a le publica, dar, din pricina ca circulau in manuscris printre
prieteni si cunoscuti si fiindca lautarii le-au
insotit cu multe arii frumoase, care au desfatat generatiunea
contemporana, familia a crezut ca va face un serviciu literaturii
romane, dandu-le la iveala.
De la Conachi ne-au ramas
si cateva traduceri.
b) 1835-1845
Acest rastimp de zece ani
este unul din momentele cele mai insemnate ale dezvoltarii noastre
literare.
In intervalul acesta, in afara
de faptul ca Iancu Vacarescu mai publica din cand in cand,
nu numai ca numarul celor care fac versuri e mult mai mare, dar se
produc unele din lucrarile cele mai bune ale marilor nostri autori.
Si aceasta se poate zice pentru amandoua principatele
Acum, intre 1835-1845, este vremea
cand se incearca traducerea marilor capodopere ale literaturilor
straine. Neaparat, lucrarea este grea, succesul este foarte neegal,
dar trebuie sa tinem seama de intentiunea si de
folosul pe care l-a castigat limba literara chiar din aceste
incercari nereusite, care au dovedit macar atat: ca drumul
incercat nu este cel bun si trebuie gasit altul.
Ca exemple, trebuie sa citam
pe ale lui Costache Negruzzi si ale lui Alecu Donici. Unul traduce
baladele lui Victor Hugo si cateva drame (ca Angelo, tiranul Padovei,
Maria Tudor); celalalt traduce din ruseste Tiganii de
Puskin, dar amandoi in colaborare dau pe romaneste Satirele lui
Antioh Cantemir.
Acest scriitor rus (1709-1744) este
roman de origine. Fiu al domnitorului Dimitrie Cantemir el ajunge de tanar
la situatiuni importante, caci e trimis ambasador al Rusiei in
Anglia. Se ingrijeste a da la lumina manuscrise ale tatalui
sau, si inspirat direct de clasicii francezi, in special de Boileau,
scrie satirele sale in care loveste in abuzurile aristocratiei
si ale clerului.
Daca traducerile de care vorbim
sunt pana la un punct izbutite, nu tot asa de fericit fu Heliade,
care traduse din Gerusalemme liberata al lui Tasso, din Infernul
lui Dante s.a.
Pe Heliade il impiedica mai ales
teoriile sale privitoare la limba, tendinta sa de a purifica vorbirea
de cuvintele slavone si de a o apropia de cea italiana.
Iata primele strofe:
In mijlocul calei vietei
noastre
Ma reaflai intr-o selba
obscura,
Caci calea directa era
pierduta.
Nu e d-a spune cat era de dura
Asta selba silvestra
aspra si forte,
Caci si in cuget reinnoate
frica.
Sa fim drepti insa,
Heliade lupta cu greutati mari atunci, mai ales ca voia sa
pastreze si forma de vers a originalului, endecasilabul italian. Cand
peste 40 de ani se va incerca Nicolae Gane sa traduca, se va da
ideile cu claritate, dar nu va avea curaj sa transpuie romaneste
si versul dantesc, ci va intrebuinta versul obisnuit la noi, de
14 silabe. Numai Cosbuc va reusi in aceasta forma noua
de vers - si el, dupa ce Eminescu si Vlahuta vor fi
dat prin sonetele lor forme corecte de endecasilabe.
Si mai putin fericit a fost
Aristia, care, a incercat sa dea Iliada pe romaneste.
Costache Aristia, grec de
origine, a venit in tara ori s-a nascut chiar in tara,
nu se stie bine. Viata lui e putin cunoscuta. Se pare sigur
ca s-a nascut pe la inceputul veacului XIX, ca fiind student la
Academia greceasca din Bucuresti a luat parte la miscarea din
1821, ca mai tarziu a fost prieten cu Heliade, ca a lucrat la
inceputurile teatrului romanesc si afost profesor la Sf. Sava. D-l N.
Iorga crede ca aceasta cariera este implinita de doua
persoane si ca studentul de la 1821 este tatal profsorului de
mai tarziu, dar nu se vad bine temeiurile parerii sale.
Ca tovaras al lui Heliade a
fost prins in lupta cea mare pentru traduceri si ca unul ce cunostea
vechea literatura elenica a luat asupra-si sa dea pe
romaneste Iliada. Prima fascicola a aparut in 1837 cu
dedicatie catre domnitorul Alexandru Ghica si cu o
prefata critica a lui Heliade. Se vede ca traducerea lui
lui Aristia, pe cat era cunoscuta in public, nu placuse si el
incerca sa sustina si sa justifice procedarea lui
Aristia. Doua lucruri suparau mai ales pe cititori: in versiunile
silite si cuvintele compuse formate de el, ca
'bratalba', 'norintaratorul' etc. Heliade le
explica prin necesitatile versificatiei si ale
traducerii, dar, desi autoritatea lui pentru un moment le-a impus,
lucrarile acestea fura curand uitate.
A mai tradus Aristia si din
Plutarch si din alti autori; ba a facut si o lucrare
originala: Stante epice la intronara lui Bibescu (1842), care
a dat prilej lui Alecsandri sa scrie o critica glumeata
foarte reusita. Aici se vad toate greselile de limba
din traduceri, si mai putin justificate.
Sa nu fim insa prea severi
cu Aristia.
Abia acum peste 60 de ani se fac
incercari noi in aceasta privinta: G. Murnu traduce Iliada
in versuri exametre; iar Cosbuc pregateste Odiseea.
*
Dar nu numai pentru traduceri este
importanta epoca 1835-1845, ea este si pentru literatura
originala.
Pentru Heliade este momentul cel mai
stralucit. In vremea aceasta, 1844, se publica Sburatorul
pe care unii critici l-au numit 'un mic capodopera' si care
prezinta in adevar atatea calitati incat, daca se
recita undeva este ascultata cu aceeasi placere ca si
o poezie recenta; de aceea trebuie sa se mire cineva ca ea nu
figureaza in lista de poezii bune ce s-a publicat ca anexa in cartea Poezia
romana de Titu Maiorescu in 1867, cand gasim acolo Vecina
lui N. Georgescu si alte cateva bucati, bune - negresit -
dar care nu pot sta alaturi de Sburatorul lui Heliade.
In epoca 1835-45 apar cativa
timizi incepatori ca Ion Catina, G. Baronzi in Tara Romaneasca;
apare in
Despre Cezar Bolliac
(1813-1880) nu avem nici un studiu biografic. Se stie ca e
nascut in Bucuresti, ca a studiat in
El s-a ocupat cu chestii de istorie,
studiind in special chestia manastirilor inchinate, asupra
careia a publicat doua volume (1862-1863); apoi cu chestii de
arheologie. In aceasta ramura de activitate arata multa
bunavointa si mult entuziasm, dar n-avea pregatirea
necesara. Adesea a avut polemici cu Odobescu, care l-a combatut
si mereu l-a luat in ras.
Ca poet, incepe modest, mai ales prin
dedicatii persoanelor insemnate din vremea aceea si prin cateva
poezii ocazionale. Sprijinit si laudat mult de Heliade, care-i
publica mult din scrierile sale, el se incearca apoi sa zboare
singur nu numai ca poet, dar si ca ziarist. Aceste manifestatii sunt
slabe. Dupa 1848 va reusi ca ziarist si in adevar va fi
unul dintre fruntasii presei romane, talentul lui va fi recunoscut chiar
de criticul Maiorescu, care pe de alta parte neaga orice valoare
poeziilor sale. Aci are intrucatva dreptate. Opera poetica a lui Bolliac,
afara de poeziile de amor si cele ocazionale, la care nici nu ne
putem opri, consta in porniri generoase pentru cei desmosteniti,
pentru cei umili si apasati. Poeziile lui sunt insa
retorica pura, discursuri patriotice puse in versuri. Cea mai
buna din ele este Sila - care, pe langa oarecare
slabiciuni, are si strofe cu adevarate calitati
poetice.
Costache Rosetti (1816-1885),
a invatat in Bucuresti la colegiul Sf. Sava, a fost ofiter,
functionar si apoi s-a apucat iar de invatatura,
ducandu-se la Paris. Intorcan du-se, s-a dedat comertului si
industriei; a intemeiat o tipografie si o librarile. In acelasi
timp era amestecat in toate miscarile politice ale vremii. Cand
revolutia din 1848 a devenit stapana pe situatie, Rosetti a
fost numit prefect al Capitalei si apoi secretar al guvernului. In acele
zile de fierbere a scos ziarul 'Pruncul roman' care avea sa
devina 'Romanul' de mai tarziu. Cu acestea Rosetti isi
stabileste cariera pentru restul vietii: va fi ziarist si om
politic.
Arestat si gonit din patrie ca
si ceilalti revolutionari, el rataceste prin
tari straine, luptand cu greutati mari, si se
stabileste la Paris, unde da la lumina ziare si
brosuri in care sustine cauza romanilor. Se intoarce in tara
si devine un factor principal in vremea luptelor pentru unire; el este
acela care a fost trimis in delegatie cu mai multi deputati ai
Camerei din Bucuresti ca sa salute pe Cuza pentru indoita alegere
si care telegrafiaza din Iasi faimoasele cuvinte: 'Domnul
este intru toate sublim'.
Luptele politice ce se
desfasoara in timpul lui Cuza silesc pe Rosetti sa
combata adesea regimul si sa ajunga chiar a fi intre
organizatorii miscarii care au silit pe Cuza sa abdice.
Ministru in ministerul
locotenentei domnesti si in primul minister al principelui
Carol, Rosetti devine un personaj politic de mana intaia. El face parte dintre
conducatorii coalitiei de la Mazar Pasa, care
rastoarna guvernul lui Lascar Catargiu in 1876 si, partizan
al ideii razboiului, devine ministru de interne in vremea acestui
razboi. Mai tarziu a fost prezident al Camerei si tovaras
devotat al lui Ion Bratianu; dar, in timpul dezbaterilor pentru revizuirea
constitutiei, el ceru reforme de un caracter democratic mai accentuat
si neadmitandu-le constituanta, a urmat o raceala intre el
si conducatorii partidului liberal.
Pe Costache Roseeti poezia l-a atras
numai intamplator. Debuturile sale sunt interesante, dar fara
consistenta. In Camasa fericitului e o
naratiune condusa cu oarecare abilitate, dar nu se ridica la
poezia filozofica, ci ramane o simpla povestire romantica.
In altele ca, Fracul meu, el
pastreaza numai tonul unui 'badinage' fara
pretentii si e departe de adevarata satira.
*
Tot in epoca aceasta si sub
influenta lui Heliade scrie Costache Balacescu si incepe
Bolintineanu. Acum ajunge la maturitate talentul lui Grigore Alexandrescu.
Costache Balacescu
este astazi putin cunoscut, dar pe la 1840 era cautat in cercul
scriitorilor, fiindca el avea nota vesela si
muscatoare in poeziile lui. O piesa de teatru mai ales, Buna
educatie (publicata in 'Curierul romanesc' in 1845) are
un mare succes si este o mare fericire pentru trupa incepatoare a lui
Costache Caragiale, caci o iarna intreaga (1845) aduce publicul
la teatru ca sa asculte comedia de moravuri bucurestene, lucrare
naiva ca constructie dramatica, dar cu trasaturi
satirice care il faceau sa rada de educatia tinerelor fete
si mai ales de vorbirile amestecate cu frantuzisme ('cruelule',
'mil pardon', 'mii de supsonuri') ca si piesa
predecesorului sau, Faca.
Data nasterii acestui poet nu
poate fi aceea de 1800, pe care o gasim in prefata editiunii din
Bibl. p. toti de Suchianu, ci mai probabil 1809, pe care o aflam in Istoria
literaturii romane de N. Iorga.
Balacescu a publicat
putin si anume ce a scris inainte de 1848: din celelalte
bucati prea putine au vazut lumina zilei, astfel ca
nu-l putem judeca decat dupa opera primei parti a vietii
sale.
Aceasta opera se compune
din cateva poezii filozofice foarte slabe si care aproape nu se pot citi
azi, dintr-un numar bunicel de fabule printre care se pot numi Magarul
si vulpea, Taranul si pescarul. Stilul din
aceste fabule este familiar, adesea vulgar: asemenea il vedem la satira Cuconul
Dragan, precum si in poema satirica Fa-ma
tata, sa-ti seaman.
In 'Curier de ambe sexe' al
lui Heliade (1842) se publica prima poezie a lui Bolintineanu O
fata tanara pe patul mortii. Desi nu e
originala in fond, fiind inspirata dupa La jeune captive
a lui Andr Chnier, desi are cateva greseli grave de limba
si cateva neologisme nepotrivite, totusi ea placu mult. Heliade
a insotit-o de o notita, in care spunea ca ea
'prevesteste opere demne de un secol mai ferice'. Succesul aduce
renumele autorului; poezia se traduce in limbi straine si deveni
cunoscuta in toate cercurile. Poate ca acel moment este cel mai
important din toata cariera sa literara; de aceea si Eminescu in
Epigonii, voind sa caracterizeze pe Bolintineanu, nu vorbeste
in cele sase versuri ce-i consacra decat de aceasta poezie.
In ce priveste pe Alexandrescu,
putem zice ca acum e momentul de a-i analiza intreaga opera.
Grigore Alexandrescu
(1812-1885) este un elev al lui Heliade. Nascut in Targoviste, venit
in Bucuresti ca scolar sarac, el este primit bine de familia lui
Ion Ghica, pe care-l cunoaste la Sf. Sava, de Campineanu, de I.
Vacarescu si de Heliade.
Primele lui poezii, ce apar in 1832,
am spus ca sunt foarte slabe, simple reflexe ale maestrilor sai:
Heliade din literatura romana, Lamartine si Florian din literatura
franceza, singura literatura pe care a cunoscut-o. Imprejurari
de natura intima aduc racirea raporturilor intre Heliade si
Alexandrescu, ba chiar dau nastere unei dusmanii grozave.
Aceasta cearta se
intampla tocmai in epoca de care ne ocupam. Primul atac este al lui
Heliade in prefata poeziilor lui Momuleanu in 1837, unde - fara
a-l numi - indrepteaza cateva sageti impotriva lui Alexandrescu si
e atat de stapanit de necazul sau incat considera pe bietul
Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profita apoi de publicarea unei
fabule a lui Alexandrescu (Vulpea, calul si lupul) si-l
ataca direct in Curier de ambe sexe (I, 238), facand glume pe
socoteala lui. Alexandrescu raspunde prin fabula Privighetoarea si
magarul in care spune ca de ar asculta sfaturile criticului,
atunci 'eu in locu-ti as fi magar'. Alexandrescu l-a
mai atacat si prin epigrama catre Voltaire facand aluzie la
Heliade (care tradusese o tragedie a poetului francez) si la Pogor (care
tradusese Henriada). Heliade si-a razbunat groaznic prin
poezia Ingratul (publ. in 'Curier de ambe sexe', II)
scrisa cu o violenta extraordinara, care, daca-l
indeamna cateodata sa exagereze tonul vulgar, ii da
insa si cateva accente foarte puternice. Se pare ca satira lui
Alexandrescu de mai tarziu Confesiunea unui renegat l-a vizat pe
Heliade.
Acesta l-a urmarit toata
viata. A fost, poate, singurul autor pe care l-a criticat cu severitate,
chiar fara dreptate, pe cand cu toti ceilalti a fost
indulgent.
Viata lui Alexandrescu o
cunoastem in parte, dar despre unele epoci ale ei nu avem informatii
suficiente. Izvorul, de care s-au servit mai toti biografii, este o
scrisoare a
Sigur este ca a fost
ofiter, ca si-a facut serviciul la
Colectia de poezii ce
publica in 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi cuprinde poezii de
amor: (Eliza, Asteptare, Pestera); poezii
religioase si umanitare (Cainele soldatului, Rugaciune),
fabule (Lebada si puii corbului, Boul si vitelul,
Soarecele si pisica) si epistola catre
Vacarescu. Originalitatea lui nu e deplina nici acum, caci
gasim ca izvoarele inspiratiei sale sunt Boileau, Delavigne,
Lamartine, dar el nu mai este un imitator, ci incepe a-si arata
personalitatea in poeziile sale.
Un eveniment important se
intampla in viata sa, anume calatoria pe care o face cu I.
Ghica pe la manastirile de peste Olt in 1842, dupa care Ghica e
nevoit sa se expatrieze pentru catva timp. Se duce la Iasi, unde se
va intovarasi cu Kogalniceanu si cu Alecsandri ca
sa scoata o revista 'Propasirea'. Era vorba
sa se duca si Alexandrescu acolo. Nu stim din ce motive nu
s-a dus. A avut insa legaturi stranse cu miscarea literara
din Iasi. In revistele de acolo si-a publicat cateva poezii, acolo
si-a publicat impresiile de calatorie, in Iasi a
aparut editiunea cea mai frumos tiparita a poeziilor sale,
in 1842.
Alexandrescu a fost functionar
la postelnicie si a intrat in bunele gratii ale lui Bibescu. Ghica
povesteste chiar o scena, in care s-a vorbit sa fie numit poet
al curtii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al
departamentului credintei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru
interimar. Ultima sa functiune a fost aceea de membru in comisia
centrala de la Focsani, de acolo a fost lovit de o boala
cruda. Nu s-au publicat documente asupra acestei chestiuni. Se stie
ca el a mai scris si dupa aceasta, ca a publicat articole
in ziarele din Bucuresti si chiar poezii, dar nici una nu mai
reaminteste pe Alexandrescu de altadata.
Editia din 1842, de care
pomeniram, cuprinde cateva din cele mai reusite poezii, ca Satira
Duhului meu; fabule in care intrebuinteaza versul liber ca La
Fontaine; aci se tipareste si Anul 1840, care se
considera una din cele mai de frunte poezii ale literaturii noastre
si care va ramanea, fara indoiala.
Pornind de la situatia sa
personala, aducandu-si aminte ca odinioara si el a
sperat ca anul nou va fi mai bun decat cel vechi, el se ridica
treptat la conceptiile cele mai inalte ale filozofiei sociale si
politice. El face un tablou scurt, dar cuprinzator, al epocei:
Ici umbre de noroade se vad
ocarmuite
De umbra unor pravili, calcate,
siluite
De alte mai mici umbre,
neinsemnati pitici
apoi un apel catre an, ca
sa schimbe lumea din temelie, caci
De imbunatatiri rele cat
vrei suntem satui
si sa nu se
margineasca la schimbarea formelor:
Ce-i pasa bietei turme in veci
nenorocita
Sa stie de ce mana va
fi macelarita
Si daca are unul sau
multi asupritori?
Intr-o editie noua din 1847
el mai publica poeziile inspirate din calatoria prin Oltenia: Umbra
lui Mircea, Rasaritul lunii la Tismana s.a.
Daca la aceasta poezie
lirica si narativa adaugam satirele si fabulele,
vedem ca opera lui Alexandrescu este variata si foarte
valoroasa.
Compozitia lui e
reusita in cele mai multe si destul de clara.
Versificatia insa nu este perfectionata. In aceasta nu e
mai sus decat contemporanii sai. Profunditatea cugetarilor si expunerea
lor prin imagini noi si impresionante fac ca Alexandrescu sa fie in
adevaratul inteles al cuvantului cel mai mare poet din epoca dintre
1830-1848. Superior si lui Heliade si tuturor celorlalti
poeti, el va fi intunecat numai de stralucirea succesului lui
Alecsandri si de energia si noutatea lui Eminescu.
*
In
In primii ani ea este sub
directia lui Asachi. Acesta isi aduna in volume poeziile (1836)
si fabulele (1836), publica drame si comedii (Fiul pierdut,
Iasi, 1839; Pedagogul, Iasi, 1839) si cearca sa
reinvie trecutul tarii in povestiri cu fond istoric (Dochia
si Traian 1840). El cauta ca in jurul 'Albinei' sa
grupeze alte foi care sa dea mai intins loc producerilor literare
propriu-zise; astfel apare: 'Icoana lumii' (1840-41),
'Spicuitorul', scris romaneste si frantuzeste
(1841) si 'Arhiva Albinei', (1844).
Sub indemnul lui Asachi
debuteaza si tanarul George Sion, care-si aduna poeziile
sale sub titlul Ceasuri de multumire in 1844 (
In acest timp incepe a se intoarce
din strainatate de la studii multi tineri care vin
insufletiti de dorul de a inalta patria lor pe toate
caile. Astfel, in 1838, vine Mihail Kogalniceanu, in 1839 Vasile
Alecsandri. Ei sunt bine primiti si incurajati de Asachi. El
indemna pe Kogalniceanu sa publice 'Alauta
romaneasca' (1838) ca supliment literar al 'Albinei'; el
publica poeziile frantuzesti ale lui Alecsandri in
'Spicuitorul'.
Tinerii gasesc inca un
amic: pe Costache Negruzzi.
Costache Negruzzi (1808-1868),
nascut in
Izbucnind revolutiunea in 1821,
fugi in Basarabia cu tatal sau. La Chisinau facu
cunostinta cu poetul rus Puskin, care-i destepta
gustul pentru literatura si cu un emigrant francez de la care
lua lectiuni de limba si literatura franceza.
Murind tatal sau,
intra copist la visterie, incepand astfel viata politica, cum
faceau toti fiii de boieri pe atunci.
In acest timp publica cateva
traduceri de poezii, cateva nuvele, care facura mult efect. Indemnat
de scrierile patriotilor de peste munti, studie istoria si dete
la lumina Aprodul Purice ca un fel de protestare indirecta la
adresa domnului si boierilor din timpul sau.
Ca deputat in obsteasca
obisnuita adunare, instituita de Regulamentul Organic, ca
functionar superior si ca director al teatrului, se arata
patruns de idei liberale si doritor de progres, isi dete toate
silintele pentru ca aceste idei sa fie puse in practica.
Negruzzi nu lua parte la
miscarea din 1848 si mult timp ramase retras din afacerile
statului, reintrand numai mai tarziu ca judecator si apoi, sub domnia
lui Cuza, ca director al departamentului finantelor, ca deputat si ca
epitrop la Sf. Spiridon.
Negruzzi debuta cu traducerea
poeziei Salul negru dupa Puskin. Apoi intre prinse
traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru ca au
cautat sa intrebuinteze un vers analog cu al poetului francez,
vers ades greu de facut in romaneste, mai ales in timpul cand scria
Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui Ioan) si pentru ca
multe din ele exprima foarte bine ideea autorului intr-o romaneasca
curata. Dintre cele mai reusite citam Uriasul.
O alta traducere importanta
este a satirelor lui Antioh Cantemir, din ruseste facuta
impreuna cu Al. Donici.
Negruzzi scrise si poezii
originale, dar acestea sunt partea cea mai slaba din opera lui.
Cea mai insemnata lucrare in
versuri e Aprodul Purice. Inceputul e pastoral; tonul epic e
pastrat catva, dar interesul si calitatile poetice scad de
la un moment si de aci incolo este numai o cronica rimata.
Poetul incepe prin a ne descrie
starea linistita a Moldovei care scapase de razboaie.
Hroiot, un general ungur al regelui Matias Corvin, afland ca Stefan
este departe de hotarele unguresti, hotari sa faca o
navalire in principat ca sa-si razbune impotriva lui
Stefan, care-l invinsese de multe ori. Pregatirile ce incep sa
faca ungurii sunt insa aflate de un roman, care se gasea
ratacit prin armata dusmana. Acesta, imboldit de iubirea de
patrie, alerga la parcalabul din Roman si-i spuse ce se uneltea
intre unguri. Parcalabul a trimis in pripa un curier la Stefan
si in acelasi timp a luat oarecare masuri ca sa intampine
pe inamic daca ar sosi mai inainte.
Curand sumetii unguri in
Orice 'ntampina 'nnainte robesc,
taie, parjolesc.
Cu omor si pustiire drumul lor
se insemna,
Naintea lor mergea groaza si-n
urma foc fumega.
Satele pe unde treceau erau pustii.
Mirat de aceasta, Hroiot afla un batran si-l intreba. El spune
ca venirea ungurilor este 'pricina bajenariei' si
ca domnul cu oaste va sosi indata sa-i intampine.
Inaintand putin, Hroiot
intalneste mica armata pe care o putuse injgheba parcalabul in
pripa. Ea se lupta voiniceste, dar numarul prea mare al
dusmanilor o copleseste. Atunci soseste aprodul Purice,
'Purice, care in razboaie a fost pururea vestit, roman vrednic intru
toate, al lui Stefan favorit', anuntand ca vine si
domnul cu oastea toata.
Pe cand mica avantgarda
moldoveneasca era aproape sa fie zdrobita, apare Stefan cu
ai sai, imbarbateaza ostenii cu o energica
cuvantare si se repede peste unguri:
Precum cand o stanca mare
dintr-un munte s-a surpat,
Zdrobeste, doboara,
sfarma orice-n drumu-i a aflat.#
Ungurii, speriati voiesc sa
fuga, dar Hroiot ii opreste si-i indeamna la lupta
disperata. In mijlocul invalmaselii, calul lui Stefan
cade, i se prezinta alt cal, dar domnitorul fiind mic de stat nu poate
incaleca. Atunci Aprodul Purice ii zice:
Eu un musuroi m-oi face, ca pe
el sa mi te sui.
Eroul, ajutat de aprod, incaleca
si-i zice, zambind, aceste cuvinte:
De va vrea Dumnezeu astazi
sa putem ca sa scapam,
Sa stii, Purice
baiete, ca n-ai mai fi musinoiu
Ci spre vrednica
rasplata movila-a te face voiu.
Izbanda este in partea moldovenilor.
Ungurii sunt pusi pe fuga. Dupa victorie, Stefan da
lui Purice boierie mare si numele de Movila si-l
casatoreste cu fiica parca labului pierit in lupta.
Din acesta s-a tras familia
Movilestilor, care a dat Moldovei mai multi domni.
Operele in proza sunt
impartite in trei grupe, botezate cu titlul general de Pacatele
tineretelor. In prima intra Amintirile din junete,
cateva povestiri, din care unele cu caracter personal. Vom cita Zoe
si O alergare de cai, frumoase nuvele, in care intriga e bine
condusa si plina de interes, iar limba e romaneasca si
cu expresiuni nimerite. Tot in aceasta grupa intra si
povestea Toderica, jucatorul de carti, imitata
cu destula libertate dupa Federico de Prosper Mrime.
E vorba aici de un jucator de
carti care pierduse toata averea, si gazduind
odata pe Iisus Hristos si pe Sf. Petru, a obtinut ca
rasplata trei lucruri: cartile pe care le avem in mana
au fost daruite cu putere ca totdeauna sa aduca castig lui
Toderica, pomul de la usa lui sa fie asa ca oricine se
va sui sa nu se poata cobori fara voia lui, in fine un
scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el sa nu se ridice
fara voia lui Toderica. Cu mijloacele acestea el facu avere
mare, scapa in cateva randuri de moarte si in fine, cand muri,
izbuti sa intre in rai prin siretenia lui.
Aceasta gluma
nevinovata, despre care insusi Negruzzi ne spune ca s-a
tiparit mai mult ca sa umple coloanele revistei decat cu vreo
pretentiune literara, supara grozav clerul si
administratia din acel timp (1844), incat il trimisera in exil la o
manastire, iar revista 'Propasirea' fu
suspendata.
Dintre fragmentele care
alcatuiesc grupa a doua, cea mai insemnata lucrare Alexandru
Lapusneanu e una dintre cele mai frumoase scrieri ale literaturii
romane.
Aceasta admirabila
nuvela se compune din patru parti, fiecare purtand un motto,
care este tema ei.
Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de
Despot Voda, fusese ucis de Tomsa, care devenise domn al Moldovei,
Alexandru Lapusneanu, care mai domnise o data, venea cu
osti turcesti ca sa ia tronul.
Pe drum il intampina mai
multi boieri, intre care si vornicul Motoc, trimisi din
partea lui Tomsa, ca sa-l determine a se intoarce inapoi sau a
lasa ostirea si a veni sin gur. Planul lor neizbutind, solii se
retrasera, afara de Motoc care ramase si deveni,
dupa ce Alexandru invinse si lua tronul, sfetnicul intim al
acestuia.
A doua domnie a lui
Lapusneanu s-a caracterizat prin niste persecutiuni ingrozi
toare impotriva boierilor: la cea mai mica greseala capul
vinovatului se spanzura in poarta curtii. Aceste cruzimi miscara
pe doamna Ruxandra, sotia lui Lapusneanu si o
indemnara sa roage pe domn a inceta. Rugaciunea fu
zadarnica, atat numai ca domnul ii promise 'un leac de
frica'.
Dupa o slujba la
Mitropolie, Lapusneanu invita pe toti boierii cei mari la o
masa, pentru a sarbatori impacarea lor. Venira 47. Pe
la finele mesei, la un semn dat, servitorii ce se aflau pe la spatele
boierilor, incepura a-i lovi. Lupta fu crancena, dar in sfarsit
'patruzeci si sapte de trupuri zaceau pe parchet'.
Vestea se raspandise in
oras: lume multa venise sa vada ce este la palat. Cand
strigatele multumii devenira mai puternice, Lapusneanu
trimise sa intrebe ce vrea. 'Capul lui Motoc'! fu
raspunsul multimii. Acesta zise ca nu se cade ca un boier
sa fie jertfit pentru niste prosti. 'Prosti dar
multi', raspunse domnul si porunci ca Motoc sa
fie aruncat in mijlocul gloatei care-l facu farame. Raspunsul
domnului cuprindea in trei cuvinte, dupa cum a observat Alecsandri, o
intreaga revolutiune sociala. Prin ele Negruzzi voia sa
spuna ca poporul e mai puternic decat clasa stapanitoare.
Apoi, Lapusneanu puse
sa taie capetele ucisilor si facu din ele o piramida;
apoi aduse pe sotia sa, care, la vederea acestui 'leac de frica'
lesina.
Peste patru ani, Lapusneanu
se imbolnavi greu. Simtindu-se aproape de sfarsit, chema pe
mitropolit si pe episcopi si le zise sa-l
calugareasca. Dupa un acces de friguri insa
desteptandu-se, azvarli hainele de pe el si-i ameninta cu
moartea pe cei dimprejur. Atunci sosira doi boieri pribegi care
silira pe Ruxandra sa-l otraveasca. Scena aceasta este un
fragment de tragedie shakespeareana; dupa ce bause paharul
boierii intra la el, ii spun ca este otravit si-l silesc
sa bea restul paharului.
A treia grupa din scrierile lui
Negruzzi o formeaza Scrisorile, peste 30 de bucati. In
unele se gasesc observari critice si satirice asupra
obiceiurilor societatii; in alte notite despre diferiti
scriitori (Scavin, Alex. Donici), in alte amintiri personale sau
po vestiri din istoria tarii. Tonul este in genere glumet,
potrivit cu genul acesta chiar cand trateaza chestiuni serioase si
trateaza si asemenea chestiuni cum sunt cele privitoare la ortografie
si la limba.
Negruzzi ia parte la discutiile
cu Heliade si cu ardelenii si infatiseaza, chiar
din primii ani ai acestei lupte, punctul de vedere cel mai cuminte. Scrisorile
acestea sunt un bogat izvor de informatii de tot felul, de care nu se
poate lipsi cel care voieste sa cunoasca viata sociala
si culturala a epocii dintre 1838-39.
In editia publicata de I.
Chendi si E. Carcalechi se gasesc pe langa scrisorile adunate in
volum de insusi Negruzzi si o suma de alte scrisori si
articole ce au aparut in diferite reviste.
Negruzzi s-a ocupat si cu
teatrul. Stim ca a fost unul din cei ce au pornit miscarea din
1840. Pentru aceasta a tradus din frantuzeste si a facut
si lucrari originale - slabe ca intocmire dramatica, dar cu
pasagii satirice hazlii Carlanii, vodevil intr-un act (1857) si
Muza de la Burdujeni (1850), in care isi propune sa ridiculizeze
pe puristi si neologisti.
Sa vorbim acum de
tovarasul lui Negruzzi, de Al. Donici.
Alexandru Donici (1806-1866),
se nascu in Basarabia, care, dupa 1812, deveni provincie
ruseasca. La varsta de 12 ani, fu trimis la Petersburg. El
parasi plangand locurile unde-si petrecu copilaria si
tara in care auzise rasunand limba romaneasca, - dupa cum singur
spune - si se duse in capitala imperiului, incepand studiile secun dare
intr-un institut privat de acolo. Apoi intra in scoala de
cadeti, unde nu se primeau decat fii de artistocrati rusi
si unde fu admis, ca o concesiune facuta nobilimii basarabene.
Indata ce se facu
ofiter, isi lua concediu si veni in Basarabia. Aci
constata cu parere de rau ca uitase limba romana. Se
hotari s-o invete si chiar sa se stabileasca in
Moldova, in anul 1834 demisiona din armata imperiala, dar fiindca
tatal sau murise, mai ramase catva timp aci spre a pune la cale
afacerile de familie.
In timpul acesta facu
cunostinta cu poetul rus Puskin, proscris in Basarabia
pentru ideile sale liberale, ale carui opere impreuna cu ale
fabulistului Kralov - ii erau cunoscute inca de cand se afla in
scoala militara. Puskin, observand viata si
obiceiurile romanilor compuse o poezie Caruta postei.
Donici o traduse in romaneste si cu aceasta isi facu
debutul in cariera literara, ajungand curand cunoscut nu numai in Moldova,
dar si in Muntenia.
Parasind Basarabia, se
stabili in Moldova, unde dupa cativa ani intra in magis
tratura. Timpul liber, pe care i-l lasau ocupatiunile sale, il
consacra literaturii.
El trai aceasta
viata linistita si modesta pana la 1866,
cand fu lovit de o cruda boala, care-l duse la mormant.
De la dansul ne-a ramas o
colectie de fabule si traduceri din ruseste.
Cele mai multe din fabulele lui
Donici sunt imitate - uneori chiar traduse - dupa scriitorul rus Cralov;
iar altele dupa La Fontaine.
Stilul se resimte adesea de
influenta modelului si aflam inversiuni silite provocate de
fraza ruseasca.
Versificatiunea e foarte
libera, uneori neregulata. Neregula pare si mai mare din pricina
erorilor de tipar sau indreptarilor facute de diferiti editori.
Donici a tradus, impreuna cu
Const. Negruzzi, satirele lui Antioh Cantemir.
Desi nu e pe deplin original,
Donici e un povestitor mester, un bun observator - si prin aceasta
merita a ocupa un loc intre fabulistii de frunte ai nostri. E
drept ca este azi putin citit, dar unele fabule si-au
pastrat farmecul lor, precum Musca la arat si mai ales Vulpea
si bursucul, care ramase celebra, incat nu poti vorbi
de un functionar abuziv fara a te servi de expresia lui:
'are pufusor pe botisor'
Un alt scriitor in varsta, care
da sprijin tinerilor, este Costache Stamate.
Costache Stamate (1795?-1869?)
era nepot al mitropolitului Iacob Stamate, iar tatal sau traia
intr-un judet al Moldovei dintre Prut si Nistru si de aceea cand
Basa rabia a fost luata de rusi in 1812, Costache ramane supus
rus. E curios ca nu stim cu precizie nici anul nasterii nici
chiar al mortii lui. D-l G.B. Duica, in studiul ce insoteste
poeziile lui Stamate (Buc. Minerva 1906), se sileste sa
lamureasca lucrul, dar nici d-sa nu poate dobandi decat rezultate
aproximative.
Viata acestui scriitor este
putin cunoscuta. Din citatiile de autori straini ce face,
se vede ca cunostea o buna parte dioon literaturile
straine, dar nu stim ce studii facuse si daca le
cunostea direct sau din traduceri.
Pe la 1830 el a calatorit
in Moldova unde a revenit de mai multe ori. Odata a trecut in Bucovina
si a cunoscut de aproape pe fruntasii miscarii culturale de
acolo. Unul din Hurmuzachesti, scrie despre dansul un articol, in
1867 ('Foaia soc. p. cultura' din Bucovina).
El a fost in legatura cu
Heliade si mai ales cu tinerii moldoveni ce pornesc mis carea din
jurul 'Daciei literare' (1840) si in aceasta revista
publica din operele sale.
Operele lui Stamate sunt parte in
proza, parte in versuri. Are cateva poezii lirice si mai multe epice.
Multe din ele sunt slabe, dar se gasesc si unele mai reusite
si adesea in talnim pasagii bine scrise. Am putea cita cateva randuri din O
biserica pustie, in care tabloul inspirat din poetii romantici,
are contururi sigure, versul are ritm aproape corect.
In timpul vietii lui s-a
publicat o brosura Povestea povestelor (Iasi, 1843)
si o colectie de scrieri in proza si versuri Muza
romaneasca.
Pentru ca scrierile lui Stamate
sunt putin raspandite, vom reproduce aici cateva versuri din
'Biserica pustie':
Deci aceste locuri de atunci
ramase
Pustiu neimblat;
Buruiana creste si scaiul
se-ndeasa
Unde a fost sat;
Glas de om aicea nici ca se
raspunde,
Ci oaia tipand
Si prin stanci si codri
lupul se ascunde,
De frica urland;
Iar printre prapastii paraele
repezi,
Pravalind butuci,
Curg cu clocot mare, lasand
printre lespezi
Pleava si clabuci!
Dar grupul tinerilor
gaseste ca foile existente nu sunt indestulatoare si
atunci se hotarasc sa scoata la lumina ei altele noi.
Asa Kogalniceanu da
'Dacia literara' in 1840, care insa iese numai o
jumatate de an. Se vede ca cenzura a oprit-o. D-l R. Rosetti a
cautat actele privitoare la aceasta publicatie si n-a
gasit nici lucrarile pentru autorizarea, nici cele pentru suspendarea
ei. In 'Dacia' aparusera articole de Kogalniceanu, de
Costache Negruzzi, de Costache Stamate, de Gh. Asachi si Buchetiera
lui Alecsandri, prima lui publicatie.
In anul urmator el da
'Arhiva romaneasca' in care apar mai ales articole istorice. Dar
cea mai insemnata dintre revistele din acea epoca este
'Propasirea' din anul 1844.
Aceasta are de luptat cu cenzura
chiar de la aparitia ei. Un comitet de tineri (Vasile Alecsandri, P.
Bals, Ion Ghica si M. Kogalniceanu) cere autorizatie pentru
o noua foaie. Cuvantul pe care-l puneau cu titlu fu socotit de
cenzura prea revolutionar si li se ceru altul. Comitetul se
decise sa nu dea altul si-si tipari revista cu loc alb in
locul numelui si cu subtitlul: 'foaie stiintifica
si literara'.
Ea fu salutata cu bucurie
si de 'Albina' lui Asachi si de 'Curierul
romanesc' al lui Heliade si anuntata inainte de
aparitie de 'Gazeta Transilvaniei'. Primul numar iesi
in ianuarie.
In aceasta revista publica
Kogalniceanu articole de istorie si notite critice, precum
si faimosul discurs tinut in 1843 la deschiderea cursului de istorie
nationala la Academia Mihaileana. Alecsandri, pe langa
bucatile de proza, publica primele sale poezii inspirate
din poezia poporana precum si doua articole critice. Negruzzi
dete diferite articole si in fine povestirea Toderica. La
aceasta revista colaborara si scriitori mai in varsta
si tot aici debuteaza unii dintre cei care aveau sa ocupe un loc
mai insemnat in miscarea noastra literara; in jurul
'Propasirii' se adunara si munteni si
moldoveni si ardeleni: Gr. Alexandrescu, publica Umbra lui Mircea;
Costache Negri, relatia de calatorie in Venetia; Donici,
fabule; Iancu Vacarescu, poezii; tot poezii publica Bolliac
si Andrei Muresanu, iar Ion Ghica da o serie de studii despre
masuri si greutati; Ion Ionescu scrie despre
agricultura; dr. Steeghe despre medicina si Nicolae
Balcescu incepe seria sa de studii asupra puterii armate. Se poate zice
ca aceasta revista este unul din punctele cele mai luminoase ale
miscarii culturale pana la 1848.
Se cade in acest loc sa vorbim
despre C. Negri, a carui activitate literara pare a culmina in vremea
de care ne ocupam.
Costache Negri (1812-1876) e
cunoscut mai mult ca om politic si patriot decat ca scriitor.
El si-a facut studiile in
Paris, in acelasi timp cu Alecsandri si a luat parte la miscarea
literara si politica din Moldova care culmina in 1848
si se desavarsi in epoca dintre 1856-1859. A fost trimis in mai
multe randuri sa sustina in strainatate interesele
tarii. In 1855 ca delegat al domnitorului Grigore Ghica la
Constantinopol, in 1859, ca reprezentant al tarilor unite pentru a
obtine recunoasterea starii de lucruri creata prin votul de
la 24 Ianuarie si deci a dobandi unirea definitiva.
Dupa domnia lui Cuza, Negri a
stat cu totul retras din luptele politice.
El a publicat putin, prin
reviste, dar au ramas de la el si manuscrise interesante. Toate
acestea au fost reunite si publicate sub ingrijirea lui E. Garleanu in
editura Minerva (Buc. 1909). Aci sunt cateva povestiri in proza, mai ales
amintiri din cala torie, si un numar de poezii. La finele
volumului sunt scrisori, care n-au valoare literara, ci numai
documentara. Tot in aceasta colectie se gaseste
si faimosul toast, rostit la Paris la 27 decembrie 1848, unde zice:
'In visurile mele inflorite se
arata viitorul Romaniei. Suntem milioane de romani
razletiti. Ce ne lipseste ca sa ajungem un neam tare?
Unirea, numai unirea. Sa traiasca unirea romanilor'!
*
In anii 1835-45 se dezvolta
si literatura didactica si cea istorica.
Calugarul Eufrosin
Poteca (1786-1859), acela care tradusese Logica si etica lui
Heinecke (Buda 1829) da acum la lumina un Catehism (
Activitatea scolara si
istorica este insa, in acest timp, mai mult in mana ardelenilor. Cei
mai insemnati profesori din amandoua principatele sunt veniti de
peste munti. Asa este Damaschin Bojinca, fost in doua
randuri (1834 si 1840) directorul seminarului Veniamin din Iasi, care
publica si volumul despre Anticele Romanesti (Buda, 1832,
1833). Asa este Nicolae Balasescu care organizeaza in
1835 seminarul central din Bucuresti. Asa este, in fine, Florian
Aron, asupra caruia trebuie sa ne oprim ceva mai mult.
Florian Aron (1805-1887), a
invatat probabil in Transilvania si apoi in Pesta. Biografia nu
[i] s-a studiat. Se stie ca a venit in 1826 chemat de Dinicu Golescu,
care voia sa intemeieze o scoala secundara la mosia
Golesti. De aci a trecut la colegiul Sf.Sava din Bucuresti, a luat
parte la revolutia din 1848 din Transilvania si dupa ce a fost
catva timp ziarist la Viena, s-a intors in Romania, unde a ocupat situatii
inalte in con ducerea scoalelor.
A publicat cateva carti de
scoala (Catehism 1842; Istoria lumii 1846) si un
dictionar francez-roman (cu Hill si Poenaru, Buc. 1840); cea mai
importanta scriere a sa este o Istorie a principatului Tarii
Romanesti, tiparita in 1835 in 3 volume.
Dar figura cea mai insemnata in
istoria scoalelor din epoca de care ne ocupam este a lui Petrache
Poenaru.
Petrache Poenaru (1799-1875),
a fost functionar, scriitor, dar mai mult om al scoalei. Biografia
lui a fost expusa in mod magistral de catre Al. Odobescu in discursul
rostit la jubileul de 25 de ani al Universitatii din Bucuresti
(1889). El a fost printre primii bursieri ai statului, trimisi in
tari straine sa faca studii mai inalte si a invatat
serios la Viena si la Paris. Lui i se datoreste intreaga
organizatie a scoalelor dupa punerea in aplicare a
Regulamentului Organic (1832), - lui, conducerea invatamantului
in vreme de 16 ani, adica pana la 1848, cand reactiunea il
inlatura, desi el nu luase parte la mis carea
politica.
Poenaru a mai ocupat si alte
functiuni, mai ales in Ministerul de Externe, a fost odata si
deputat, iar la 1867 s-a retras la pensie. In 1870 a fost ales membru al Acade
miei si, ca discurs de receptie, a scris elogiul lui Gheorge
Lazar.
*
In vremea acestei miscari atat de intense, traia, de tot izolat, scriitorul popular Anton Pann, care da acum alte editii din scrierile anterioare, iar ca lucrari noi publica Noul Erotocrit (Sibiu 1837) si o colectie de Fabule si istorioare (Buc. 1839-1841).
*
Dar mai vrednic de luare-aminte
este in acest timp teatrul.
Gustul pentru teatru l-au
desteptat la noi diferite trupe straine, mai ales franceze, care
veneau din cand in cand in cand sa dea reprezentatii. Heliade si
Asachi au facut primele incercari de a da si un caracter literar
si romanesc acestor distractii. Reusita lor a fost
serioasa, dar de scurta durata; asa ca tot trupele
straine erau menite sa multu measca aceasta
trebuinta a publicului din Bucuresti si
Alaturi de aceasta
trupa franceza se formase si una romaneasca
alcatuita din elemente disparate: elevi sau mici functioinari.
Directia teatrului se dadea oamenilor de bunavointa,
dar fara vreo pregatire. Asa fu doctorul T. Stamati,
profesor de chimie. In contra activitatii acestuia publica Kogalniceanu
un articol sever in 'Dacia literara' din 1840 si convinsese
chiar pe domnitor, cu care era atunci in relatii foarte stranse, sa
schimbe directorul. In locul lui Stamati fura chemati trei tineri,
unul era criticul si alaturi cu el un prieten, Vasile Alecsandri
si un scriitor cunoscut pe atunci, Costache Negruzzi. Ei au combinat trupa
romaneasca cu cea franceza si au deschis stagiunea cu o
opereta franceza La dame blanche (1 octombrie 1840).
Silintele lor au fost mari, dar
nu era destul pentru a gasi si elementele care lipseau. Piese mai
bune puteau sa faca ei, traduceri mai romanesti puteau sa
dea, dar nu puteau gasi nici actori, nici nu puteau suporta cheltuielile
cerute de o montare ingrijita. De aceea ei nu ramasera mult
conducatori efectivi ai teatrului, dar literatura romana
castiga mult, caci si Negruzzi si Kogalniceanu
publicara piese, iar Alecsandri gasi aci o ade varata
vocatiune si deveni astfel creatorul teatrului romanesc.
Debuturile lui sunt modeste.
Cinovnicul si modista si Farmazonul din Harlau,
primele piese, n-au fost socotite de el vrednice de a figura in colectia
ce a or do nat mai tarziu.
In aceeasi ani insa a dat
teatrului si bucati de oarecare valoare, cum este Iorgu de la
Sadagura, care s-a jucat la 18 ianuarie 1844 si a avut mare succes,
incat zice 'Propasirea' ca publicul a cerut a doua
reprezentatie.
c) 1845-1848
In aceasta ultima vreme
a epocii lui Heliade nu se produc opere poetice de o valoare deosebita;
dar ea se caracterizeaza prin mari miscari de idei in public in
ambele principate si peste munti.
Traducerile urmeaza cu
multa sarguinta si in fruntea acestei activitati
sta tot Heliade. El publica in volum traducerile sale din Al. Dumas (Corricolo,
1846; Spe ronare, 1847) si din Byron (Don Juan, poema
epica, 1847) si incurajeaza prin buna vointa
si autoritatea sa pe ceilalti traducatori.
Numarul acestora este mare. Ei
publica si prin revistele din acel timp si in volume separate.
Unii din ei sunt cunoscuti si prin alte feluri de lucrari sau
printr-un numar mare de traduceri: altii numai intamplator au
lucrat pe acest teren. Majoritatea operelor ce se traduc sunt din literatura
franceza; putine sunt grecesti, in special cele religioase; rar,
din literatura germana. Acum apar Baladele lui V. Hugo, traduse in
versuri de C. Negruzzi (
In pleiada aceasta de
traducatori se vede si numele poetului Iancu Vacarescu (Napoleon
la Schoenbrun 1847) si a lui George Sion (Moartea lui Socrat de
Lamartine, 1847).
Intre ei se distinge Simion
Marcovici, care se ocupa in special cu literatura italieneasca traducand
doua tragedii de Alfieri: Filip si Oreste (Buc. 1847)
si cunoscuta tragedie a lui Ulivo Bucchi Francesca de la Rimini (Buc.
1846. A doua editie 1848).
*
In acest timp,
'Asociatiunea literara', fondata in Bucuresti
tipareste (in 1848) un volum mare cu poezii vechi si noi ale lui
Ion Vacarescu, pe care le precede o prefata elogioasa
si respectuoasa a lui I. Voinescu. Nu se putea astepta la un
succes real, fapta lui era mai mult un omagiu adus batranului poet, care,
in vremuri, incurajase pe cei tineri si fusese un fel de punct central in
jurul caruia se puteau grupa toate energiile incepatoare care aveau
nevoie de un sprijin. Mai importante sunt volumele a doi poeti
cunoscuti din epoca anterioara: Cezar Bolliac (Poezii noua
1847) si Grigore Alexandrescu (Suvenire si impresii 1847). In
aceasta noua colectie poetul aduna tot ce pusese in
volumele dinainte, adaugand cateva poezii noi pe care le publicase prin
reviste, in ultimii ani (poeziile eroice si cateva de amor, precum si
Ucigasul fara voie).
Acum incep a se impune
atentiunii publicului Bolintineanu si Alecsandri.
E locul a vorbi acici in special
despre Bolintineanu, fiindca partea cea mai stator nica a operei sale
este scrisa inainte de 1848 si aceasta a fost mereu
refacuta si repro dusa in diferite editiuni si
sub diferite titluri.
Dumitru Bolintineanu
(1819-1872) s-a nascut in Bolintinul din Vale, sat aproape de
Bucuresti. Tatal sau, numit Cosmad, roman macedonean, il aduse
in capi tala, pe la 1829 si-l dete in casa unui boier, care il puse,
impreuna cu copiii sai, sa ia primele cunostinte de
citire si scriere. Dupa aceea intra intr-o scoala
particulara de la Coltea si apoi la Sf. Sava, unde urma
cativa ani si fu numit functionar la postelnicie, la oficiul
'pricinilor suditesti'. In momentele libere se ocupa cu
literatura si scria versuri, debutand la 1842 cu O fata
tanara pe patul mortii (dupa La jeune Captive de
Andr Chnier), publicata in 'Curier de ambe sexe'. Eliad
insoti poezia cu o notita elogioasa.
In acel timp se formase in
Bucuresti Asociatia literara, sprijinita de
fratii Alex. si Stefan Golescu care trimisera pe la finele
anului 1845 pe Bolintineanu la
Izbucnind revolutia din 1848,
reveni in tara si redacta impreuna cu Balcescu,
Bolliac s.a. 'Poporul suveran', dar - cazand revolutia
- fu exilat si se duse in Tran sil vania, apoi la Constantinopol si
in fine la
Pe la 1855 Grigore Ghica i-a oferit o
catedra de literatura romana la Iasi, dar Poarta nu i-a permis
intrarea in tara si atunci a facut calatorii prin
Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate in publicatiuni
diverse care cuprind adesea pagini pline de interes si scrise cu
multa caldura.
Intorcandu-se in
De la 1866 se retrase din viata
politica, ocupandu-se cu literatura, publicand drame in proza si
in versuri, poezii epice, satirice, dar ducand o existenta foarte
neno rocita. De aceea nu dupa multa vreme se imbolnavi
rau. Parasit de toti isi puse biblio teca la loterie
si fu castigata de Alecsandri si Negri, care i-o
lasara drept man gaiere. Atunci, in urma intervenirii unor amici, fu
asezat la spitalul Pantelimon, unde muri dupa scurta vreme
si fu ingropat in satul natal, fara nici o pompa, de
cativa amici personali, caci toata lumea uitase pe acest poet
entuziast si patriot.
Bolintineanu a scris foarte mult atat
in proza cat si in versuri.
Opera poetica ce formeaza
principala lui productiune este poezia lirica si narativa.
Ea cuprinde: Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele
si Reveriile.
Legendele sunt poezii
narative, dar cu un insemnat element liric (in felul baladelor germane ale lui
Uhland). Diferite subiecte istorice, aflate in cronicari (mai ales in Neculce)
sau imaginate, sunt dezvoltate in versuri de o perfecta corectitudine, in
care se vede multa simtire si o mare iubire de tara.
Acestea l-au facut popular si multe din cugetarile exprimate
intr-un stil sententios au devenit niste maxime foarte des in tre
buintate. Astfel ne-a aratat patriotismul femeii romane dus pana
la sublim in persoana mumei lui Stefan; a cantat sentimentul datoriei care
ducea pe roman pana la moarte; ne-a infatisat nobletea
caracterului lui Mircea, care nu vrea sa pedepseasca pe soli, dar
nici sa incheie o pace rusinoasa; a vestejit pe cei ce se
fac uneltele tiranilor:
Cei ce rabda jugul si-a
trai mai vor
Merita sa-l poarte spre
rusinea lor;
a laudat devotamentul si
pietatea nevestei lui Neagoe, care-si vinde sculele ca sa termine
manastirea Argesului; a scos din nou la iveala testamentul
lui Stefan, care zicea ca mai bine tara s-ar face un mormant
decat neamul sa traiasca in robie; in fine, a facut cea mai
frumoasa urare plentru patria sa:
Viitor de aur tara noastra
are
Si prevad prin secoli a ei
inaltare.
Andreiu sau luarea Nicopolei de
romani si Sorin sau taierea boierilor la Targoviste
sunt doua naratiuni in care nu subiectul istoric formeaza partea
principala, ci un subiect imaginat.
Sorin este o compunere pe
jumatate epica, pe jumatate dramatica. Ea se incepe printr-un
prolog, in care Herman, medicul curtii, dezvolta ideea
neputintei omenesti de a patrunde tainele firii, idee
inspirata dupa Faust a lui Goethe. Partea de la inceput are
prea multe descrieri inutile, iar partea de la urma trece prea repede
asupra in tampla rilor. Si Sorin moare, ducandu-se la inchisoare, ca
sa scape pe altul, iar o fata care il iubea, se arunca in
apa.
Florile Bosforului cuprind
poezii, parte lirice, parte narative, cu subiecte orientale. Ni se descriu
frumusetile naturii la Constantinopol, frumusetea femeilor, intrigile
din Serai, nenorocita viata a cadanelor, amorurile lor descoperite
si pedepsite cu cele mai grozave morti, targurile de sclave etc.
Amorul si gelozia formeaza fondul mai tuturor acestor poezii, scrise
intr-o limba foarte armonioasa. Vom cita: Mehrube, povestea
nenorocirii unei fete din Carpati, Leili, istoria unei jertfe
pentru amor.
Sub titlul de Basme se cuprind
o serie de poezii narative cu subiecte felurite, in care miraculosul joaca
un rol insemnat, chiar daca sunt amestecate si personagii istorice.
Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, - Ielele
- Mihnea si Baba, a carui dezvoltare nu e destul de
lamurita, dar cuprinde versuri frumoase si acel blestem foarte
important in literatura noastra, care - ca si Grui Sanger, de
Alecsandri - se poate pune alaturi de modelele de imprecatiuni din
litera turile straine, cum e al Camiliei din Horaces s.a.
Macedonele ne descriu
frumusetile din tarile locuite de macedoneni si ne poves
tesc intamplari din viata lor. In genere personajele sunt
pastori si pastorite. Cele mai insemnate: Romanele din
Cavaia - San-Marina.
Sub numele de Reverii a adunat
poeziile sale pur lirice si anume elegiile sale, care prin frumusetea
versurilor si prin sentimentele triste ce inspira au fost foarte pre
tuite. Din acestea fac parte: O fata tanara pe patul
mortii - Plangerile poetului roman - Scopul omului - Un
tanar roman mort in strainatate si altele.
Aceste diferite grupari sunt
cele mai bune lucrari ale lui Bolintineanu. Valoarea lor a fost
privita in mod foarte deosebit de critici. Unii au admirat fara
rezerva tot ce a scris el, cum este Aron Densusianu, care-l crede cel
mai mare poet liric al nostru alaturi de Muresanu; altii i-au
tagaduit orice valoare, cum face d-l
Dar Bolintineanu nu s-a marginit
aci. Luptele politice, dorinta de a avea cat mai multe opere si la
urma, nevoia materiala, l-au silit sa scrie mult si in
multe genuri: in epopee, in drama, in roman, in satira si
fabula.
Se incearca in epopee si ne
da Traianida poema in sapte canturi in care voieste
sa celebreze colonizarea Daciei, dar conditiunile epopeii lipsesc. Cu
atat mai mult se vede lipsa lor in poema Conrad, unde eroul principal e
chiar poetul si unde la tot pasul sunt intercalate poezii lirice.
Se incearca in drama
si ne da o serie de drame istorice, parte in proza, parte in
versuri, in care actiunea e rau condusa si interesul slab.
Astfel: Mihai condamnat la moarte, - Stefan Gheorghe Voda
sau voi face doamnei tale ce ai facut jupanesei mele, - Lapusneanu,
dupa nuvela lui C. Negruzzi, - 'Marirea si uciderea lui
Mihai' etc. De altfel trebuie sa credem ca nu le-a facut cu
gandul de a le reprezenta, pentru ca vedem neintrerupte schimbari de
scena, unele tablouri exagerat de scurte si lucruri imposibile pentru
reprezentatie.
Se incearca si in roman
si ne da Manoil, in scrisori si Elena, inspirat
din romane franceze si plin de declamatiuni si cu caractere
nenaturale.
Se incearca in satira
si in fabula, dar nu izbuteste. Lucrarile acestea
seamana mai mult a articole de ziar decat de poezii. Mai toate au ton
personal, iar cele generale sunt abstracte, declamatorii si uneori
indecente. Colectiile se numesc 'Eumenidele', 'Bolin ti
neadele', 'Nemesis', un fel de ziare sau reviste. Vom cita ca
mai bune dintre satire: Doua Tombatere in care ne
infatiseaza doi boieri vechi nemultumiti cu
starea de lucruri de sub Cuza; Advocatii, in care satirizeaza
pe avocati; Mihai Viteazul in rai, o satira la adresa
societatii de atunci; Catre Ion Ghica, contra partidelor
politice.
In toate aceste productiuni il
vedem slab si se simte marele lui defect: putina cultura ce a
avut. De aceea se repeta des si intalnim in operele lui din urma
idei si versuri din cele anterioare. Lipsa de cultura intinsa
este si mai aparenta in scrierile istorice, ca Viata lui
Stefan, Viata lui Traian etc., care cer
cunostinte intinse si cer ce tari indelungate si de
aceea cu dreptate sunt azi date uitarii. Singura Viata lui
Cuza prezinta oarecare interes, ca scrisa de un contemporan care
a cunoscut de aproape toate evenimentele.
Alecsandri compune acum
poeziile sale de amor, pe care le va reuni - im preuna cu altele de mai
tarziu -, in 1852 sub titlul de Lacramioare. Logodit cu
tanara Elena Negri, sora amicului sau, el a avut durerea s-o
vada suferind si stingan du-se pe bratele sale. Prima poezie din
acest ciclu poarta ca titlu data de 8 martie 1845, cand el este convins
ca amorul sau este impartasit. Dupa cateva altele
in care canta planuri pentru viitor si cele mai frumoase nadejdi
de fericire, se vede ca se desparte de iubita sa, care se duce in Italia
pentru a-si ingriji de sanatate. Dupa o scurta
calatorie in Orient, o gaseste in Venetia, dar nevoile
ingrijirii o silesc sa plece in sud, la Neapole, La Palermo si apoi
la Constantinopol. In fine, ea moare in drum, in 1847, pe un vapor si este
inmormantata in cimitirul unei biserici grecesti din capitala
Turciei. Acest scurt roman cum si amintirile despre iubita lui
'Ninita' formeaza cuprinsul colectiei pe care o
pomeniram si care are in frunte o 'Dedicatie'
devenita celebra mai ales prin melodia ce i s-a compus:
Tu care esti pierduta in
neagra vesnicie
Stea dulce si iubita a
sufletului meu
Si care odinioara luciai
atat de vie
Pe cand eram in lume tu singura
si eu
*
Astfel anii acestia nu ne dau
o productie poetica prea bogata. Revistele timpului, afara
de rare productii ale lui Negruzii, C.A. Rosetti, Sion sunt ocupate de
poezii ale unor debutanti care nu s-au impus niciodata atentiei
publicului.
Heliade insusi produce acum
putine poezii. Situatia sa de arbitru al miscarii lite rare
din Tara Romaneasca ii impune indatoriri noi acum cand aceia pe care
ii incu rajase sau ii scosese el singur la lumina aveau porniri de
emancipare fata de dansul. El trebuie sa devina acum critic
literar in adevaratul inteles al cuvantului. Incearca, isi
propune un plan maret: un fel de revista a tuturor productiilor
romanesti pana in anul 1847 si incepe cu critica propriei sale
lucrari, vestita Gramatica din 1828, careia voieste
sa-i stabileasca insusi rolul de capetenie in miscarea
culturala a secolului. Prin aceasta, arata tinerilor ca el este
incepatorul, parintele, si-i cheama oarecum la respect. Din
nenorocire, articolele despre gramatica se inmultira,
evenimentele adusera miscarea din 1848, 'Curierul'
inceta, iar Heliade fu chemat in alte indatoriri si fu prins de alte
preocupari, asa ca planul sau ramase fara
realizare.
*
In
Critica lui Kogalniceanu se
manifesta prin diferite notite in care aflam aprecieri despre
scrierile si autorii timpului, si prin articole mai
cuprinzatoare. Intre acestea se poate cita prefata colectiei de
poezii a lui Hrisoverghi (1845). Cercetandu-i activitatea literara, el ii
lauda cu exageratie meritele; dar in treacat vorbeste
si despre miscarea literara din
Nota distinctiva a criticii sale
pare a fi incurajarea producerilor romanesti originale si
inlaturarea traducerilor. Zicem 'pare', fiindca el nu
urmeaza multa vreme pe acest camp de activitate, ci il atrag alte
preocupari. In vremea de care vorbim, Kogal niceanu se da din ce
in ce mai mult istoriografiei. Acum aduna el un mare numar de
manuscrise ale cronicarilor moldovenesti si incepe a le compara,
pentru a gasi tipul cel mai curat pentru fiecare cronica. Daca
stiinta moderna poate critica unele incheieri ale lui, ea
recunoaste ca el a supus imensul material de care dispunea unei
cercetari serioase si a facut o lucrare de un mare pret
pentru vremea aceea.
Dupa ce tipareste in
frantuzeste cateva extrase din cronici (
E de prisos sa se mai arate
insemnatatea culegerii lui Kogalniceanu. Ea a fost o conditie
esentiala a dezvoltarii ce au luat studiile si
cercetarile istorice din
Valoarea publicatiei lui
Kogalniceanu nu se poate compara decat cu a revistei pe care o incep in
Bucuresti Balcescu si Laurian.
Intre 1845 si 1848
aparura cinci volume, care au ramas pana in anii din
urma singurele izvoare pentru istoriografia cronicarilor munteni. In
aceste volume se publi cara si o mare parte din articolele lui
Balcescu si cateva ale tovarasului sau. E locul aici
de a vorbi mai pe larg despre cel dintai.
Nicolae Balcescu
(1819-1852) e nascut in Bucuresti unde a si invatat la
Sf.
Chiar din vremea cand era
scolar, se ocupa cu istoria in mod deosebit si din cu noasterea
trecutului poporului sau s-a ales cu o mare iubire pentru oaste. A voit
chiar sa fie ostas. A intrat in militia ce se organizase conform
Regulamentului si a servit catva ca ofiter. Iesind apoi din
armata, a luat parte la miscarea politica secreta care in
1838-1840 voia sa provoace o schimbare in felul de carmuire al
tarii. Fruntasii aces tei actiuni, Ion Campineanu,
Balcescu, Mitica Filipescu s.a. intelesera de atunci
ca viitorul romanilor nu se poate asigura decat prin unirea principatelor
si prin alegerea unui principe strain. Incercarea lor n-a
reusit, cu toata rugaciunea lui Campineanu pe la cabinetele
Europei, unde voia sa provoace un curent favorabil pentru romani. Con
ducatorii au fost arestati pe la manastiri si numai
venirea lui Bibescu i-a scapat.
Debutul lui ca scriitor am vazut
ca s-a facut in 'Propasirea' din
In anul urmator incepu a redacta
'Magazinul' de care vorbiram, deschizand seria articolelor
printr-un studiu asupra 'izvoarelor istoriei romanilor' care
examineaza chestiunea din toate punctele de vedere si pune in curent
pe cititor cu starea de lucruri din acel moment.
Fu unul dintre fruntasii
revolutiunii din 1848 si, cand se constitui guvernul provi zoriu, i
se dete insarcinarea de secretar al statului impreuna cu Rosetti
si I.C. Bratianu.
Dupa caderea
revolutiunii, in septembrie, exilat, se duse in Transilvania, unde tocmai
se incepuse lupta romanilor, aliati cu
Dupa aceste evenimente, atins de
oftica din cauza vietii zdruncinate ce dusese, trai cand in
Franta cand in Italia si muri in
Du-te, raza
stralucita, Iar tu nour de rodire,
Du-te mica pasarea
Fa sa creasca-n sanul sau
Si pe tara mea iubita
Cu verzi lauri de marire
Mangaiati-o-n lipsa mea. Floarea
sufletului meu.
Scrierile lui Balcescu nu sunt
prea multe, dar sunt foarte importante. nu numai pentru timpul in care s-au
scris, ci si ca valoare proprie.
El incepe seria lucrarilor sale,
declarand ca voieste sa schimbe modul de a se face istoria,
caci pana atunci toti se ocupau numai de razboaie si
studiau numai biografia suveranilor. Trebuie sa cercetam
institutiunile trecutului, caci numai asa vom pricepe faptele.
Aceasta cercetare isi propune sa o incerce el, luand ca punct de
plecare institutia militara, pentru ca acesteia se
datoreste marirea trecuta a romanilor. Astfel dete Puterea
armata, importanta inca prin aceea ca intreprinde
studiul nu numai pe baza autorilor romani si straini, dar si pe
baza hrisoavelor. In primul articol imparte studiul asupra armatei Valahiei in
doua parti: de la intemeierea principatului pana la
fanarioti, - de la fanarioti pana in timpul sau, adica
sub regimul regulamentar. Examineaza organizarea in aceste diferite epoci,
cum si arta militara, dand detalii foarte intersante, dar avand
defectul ca nu deosebeste bine epocile si confunda
institutii din doua momente diferite. Al doilea articol arata
cum era armata moldoveneasca in timpii de marire. Primul articol e
publicat in 'Propasirea' (1844); celalalt in
'Magazin istoric' (1846).
Ca lucrari mai mici publicate
mai toate in 'Magazin', vom cita: despre miscarea din Ardeal,
despre izvoarele istoriei romane si cateva biografii.
Tot in 'Magazinul istoric'
(vol. II) publica el: Despre starea sociala a munci torilor
plugari in principatele romane in diferite timpuri, in care studiaza
pentru prima oara aceasta chestiune, bazat pe documente.
Porneste de la ideea ca, la
intemeierea principatelor tarile erau locuite si aveau un
insemnat numar de proprietati private, astfel ca drept loc
domnesc (dominium principis) se puteau privi numai locurile pustii si
cuprinsul targurilor. Prin urmare, numai pe acestea puteau domnii sa le
daruiasca boierilor ca proprietati. Arata cum, din
cauza razboaielor si a saraciei, locuitorii proprietari pe
mici intinderi de pamant (mosneni, razesi) au trebuit
sa renunte la proprietatile lor si sa devie
vecini (rumani) pe mosiile proprietarilor celor mai mari. Examineaza
apoi actele de emancipare ale lui Constantin Mavrocordat, sustinand
ca ele n-au putut sa imbunatateasca in mod real
soarta taranilor, de vreme ce le-au liberat persoana fara
sa le dea mijloc de trai. Termi nand, arata cat de mare
insemnatate are stabilirea relatiilor juste intre muncitori si
patura dominanta si zice ca trebuie sa ridicam
clasele de jos, sa le dam drepturi egale si sa le imbunatatim
starea materiala, 'caci vai de acele natii unde un mic
numar de cetateni isi intemeiaza puterea si
fericirea lor pe robirea gloatelor. Ele pier!'.
Preocupat de aceleasi idei,
tipareste la Paris o lucrare intitulata Question cono mique
des Principauts Danubiennes (1850) in care zugraveste reaua
stare a taranilor, propune infiintarea de credite pentru
cumparare de vite si instrumente agricole si sfarseste
declarand ca boierimea nu cauta decat interesul sau, ca se
opune la imbunata tiri si 'prin urmare nu pe boieri se
reazema mantuirea principatelor'.
Opera de capetenie a lui
Balcescu pe care n-a putut insa s-o termine este Istoria romanilor
sub Mihai Viteazul, - publicata de Academia Romana, sub
ingrijirea lui A. Odobescu (1878).
La inceput e o introducere in care
isi propune a face un tablou sumar al istoriei romanilor si o privire
filozofica asupra principiilor ce trebuie sa
calauzeasca natiunea noastra in drumul spre
reorganizare, dar n-a putut s-o termine si unele puncte sunt atinse foarte
pe scurt sau numai indicate. Lucrarea e impartita in sase
carti, a sasea neinceputa si a cincea
neterminata. I. Libertatea nationala; venirea pe tron a lui
Mihai si primele lupte. II. Calugarenii. III. Robirea taranului;
diferitele razboaie si asezamantul. IV Uni tatea
Nationala; luptele din Transilvania si
Balcescu a consultat peste 500
de opere si a voit sa faca nu numai o lucrare
stiintifica, dar si o lucrare nationala. Iubirea
de patrie si de libertate incalzeste aceasta opera,
scrisa intr-un stil plin de frumusete si de energie.
Povesteste evenimentele asa, ca sa le faca interesante, dar
nu se multumeste cu aceasta, ci le judeca, pastrand o abso
luta nepartinire: precum lauda calitatile si
faptele mari, asa critica defectele si greselile.
Rapit prea curand de moarte,
Balcescu ramane unul din cei mai mari scriitori ai nostri
si mai presus de toate ca imaginea deplina a adevaratului
liberal si patriot, care a murit cu convingerea ca se va implini
intr-o zi 'visarea vietii sale', adica 'Ro manii vor
fi una, liberi si frati'.
Laurian, tovarasul lui
Balcescu, a avut viata mai lunga si activitate mai
variata.
August Treb. Laurian
(1810-1881) a invatat la
Stim ca prima lui
publicatie a fost opera filologica Tentamen criticum in origi
nem, derivationem et formam linguae romanae, tiparita la Viena
(1840), in care in cearca a reconstitui limba romaneasca intr-o
faza primitiva - cam prin sec. XII - dar incercarea lui este o
alcatuire cu totul teoretica, intrucat nu exista nici un fel de
urma de limba din acel timp, este neizbutita si se
infatiseaza ca o simpla curiozitate.
Probabil, dupa aceasta
publicare, a venit in Bucuresti, unde a ocupat catedra de filozofie de la
Sf. Sava. In 1848 insa, cand fratii sai din Ardeal au inceput a
se misca impotriva ungurilor, a alergat acolo si a fost unul dintre
conducatorii luptelor. Membru in cele mai importante comitete de
actiune, a fost dintre delegatii ce s-au dus la Viena sa
infatiseze imparatului cererile romanilor.
Dupa revolutie se duse in
Laurian a fost un fecund autor
didactic, iar ca tovaras al lui Balcescu, el a publicat in
'Magazin' articole de istorie (Temisana etc.) si de
epigrafie, primele de acest fel in literatura romana.
*
In afara de scrierile
lui Laurian, literatura didactica este, si in acest timp, imbo
gatita si de alti scriitori, iar scoalele fac
progrese insemnate. Pe langa profesorii ardeleni, mai de mult veniti
in principate, se adauga altii, intre care locul de frunte il
ocupa Munteanu si Ion Maiorescu.
Gavriil Munteanu (1812-1869)
profeseaza in
De la el au ramas cateva
traduceri literare, ca Suferintele junelui Werther (Buc. 1842)
si carti de scoala. Cea mai insemnata lucrare
este traducerea scrierilor lui Tacit (
Mai importanta si mai
indelungata activitate didactica are Ion Maiorescu. Acti vitatea lui
este acum mai bine cunoscuta prin publicatiile ce s-au facut cu
ocazia im plinirii a 100 de ani de la nastere.
Ion Maiorescu (1811-1864),
nascut intr-un sat langa Blaj, a studiat la Blaj, Cluj, la Pesta
si la Viena. A venit in
E probabil ca a fost profesor la
seminarul 'Veniamin' din Iasi, daca il identificam cu
Ion Maior pe care-l pomenesc actele scoalei din 1842 si 1843, ceea ce
se poate face tinand socoteala ca intre acuzatiile pe care
i le aduce Heliade este si aceea ca si-a schimbat numele din
Maior in Maiorescu, pe cand Lazar nu s-a facut Lazarescu.
Furtuna aceasta s-a potolit si
Maiorescu a avut legaturi cu toti fruntasii miscarii
din 1848. Aflandu-se in Ardeal, unde se dusese sa ia parte la luptele
fratilor sai, el a fost delegat de catre guvernul provizoriu
sa reprezinte dietei Germaniei, din Frankfurt, memorii, in care arata
motivele miscarilor din principate.
Mai tarziu s-a intors in
In 1857 a facut o
calatorie in
*
Pentru a incheia cu aceasta
epoca, ne ramane sa pomenim despre literatura poporana
si despre teatru.
Scriitorul popular Anton Pann
tipareste acum o colectie de Poezii populare (Buc. 1864)
si da la lumina primul volum din culegerea de Proverburi sau
povestea vorbei (Buc. 1847).
El ramane insa tot izolat
si necunoscut de lumea scriitorilor, pe care n-o poate inte resa la acest
gen de publicatii. In
Literatura dramatica este
reprezentata in acest timp prin cateva comedii ale lui C. Balcescu (O
buna educatie, 1845), T. Codrescu (Soldatul prujitor,
1846), C.Halepliu (Cumplitul amagit 1847), C. Caragiale (O
soarea la mahala 1847) si mai ales prin piesele lui Alecsandri:
Creditorii (1845), Ramasagul (1846); Iasii in
carnaval (1845), Piatra din casa (1847); Iorgu de la
Sadagura tiparita in 1844 si Nunta
taraneasca (1848). Cea mai insemnata din ele este Iorgu
de la Sadagura in care, pe langa partea comica, se vede
dezvoltata si o idee: lupta intre batrani si tineri. Aici
el infatiseaza sub o lumina favorabila pe boierii
batrani care trimit pe fiii lor in strainatate si face o
figura ridicola din Iorgu, care a stat catva timp la Sadagura si
nu mai poate suferi nici viata, nici obiceiurile din Moldova. Incheierea
piesei este patriotica si spre lauda batranilor, caci Iorgu
vede si el, nu numai ca interesul sau personal este sa fie
de aceeasi parere cu unchiul sau, dar ca datoria tinerilor
care au facut studii in tari straine este sa puna
toata invatatura si toata puterea lor in
serviciul patriei.
Iasii in carnaval este ca
si cealalta alcatuita din mai multe acte. Aci el face
satira vietii din Capitala, aratand, cu ocazia petrecerilor din
carnaval, o suma de obiceiuri rele, abuzuri ale administratiei
s.a. Este una din pledoariile cele mai elocvente pentru ideile politice
ale tinerimii.
Politica de confidentialitate | Termeni si conditii de utilizare |
Vizualizari: 2159
Importanta:
Termeni si conditii de utilizare | Contact
© SCRIGROUP 2024 . All rights reserved