ABORDAREA PLANA SI PIRAMIDALA A PSIHICULUI UMAN

Abordarea plana este cel mai vechi tip de abordare a psihicului, forma cu care debuteaza gandirea si cercetarea psihologica.

Asociationismul clasic este o forma a abordarii plane care fundamenta ideea asocierii unor "particule elementare", a unor "atomi" ce genereaza intreaga viata a individului.

Thomas Hobbes recurgea la descompunerea ansamblului, a ceea ce era unitar si integral in atomii sai constitutivi, in particule simple, elementare (societatea era redusa la indivizi, la suma lor, psihicul era redus la miscari, la succesiunea si combinarea lor).

Asociationismul psihologic clasic se straduieste sa formuleze o explicatie stiintifica a vietii psihice depasind simpla descriere a fenomenelor psihice, apropiindu-se de surprinderea functionalitatii, a mecanismelor psihice si chiar neurologice care implica o asemenea functionalitate.

Asociationismul psihologic clasic, ca viziune atomista, surprindea intr-o oarecare masura agregarea si inlantuirea exterioara a fenomenelor psihice, dar nu reusea sa inteleaga organizarea interioara a acestora.

Cea mai importanta limita a asociationismului psihologic clasic o reprezinta considerarea fenomenelor psihice ca nefiind distincte sub raport calitativ ci, cel mult, sub raport cantitativ (mai multe senzatii la un loc formeaza o perceptie, mai multe perceptii genereaza o reprezentare, mai multe reprezentari dau nastere unui concept    sau unei idei). Aceasta limita facea inaplicabila abordarea atomista in unele domenii ale psihologiei, indeosebi in psihologia medicala, care se confrunta, in situatiile de boala psihica cu starile destructurate ale psihicului.

Principiile abordarii "plane" a psihicului:

principiul divizarii psihicului in elementele lui componente, ireductibile unele la altele;

principiul identificarii "ultimului" element sau a elementului fundamental care sta la baza construirii intregului psihic ("atomii" psihicului sunt pentru unii senzatiile, iar pentru altii ideile);

principiul agregarii si asocierii "atomilor mintali" sau a altor elemente considerate fundamentale pentru functionarea psihicului (de exemplu, "nodurile" retelelor);

principiul repetarii asociatiilor, in virtutea caruia asociatiile capata forta, putandu-se mentine si reproduce cu mai mare usurinta;

principiul indisociabilitatii asociatiilor, fapt care ar putea explica unele fenomene psihice mai complexe, chiar daca acestea provin tot din combinarea elementelor simple;

principiul complicarii naturii asociatiilor, corelat cu cel al multiplicarii tipurilor (variatiilor) acestora, ceea ce largeste sfera abordarii "plane", "orizontale" si ii adanceste continutul si semnificatia.

ABORDAREA STRUCTURAL-DINAMICA A PSIHICULUI

Ideea fundamentala in abordarea structural-dinamica a psihicului este aceea a diferentierii calitative a componentelor si a continuturilor psihice, a dispunerii lor pe niveluri sau etaje ca intr-o adevarata piramida, intre acestea existand o adevarata interactiune.

Ideea organizarii nivelare a psihicului prinde contur mai clar la Pierre Janet, care desprinde existenta nivelului constient si inconstient al psihicului. Constientul si inconstientul sunt in viziunea lui Janet doua moduri coexistente de organizare a vietii psihice.

Freud este cel care considera ca organizarea vietii psihice implica o infrastructura psihica aflata in conflict cu instantele superioare de control. El porneste de la ideea ca viata psihica a individului are la baza dualitatea pulsiunilor sexuale care tind, pe de o parte la conservarea spatiului si a pulsiunilor Eului, iar pe de alta parte la conservarea individului. El contesta absolutizarea datului constient si propune impartirea topografica a psihicului, implicit o organizare pe verticala a vietii psihice.

Diversele teorii aparute de-a lungul timpului atrag atentia asupra organizarii interne a psihicului, asupra dinamicii existente intre elementele componente ale vietii psihice.

Jean Piaget considera ca o structura comporta trei caracteristici fundamentale: totalitatea, transformarea si autoreglarea.

Totalitatea arata ca structura este formata din elemente, dar ca acestea sunt subordonate legilor specifice sistemului, conferind intregului proprietati distincte de cele ale elementelor.

Transformarea arata ca structurile sunt intotdeauna si simultan structurante si structurate, ceea ce explica succesul acestei notiuni care trebuie inteleasa ca o trecere de la o structura la alta ca urmare a schimbarii echilibrului fortelor de camp, structurile ramanand necorelate.

Autoreglarea asigura conservarea si o oarecare "inchidere" a structurilor, ceea ce inseamna ca transformarile interne ale unor structuri au loc intotdeauna intre elementele apartinatoare aceleiasi structuri, nedepasind frontierele sale.

Abordarea structural-dinamica a psihicului implica doua tipuri de demersuri care apar ca antinomice, dar in realitate ele sunt complementare presupunandu-se si imbogatindu-se reciproc. Pe de o parte este vorba despre surprinderea modului de organizare, articulare si ierarhizare a elementelor vietii psihice la un moment dat, despre desprinderea starilor stabile, echilibrate, continand principiile ce le perpetueaza, fapt care ii asigura individului unitatea si persistenta in timp. Pe de alta parte, se are in vedere surprinderea dinamicii evolutiei schimbarii si transformarii de-a lungul timpului a organizarii psihicului.

Tentative de conciliere a dinamicii cu structura regasim la Piaget referitoare la dezvoltarea stadiala a psihicului copilului. Fiecare stadiu al dezvoltarii intelectuale dispune de o organizare totala, prin asimilarea si inchiderea in sine a achizitiilor stadiului precedent dar depasindu-le pe acestea, astfel ca in final apar structuri globale extraordinar de complexe.

Principiile abordarii structural dinamice a psihicului

principiul structurarii (ierarhizarii) elementelor componente ale vietii psihice, ceea ce se soldeaza cu aparitia unei totalitati;

principiul interactiunii si interdependentei elementelor componente ale structurii, ceea ce arata ca unele actioneaza asupra altora producand modificari atat in elementele ce intra in interactiune, cat si in relatia dintre ele;

principiul integrarii elementelor componente in cadrul structurilor sau al unor structuri in interiorul unor structuri mult mai complexe, fara insa ca acestea sa-si piarda propria identitate;

principiul trecerii de la o structura la alta, ca urmare a modificarii echilibrului fortelor din camp, structurile ramanand distincte, necontrolate;

principiul raporturilor de succesiune spatio-temporala, de coexistenta exterioara, fara raporturi genetice si evolutive;

principiul legilor de structura si al legilor de dinamica, in stare a asigura, pe de o parte, perpetuarea structurilor, pe de alta parte, dinamica acestora. In virtutea acestui principiu, individul ramane unitar si constant cu sine insusi sau devine disociat si fluctuant in manifestarile lui psihocomportamentale.