APTITUDINEA - CA LATURA INSTRUMENTALA A PERSONALITATII

APTITUDINEA - CA LATURA INSTRUMENTALA A PERSONALITATII

Definirea aptitudinilor

Golu:

Aptitudinea ne da masura gradului de organizare a sistemului personalitatii sub aspect adaptativ-instrumental concret.

Zlate:

Oricat ar parea de ciudat, definirea aptitudinilor nu este simpla. In literatura de specialitate vis-a-vis de conceptul de aptitudine, s-a manifestat atitudini extrem de diverse.

In unele manuale de psihologie, prin aptitudine sunt denumite:

- o serie de alte 'realitati' psihice si chiar psihofiziologice, cum ar fi predispozitiile sau capacitatile.

Zlate considera ca iesirea din impas s-ar putea obtine printr-o definitie generala si sintetica a aptitudinilor, insotita insa de o serie de explicitari suplimentare.

Aptitudinile reprezinta un complex de procese si insusiri psihice individuale, structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activitati.

Zlate:

. Nu orice insusire psihica este o aptitudine, ci numai cea care ii diferentiaza pe oameni in privinta posibilitatii de a atinge performante superioare in diverse activitati.

. Este aptitudine doar insusirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a activitatilor.

. Numai insusirea care asigura indeplinirea activitatii la un nivel calitativ superior poate fi considerata aptitudine

Unele insusiri sau componente psihice ale persoanei (cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele indeplinirea activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile.

. Sunt aptitudini insusirile dispuse intr-o anumita configuratie in virtutea careia dispun si de un mare grad de operationalitate.

Nu insusirile izolate, separate unele de altele, constituie aptitudini, ci doar cele care se leaga unele de altele, se imbina si se sintetizeaza intr-un tot unitar.

Asadar, pentru ca o insusire psihica sa fie aptitudine trebuie sa satisfaca o serie de cerinte:

- sa fie individuala, diferentiatoare in planul randamentului activitatii;

- sa asigure efectiv finalitatea activitatii;

- sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activitatii;

- sa dispuna de un mare grad de operationalitate si eficienta.

Forma calitativ superioara de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul.

El se deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor si mai ales prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila creatia de valori noi si originale.

Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor o reprezinta geniul.

Structura aptitudinii ae un caracter dinamic, ceea ce face ca obiectivarea ei in cadrul aceleiasi activitati si la acelasi individ sa capete un caracter inalt variabil, atat in functie de natura sarcinilor si situatiilor, cat si de varsta, produsele realizate nesituandu-se toate la acelasi nivel valoric si neavand aceeasi frecventa pe toata cooordonata timpului.

►Daca luam viata omului in ansamblul ei, putem constata ca atitudinea are o istorie, pe care o putem rezuma in 3 stadii:

1. de structurare si maturizare

de optimum functional;

3. de regresie

Luate in acceptiunea restransa, aptitudinile au, in general, o aparitie precoce. Viteza lor de dezvoltare nu este identica la toti indivizii.

Evolutia aptitudinilor nu are un caracter rectiliniu. Exista varste critice, cand aparitia unor noi nevoi, a unor tendinte, se acompaniaza cu trecerea in stare latenta sau cu regresia temporara a aptitudinilor manifestate anterior.

Ritmul dezvoltarii depinde de conditii multiple:1. biologice, geografice, sociale.

Pe durata maturitatii, aptitudinea amane la un nivel relativ constant, daca nu intervin anumite conditii patologice care pot sa duca la o deviatie brusca si la o modificare profunda a personalitatii, asa cum se intampla in dementa precoce.

2.Incepand, insa, cu o anumita varsta (dupa 70 de ani), isi face aparitia diminuarea acuitatii senzoriale, slabirea memoriei, cu reducerea capacitatii de achizitie, slabirea capacitatii de concentrare, etc.

3.Dar dezvoltarea aptitudinilor nu se supune doar legilor varstei, ea fiin influentata si de mediu.

Zlate: Concluzie

In procesul formarii aptitudinilor conteaza nu atat ereditatea sau mediul, cat calitatea lor.

O ereditate precara, asociata cu conditii sociale extrem de favorabile, nu va putea conduce la formarea unor aptitudini.

O ereditate superioara va fi neputincioasa daca conditiile de mediu sunt nesatisfacatoare.

Cand calitatea celor doua categorii de factori (ereditari si de mediu) este mult prea diferita, polarizala chiar, efectele asupra aptitudinilor sunt nefavorabile.

In anumite limite insa, diferentele de calitate a celor doua categorii de factori pot duce la efecte benefice, aceasta ca urmare a intrarii in functiune a fenomenului compensarii.

Ideal ar fi ca factorii ereditari si cei sociali sa coincida din punct de vedere al calitatii lor, atunci performantele fiind maxime.

Clasificarea aptitudinilor

Criteriul cel mai larg acceptat in acest scop este sfera de solicitare si implicare in cadrul activitatii.

Pe baza lui, au fost delimitate:

aptitudini generale

aptitudini speciale

Aptitudinea generala este socotita acea aptitudine care este solicitata si intervine in orice fel de activitate a omului sau in rezolvarea unor clase diferite de sarcini.

Aptitudinile generale alcatuiesc repertoriul instrumental-adaptativ bazal al oricarui individ, care asigura o relationare si o adaptare cat de cat satisfacatoare in conditii variabile ale mediului.

Ele pot fi impartite senzorio-motorii si intelectuale.

Aptitudini speciale sunt structuri instrumentale ale personalitatii care asigura obtinerea unor performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de activitatea profesionala.

Dupa obiectul de referinta, atitudinile se impart in 2 categorii:

atitudinile fata de sine

atitudinile fata de societate

Atitudinile fata de sine reflecta caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza:

autoperceptiei si autoevaluarii

a perceptiei si evaluarii celor din jur

Ele se diferentiaza si se structureaza la 2 niveluri:

a)         segmentar

b)         global.

In primul caz vom avea atitudinea fata de Eul fizic, de Eul psihic si cea fata de Eul social.

In cazul al doilea, este vorba de pozitia globala pe care o adoptam fata de propria P in unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.

La diferiti indivizi, ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite:

autoevaluare obiectiv-realista, asigura cele mai bune premise psihologice de relationare;

autoevaluare in hiper (supraestimare), induce trasaturi etichetate de cei din jur ca negative - aroganta, dispret, complex de superioritate - si creeaza serioase probleme de adaptare la grup;

autoevaluare in hipo (subestimare), favorizeaza trasaturi caracteriale nefavorabile pentru sb. - modestie exagerata, neincredere in sine, complex de inferioritate.

Atitudinile fata de societate se diferentiaza si se individualizeaza potrivit diversitatii ,,obiectelor" si ,,situatiilor" generate de realitate.

Astfel putem delimita:

atitudinea fata de munca

atitudinea fata de normele, principiile si etaloanele morale;

atitudinile fata de diferitele institutii (familie, scoala, armata)

atitudinea fata de structura si forma organizarii politice;

atitudinea fata de ceilalti semeni.

Semnul si intensitatea acestor atitudini determina valoarea caracterului si potentialul adaptativ al P in sfera vietii sociale.