APTITUDINILE SAU LATURA INSTRUMENTAL-OPERATIONALA

APTITUDINILE SAU LATURA INSTRUMENTAL-OPERATIONALA

Sub aspect adaptativ- instrumental, masura gradului de organizare a sistemului personalitatii este data de ceea ce psihologia denumeste aptitudine. Ce poate si / sau ce face efectiv un anumit individ in cadrul unei activitati pe care o desfasoara?, care este masura cantitativa si calitativa a acelei activitati, cu ce efort, la ce nivel de performanta ? etc.-toate raspunsurile la aceste intrebari deriva din potentialul adaptativ al individului, adica din sistemul sau de aptitudini. Respectiv, cu cat performantele sale ( cantitativ si calitativ) sunt mai inalte, cu atat aptitudinile sale sunt mai bine structurate, si invers.

Orice aptitudine, pune in evidenta un aspect absolut si unul relativ- primul indica prezenta sau absenta unei aptitudini, al doilea ne indica faptul cat de mult si cat de bine realizeaza un subiect o sarcina in raport cu altii si ce pozitie ocupa intr-o clasificare valorica.

Termenul de aptitudine il putem folosi in sens larg ca expresie a potentialului adaptativ general al individului uman, pe baza caruia el reuseste sa raspunda solicitarilor externe, diveselor situatii ale existentei si sa- si stisfaca starile de necesitate.

In sens restrans, termenul de aptitudine este aplicabil numai omului si el desemneaza acel potential instrumental-adaptativ care permite individului uman realizarea unor performante superioare mediei comune, intr-unul sau mai multe domenii de activitate recunoscute social. Nivelul aptitudinal se reflecta in formele fundamentale de activitate umana: comunicarea, jocul, munca, invatarea, cu toate aspectele lor fizice si intelectuale, in unitatea lor executiva si creatoare. De aici rezulta faptul ca evaluarea veridica a aptitudinilor se poate face in cel mai eficient mod prin analiza produselor activitatii, orice alta metoda sau test de aptitudini nu releva decat " fragmente" mai mult sau ami putin reprezentative din structura complexa a unei aptitudini reale.

Aptitudinea nu este reductibila la un proces psihic particular, oricare ar fi acesta- perceptie , memorie, gandire sau imaginatie- ci exprima personalitatea ca tot, ca intreg-sub raport instrumental, performantial. Altfel spus, aptitudinea este o structura complexa, multidimensionala, in care se integreaza si se articuleaza diverse entitati psihice, motorii si bio-constitutionale, dupa o formula si o schema in acelasi timp comuna mai multor indivizi, dat totusi diferita semnificativ de la un om la altul, atat ca nivel de dezvoltre al componentelor de baza, cat si ca mod specific de interactiune si articulare a lor.

In principiu, schema structurala a unei aptitudini cuprinde:

veriga informationala- adica tot ceea ce reprezinta informatia despre un domeniu de activitate ( cunostinte, idei, intelegeri, intrepretari s.a.m.d);

veriga operatorie- ansamblul de operatori si cinditii logice care se aplica elementelor informationale pentru realizarea modelului mentel al produsului ce se propune a fi obtinut;

veriga executiva- care include tot ceea ce individul angajeaza ca resurse efectorii;

veriga dinamogena si de autosustinere- reprezentata de motivatie si afectivitate;

veriga de reglare- cu doua secvente- una de selectere si orientare valorica deivata din sistemul atitudinal propriu personalitatii, si o alta de coordonare, optimizare si (auto)perfectionare data de functia evaluativ- critica a propriei constiinte si de vointa, ca suport in perpetuarea efortului pentru surmontarea obstacolelor, a dificultatilor si esecurilor.

Raportat la o activitate, nivelul valoric al aptitudinii, la acelasi individ, are un caracter dinamic, foarte variabil, dependent atat de ceea ce priveste natura sarcinilor si situatiilor, cat si de varsta, starea energetica generala, dispozitie etc. Putem spune ca o aptitudine a unui individ urmeaza o traiectorie evolutiva, ce se poate rezuma in trei stadii: de structurare si maturizare, de optim functional si de regresie.

Exista o evidenta diferenta intre oameni in ceea ce priveste viteza de dezvoltare, nivelul atins , ritmul evolutiei s.a. Deci, evolutia aptitudinilor nu este rectilinie; exista momente critice, cand o aptitudine trece in latenta sau regresie temporara, a alta trece in prim plan; practic ritmul dezvoltarii depinde de o multitudine de conditii bilogice, sociale si, chiar .geografice. Un copil din mediul urban, de regula, are un ritm mai inalt al dezvoltarii psihice generale decat cei din mediul rural; meridionalii sunt ceva mai precoce decat nordicii etc. Apoi, sunt evidente, la maturitate, aspectele de relativa constanta aptitudinala, cat si degradari evidente la varsta senescentei cu diminuarea acuitatii senzoriale, a calitatilor atentiei si memoriei, diminuarea interesului pentru ceea ce se intampla in jur.

Altfel spus, legile varstei influenteaza esential sistemul aptitudinal, asa cum si imprejurarile de mediu pot amplifica sau diminua/ estompa structurarea si manifestarea unei aptitudini. De aici necesitatea identificarii si cultivarii indivizilor cu aptitudini speciale (talente), existand o inalta corelatie intre caracterul favorabil al conditiilor de mediu (educatie, stimulare, pretuire, valorificare) si procentajul cazurilor de aptitudini dezvoltate la nivel superior

RAPORTUL INNASCUT- DOBANDIT IN STRUCTURA APTITUDINILOR

Natura si determininismul aptitudinilor este o problema foarte controversata in psihologia clasica. Se delimiteaza doua orientari diametral opuse- cea inneista si cea genetista, ambele cu origini in filosofie; prima in filosofia idealist- rationalista, care afirma caracterul innascut si imanent al ideilor si principiilor ( Platon, Descartes, Kant, Hegel), cea de a doua, in filosofia empirist- pozitivista ( senzualismul lui J. Locke, materialismul francez al sec. XVIII, cu principiu "tabula rasa"). Stiintific, orientarea ineista este sustinuta de teoria ereditatii elaborata de Morgan si Mendell, iar cea genetista de teoria evolutionista a lui Darwin.

Inneismul absolutizeaza rolul ereditatii in aptitudini, mediului revnindu-i cel mult rolul de activator- declansator. Asfel, intr- o celebra lucrare Hereditary Genius (1914), savantul englez Fr. Galton afirma ca individul se naste cu un potential mai prolific sau mai steril, mai bogat sau mai sarac, care in esenta sa ramane neschimbat, mediul neadaugand nimic semnificativ la el. O aptitudine ori exista ca un dat ereditar, si atunci ea se manifesta, oricat de vitrege ar fi conditiile externe, ori nu exista si atunci nu are de unde si cum sa seamnifeste, oricat de prielnice ar fi conditiile externe, iar geniul este integral innascut si nicicum facut. Inneisnul are numerosi partizani (vezi asa numita "psihologie a facultatilor"), iar ,in prezent, psihobiologia incearca sa demonstreze determinarea aptitudinilor de catre gene specifice.

Genetismul, fidel principiului " tabula rasa", absolutizeaza rolul mediului extern si reduce la zero valoarea fondului ereditar. Altfel spus, oamenii sunt egali de la natura, diferentierile intervin in structura lor psihica prin influenta factorilor mediului extern, ideosebi cei socio-culturali si economici. Aptitudinea este considerata un produs exclusiv al mediului care determina si controleaza integral prodesul invatarii si dezvoltarii. Orice individ poate sa-si formeze orice aptitudine printr-un program educational adecvat, prin execitiu temeinic si indelungat- aceasta este concluzia logica a genetismului. Acesta, ca si inneismul, a fost adoptat pe scara larga de psihologia sec.XX, mai cu seama in asociationismul behaviorist si psihologia de sorginte materialist-dialectica, maximal ideologizata si politizata. In contemporanietate, prin prisma metodologiei stiintifice, ambele sunt la fel de eronate, nici una neputand oferi o explicatie total coerenta si satisfacatoare.

O asemenea explicatie poate fi gasita doar prin prisma principiului interactiunii, cea care reclama admiterea determinismului complex al aptitudinilor: ereditate x mediu. Conform acestui principiu, aptitudinea, asa cum    o definim, nu poate fi innascta, dar nici introdusa de mediu. Ea se constituie in ontogeneza (cursul vietii) numai prin interactiunea complexa, contradictorie si continua dintre "fondul ereditar" si mediu. In "fondul ereditar"sunt inscrise informatiile genetice, prin care se mostenesc predispozitii, tendinte, insusiri constitutionale, fiziologice si senzorial- cerebrale asamblate bio- tipal inrut-un "profil intern de stare", cel care va determina decisiv modul de receptare, prelucrare si integrare a tuturor influentelor ulterioare ale mediului intra- si extrauterin.

Relatia va fi reciproca, va produce modificari si transformari succesive in ambii "directori"- atat in " profilul de stare"cat si "mediu", ducand la diferentierea, individualizarea si consolidarea structurilor aptitudinale. Raportul ereditate/ mediu nu este linear si invariant- in momente diferite de timp, ponderile, proportiile si greutatea specifica a lor se modifica- esentiala fiind compensarea reciproca dintre cei doi factori. Pot fi identificate posibile variante relationale:

a)          fond ereditar superior asociat cu mediu favorabil (este situatia ideala pentru dezvoltarea inalta a aptitudinilor);

b)          ereditate superiara- mediu neprielnic, nefavorabil ( ereditatea poate compensa "deficitul de mediu"; in mod exciptional, se poate asigura o dezvoltare inalta a aptititudinilor;

c)          fond erditar mediocru- mediu inalt favorabil (compensare marcanta din partea mediului; aptitudiea poate fi superioara mediei);

d)          fond ereditar mediocru- mediu neprielnic (compensarea poate fi majoritar erediara;    aptitudinea ramane sub nivelul mediu);

e)          fond ereditar slab- mediu inalt favorabil ( compensare supralicitata de mediu; nivel aptitudinal superior ereditatii);

f)            situatie total defavorabila dezvoltarii aptitudinale (conjguare negativa a celor doi factori- ereditate/ mediu).

Principial, studiul ereditate- mediu implica metoda analizei comparative, prin care ereditatea si mediul sunt identice sau absolut diferite- aparitia unor deficiente relevante sau compensari este evidenta. Rolul mediului este relevata si prin exoticele referiri la cazurile unor copii "pierduti" intru-un mediu total diferit de cel considerat "civilizat" (jungla, padure- caz in care, cei gasiti dupa o varsta tarzie- 14-16 ani, cu toate eforutrile "civilizatoare"au ramas comporatamental dependenti de "parintii adoptivi" si de mediul in care au crescut!!!   

CONCLUZIE: o aptitudine integrala se datoreste deopotriva ereditatii si mediului; unul din factori nu poate compensa total absenta celuilalt; in debutul ontogenezei ereditatea asigura fondul informational necesar "supravietuirii ca animal nu ca om", ulterior mediul diferentiaza si valorifica potentialul ereditar.