Autonomia fiintei rationale. Unitatea inteligibilului si sensibilului

In Critica ratiunii practice, Kant postuleaza unitatea umana, si anume unitatea laturii sensibile si a cele inteligibile a omului. Unitatea dintre sensibil si inteligibil da sens autonomiei fiintei rationale ingaduind conceperea ei prin ceea ce este, dar si prin ceea ce trebuie sa fie. La Kant, sustine Viorel Cernica, "autonomia vointei, faptul ca aceasta isi da siesi legi implica o lume umanizata. Vointa pura (ratiunea pura practica), se exprima in afara sa potrivit normelor pe care ea insasi si le prescrie fara a se produce o subiectivare a exteriorului, ci actualizandu-se pe masura principiului subiectiv: pentru o fiinta rationala existenta ei proprie este scop in sine, un principiu obiectiv: fiinta rationala constientizeaza faptul ca pentru semenii sai existenta lor proprie este scop in sine. Autonomia vointei este incompatibila cu expansiunea subiectiva si pentru ca in principiul ei <<obiectivul>> este prezent in forma conditiilor a priori ale vietii morale" . Viata morala este determinata obiectiv si universal prin autonomia vointei. "Vointa noastra, in determinarea sa morala este absolut libera, nu sufera nici o influenta straina caci altfel si-ar pierde orice valoare. Libertatea vointei noastre se poate deduce si prin faptul ca ea este determinata de legi pur formale . "Lumea umanizata" este urmarea exercitiului autonom al vointei. "El consta nu doar in simpla legiferare prin sine a actiunilor proprii posibile ci si in actiunea propriu-zisa. In aceasta lume omul nu are doar statutul de fiinta morala; daca ar fi astfel, atunci legea insasi nu ar avea nici un sens pentru el. Omul este si fiinta sensibila in lumea umanizata rezultata prin exercitiul vointei sale autonome; adica este si fiinta impresionabila, cu inclinatii care il indreapta spre scopuri relative (conditionate) si este fiinta ce actioneaza potrivit acestor scopuri"

Omul este ca fenomen, fiinta impresionabila. El are inclinatii prin care tinde catre fericire, aceasta fiind un scop relativ, conditionat ce nu ar putea fi implinit decat in perspectiva perfectiunii morale. Dimensiunea fenomenala, sensibila a omului este legata de facultatea de a dori, inferioara. In acest spatiu fenomenal maximele actiunilor iau forma imperativelor ipotetice (relative).

Latura inteligibila a fiintei umane este dimensionata prin legea morala, posibila la randul ei prin autonomia vointei; libertatea se exprima prin Vointa libera ca ratiune practica. In spatiul ei noumenal, maxima actiunilor ia forma imperativului categoric (a poruncii). Acest spatiu este al datoriei si al respectului. Intalnim urmatoarea definitie a datoriei: "Datorie! Cuvant mare si maret, tu care nu ai nimic placut si magulitor si ordoni supunerea, fara a intrebuinta totusi, pentru a zdruncina vointa, amenintari apte a atata in mod natural dezgustul si groaza, ci marginindu-te a propune o lege, care de la sine se introduce in suflet si il sileste la respect (daca nu intotdeauna la ascultare), si inaintea careia tac toate aplecarile, desi ele lucreaza pe infundate impotriva ei, ce obarsie este vrednica de tine! Unde se poate gasi originea nobilei tale tulpini care respinge cu mandrie orice alianta cu aplecarile, acea radacina in care trebuie asezata conditia neaparata a valorii pe care oamenii si-o pot da lor insine?"

Omul apartine a doua lumi: lumii sensibile si lumii suprasensibile Prin impulsiile egoiste ale naturii sale, omul participa la lumea sensibila iar prin obligatiile morale care trag brazde adanci in constiinta sa, omul se ridica in lumea suprasensibila a spiritualitatii pure. Lumea principiilor absolute nu este alta decat lumea carmuita de legile morale"[5].

Si in Critica rtiunii pure existau unele distinctii importante: intre forme a priori si material empiric sau intre fenomen si noumen, intre lucrurile asa cum ni le reprezentam noi si asa cum sunt in sine.

Omul este pe de o parte locuitor al lumii empirice, fiinta sensibila iar pe de alta parte locuitor al lumii inteligibile, fiinta rationala. Fiinta sensibila se ghideaza dupa doctrina fericirii intemeiata pe principii empirice, iar cea inteligibila are ca doctrina morala intemeiata pe principii rationale, pe conceptul libertatii ce presupune legea morala. Acest dualism structural pare a-i afecta unitatea omului, dar aceasta nu se intampla pentru ca, astfel, si-ar pierde sensul, finalitatea, libertatea si cunoasterea.Unitatea omului este unitatea celor doua lumi, a lumii sensibile si a celei suprasensibile.

In Antropoligia sa, Kant afirma: "Gratie unitatii care persista prin mijlocul tuturor schimbarilor carora le este subiect, omul este o singura si aceeasi persoana"

Obiectul actiunii subiectului inteligibil, care este binele suveran, conditioneaza scopul subiectului empiric: fericirea. "Fericirea este starea unei fiinte rationale in lume, careia in intregul existentei ei, totul ii merge dupa dorinta si vointa si se bazeaza deci pe acordul naturii cu intregul ei scop, precum si cu principiul esential de determinare a vointei ei

Fericirea este precedata si conditionata de un alt scop ca expresie a autonomiei vointei fiintei rationale, anume cel moral. Temeiul unei asemenea succesiuni necesare, binele suveran ca scop si fericirea ca mijloc, este libertatea.

Conform maximei "a trebui inseamna a putea", este necesar sa fie intotdeauna posibil sa actionam corect: ceea ce inseamna ca, pentru a actiona corect, omul trebuie sa fie totdeauna liber. Agentul moral, "judeca deci ca poate face ceva, fiindca e constient ca trebuie s-o faca si recunoaste in sine libertatea care, altfel fara legea morala i-ar fi ramas necunoscuta" . Cu alte cuvinte, practica moralitatii ne impune ideea de libertate. Dar aceasta idee, argumenteaza Kant, considerata din punct de vedere teoretic, contine o contradictie.

Fiecare schimbare care se petrece in ordinea naturii are o cauza: aceasta este "o lege a intelectului, de la care nu este permis sub nici un pretext sa ne abatem" Prin urmare orice eveniment din natura este prins intr-o retea de legaturi cauzale necesare. In acelasi timp omul se considera unic autor al actiunilor sale producandu-le in mod spontan si nu sub influenta unei constrangeri exterioare. Daca actiunea omului este o parte a naturii, aceasta pare sa contrazica viziunea dupa care fiecare eveniment din natura este legat de necesitatea cauzala. Daca nu este o parte a naturii, atunci ramane in afara domeniului legaturii cauzale si vointa umana nu va produce nici un efect in lumea naturala.

Aici exista o contradictie numai daca omul nu este liber. Kant uneori spune ca omul trebuie doar sa se considere liber. Faptul ca agentul este autorul a ceea ce face, este o presupozitie a tuturor actiunilor care au loc in lume. Dupa opinia lui Kant nu se poate renunta la aceasta idee fara a se pierde sensul existentei omului ca agent. Aceeasi perspectiva a ratiunii care vede lumea ca fiind prinsa in relatii cauzale necesare, afirma si existenta libertatii in cadrul ei. Orice exercitiu de gandire este o exercitare a libertatii, astfel incat, daca ratiunea practica ar fi imposibila, noi n-am putea gandi in mod coerent. In acest caz, certitudinea libertatii omului este la fel de mare ca orice alta certitudine pe care acesta o poate avea. Ratiunea pura lasa un "loc liber" in descrierea pe care o da lumii, acolo unde ar trebui sa intervina agentul moral. "Acest gol il umple acum ratiunea pura practica printr-o lege determinata a cauzalitatii intr-o lume inteligibila, anume legea morala"[10].

Aceasta noua "lege a cauzalitatii" este numita "libertate transcendentala" si defineste conditia agentului moral. Legea cauzei si efectului opereaza numai in domeniul empiric, al naturii. Libertatea insa nu apartine naturii ci acelui domeniu "inteligibil" sau transcendental la care categoriile, precum cea de cauzalitate nu se aplica. Omul este prezent in lumea naturii ca un "fenomen". Dar el exista si ca "lucru in sine", liber de orice cauzalitate prin legile ratiunii practice. Totusi omul nu este doua lucruri in acelasi timp, ci o singura entitate, dar conceput sub doua aspecte diferite. Agentul moral, trebuie intotdeauna "sa se reprezinte si sa se conceapa pe sine insusi in acest indoit mod" (Intemeierea metafizicii moravurilor, p. 226).

Prin urmare libertatea este o idee transcendentala fara aplicare in lumea empirica. Ca fiinte libere, oamenii sunt in acelasi timp o parte a naturii si membrii ai unei lumi transcendente.

Personalitatea umana

Personalitatea este "puterea unei fiinte care este supusa unor legi speciale, anume unor legi pure practice, date de propria-i ratiune, astfel incat persoana ca apartinand lumii sensibile este supusa propriei personalitati"

Pentru N. Bellu conceptul kantian de personalitate este "indicele care autentifica acel stadiu atind, cand omul se manifesta in ceea ce intreprinde ca fiind constient de ceea ce este si de ceea ce poate fi constient de ceea ce trebuie sa fie

Kant considera ca datoria fiecarui om este sa faca din sine o personalitate, prin onorarea umanitatii din persoana sa. Individualitatea omului este constienta de sine si raspunzatoare pentru ceea ce intreprinde.

Niculae Bellu considera personalitatea conceptul integral al moralitatii ceea ce ii ingaduia o reinterpretare a eticii kantiene prin prisma acestui concept. Kant lumineaza sensul personalitatii din unghiul efortului uman de asta data constient de a fi <<ce trebuie>> sa fie; de a lucra in directia celor care <<trebuie sa se intample>>, identificand astfel datoria cu aceasta si cea mai inalta menire a omului: a face din sine o personalitate (datoria fata de sine) si a considera in toate actiunile sale omul ca scop, niciodata ca mijloc (datoria fata de altii)"