STILUL DE CONDUCERE;DEFINIRE, CARACTERIZARE GENERALA SI CLASIFICARE;STRUCTURA STILULUI DE CONDUCERE(FACTORII DETERMINANTI, FACTORII CARACTERISTICI SI DE PERCEPTIE Ã STILULUI)

STILUL DE CONDUCERE;DEFINIRE, CARACTERIZARE GENERALA SI CLASIFICARE;STRUCTURA STILULUI DE CONDUCERE(FACTORII DETERMINANTI, FACTORII CARACTERISTICI SI DE PERCEPTIE Ã STILULUI)

Stilul de conducere reprezinta sintetic modul relativ stabil si specific al unui lider de a-si exercita atributiile de organizare, coordonare si control a activitatilor interne, cele de reprezentare a grupului in exterior, precum si modalitatile caracteristice de raportare la diferitele aspecte ale vietii de grup. Stilul de conducere se structureaza in zona de interferenta a mai multor categorii de factori: socioculturali, organizationali, psihosociali de grup, psihoindividuali si circumstantial-situationali.

In ceea ce priveste aspectele operationale, remarcam ca exista foarte multe conceptii referitoare la natura dimensiunilor care definesc si structureaza stilul de conducere. Astfel, K. Lewin, R. Lippitt si R.K. White (1938) disting trei tipuri ale stilului de conducere, autoritar, democrat si permisiv, avand in vedere practic un singur criteriu: acela al concentrarii puterii de decizie si de exercitare a autoritatii. Acest reductionism conceptual conduce la irelevanta unor cercetari privind corelatia dintre cele trei stiluri si eficienta activitatii; rezultatele contradictorii demonstreaza existenta si a altor dimensiuni sau factori care conditioneaza eficienta comportamentului de conducere si care nu au fost luate in considerare ( 102; 117; 148; 168; 220 s.a.).

Cercetatorii amintiti au urmarit, pe langa identificarea unor tipuri generale de stiluri de conducere, si influenta acestora asupra unor aspecte importante ale vietii de grup: performanta, climatul psihosocial, relatiile dintre liderul care practica un anumit stil de conducere si membrii grupului. Rezultatele cercetarilor pot fi sintetizate astfel:

q       Stilul autoritar: Se caracterizeaza prin concentrarea puterii de decizie si control in mana liderului. Acesta ia singur decizii si masuri, sanctioneaza sau recompenseaza dupa propriile sale opinii, fara sa se consulte cu membrii grupului si fara sa tina cont de parerea lor. Intr-o asemenea situatie climatul psihosocial este apasator si tensionat, dar conflictele se pastreaza intr-o stare latenta, datorita controlului dur exercitat de lider. Performantele sunt mediocre, desi in anumite tipuri de sarcini acestea pot fi chiar bune. Relatiile dintre lider si membrii grupului sunt tensionate, insa acestea nu se obiectiveaza in conflicte deschise, datorita sentimentului de teama fata de repercusiuni.

q       Stilul democrat: Se bazeaza pe raporturi de colaborare si incredere intre lider si membrii grupului. Liderul ia decizii si masuri in urma consultarii unor membrii, insa isi pastreaza prerogativele de conducator care isi asuma responsabilitatile ce deriva din pozitia sa. Intr-un asemenea caz climatul psihosocial este tonic si destins, iar relatiile lider-membri sunt cordiale, fara a fi intime. Performanta este superioara, iar numarul conflictelor este foarte scazut, rezolvarea acestora realizandu-se cu usurinta, datorita stimularii unei comunicari interpersonale directe si libere in cadrul grupului.

q       Stilul permisiv (laisser faire): Se caracterizeaza prin faptul ca liderul isi abandoneaza intr-o masura mai mare sau mai mica responsabilitatile si functiile sale, lasand ca activitatea grupului sa se desfasoare de la sine. In acest context performantele sunt foarte scazute, climatul este deosebit de nefavorabil, cu numeroase conflicte intre membri si intre acestia si lider, care este facut raspunzator pentru esecurile inregistrate si situatiile nefavorabile create pe fondul lipsei unei coordonari eficiente si a derobarii de raspundere.

Trebuie remarcat faptul ca situatiile concrete ofera foarte putine exemple in care aceste tipuri de stiluri de conducere sa se afle in stare pura, de cele mai multe ori intalnind profiluri mixte ale comportamentului unui lider.

Un alt autor, Abraham Korman, considera ca dimensiunile de baza ale stilului de conducere sunt: a) consideratia, adica increderea reciproca prin care se caracterizeaza relatiile dintre lider si membrii grupului; b) structura initiativei, care reflecta posibilitatea liderului de a delimita si structura rolul propriu si pe cel al subordonatilor, in vederea realizarii obiectivelor grupului. Dupa cum se observa, aceste dimensiuni ar corespunde mai degraba celor doua functii principale pe care trebuie sa le indeplineasca liderul: asigurarea sinergiei de mentinere si a sinergiei de eficienta.. D.G. Bowers si S.E. Seashore introduc, pe langa cele doua dimensiuni mentionate mai sus, inca doua: c) capacitatea liderului de a reliefa sarcina, in sensul intensificarii motivatiei grupului spre o mai buna activitate, corelata cu buna delimitare a obiectivelor particulare care conduc la realizarea globala a sarcinii; d)sensibilitatea, inteleasa ca o receptivitate a conducatorului fata de relatiile si presiunile sociale din cadrul sau din afara grupului. In ambele cazuri se remarca intuitivitatea si nespecificitatea caracteristicilor aduse in discutie, precum si dificultatea operationalizarii conceptelor respective.

Elemente deosebit de importante pentru precizarea dimensiunilor stilului de conducere gasim in conceptia lui F.E. Fieller. Autorul deosebeste, in primul rand, doua stiluri de conducere dupa criteriul directivitatii: a) conducere directiva, in care liderul imparte cu precizie sarcinile si responsabilitatile, urmarind indeaproape realizarea lor si intervenind activ in desfasurarea activitatii; b) conducere nondirectiva, in care liderul acorda o larga autonomie subalternilor, cu care isi imparte prerogativele de planificare si control asupra realizarii sarcinilor. Fiecare dintre aceste stiluri implica trei dimensiuni care exprima nu atat maniera personala de conducere a liderilor, cat tipurile de determinari intra- si extragrupale care fac ca liderul sa adopte o anumita maniera de conducere. Dimensiunile invocate sunt: 1) relatiile dintre conducator si membrii grupului; 2) tipul sarcinii; 3) autoritatea cu care investit statutul liderului. In mod evident, stilurile de conducere se structureaza diferit in functie de aceste variabile. De exemplu, sarcinile nestructurate fac dificil actul de conducere, deoarece nici liderul si nici membrii grupului nu stiu exact ce au de facut; de asemenea, o pozitie puternica ofera alte valente de coordonare si control decat una slaba, cu investiri reduse de autoritate.

Abordand structura stilului de conducere intr-o maniera mai analitica, un grup de cercetatori romani evidentiaza 13 variabile ale acestuia, dintre care amintim: 1) stilul de luare a deciziilor; 2) capacitatea profesionala a liderului; 3) orientarea prioritara spre interesele personale, cele ale colaboratorilor sau cele ale organizatiei; 4) increderea subalternilor in lider; 5) tipul de sanctiuni sau stimulente folosite; 6) gradul de autonomie acordat subalternilor; 7) gradul perceput de adecvare a deciziilor; 8) tehnici psihologice folosite in activitatea de conducere s.a. (47, 84). Mergand pe aceeasi directie metodologica, C. Zamfir identifica - utilizand tehnica analizei factoriale- 10 factori-structura ai stilului de conducere: 1) capacitatea profesionala; 2) exigenta in munca; 3) capacitatea organizatorica; 4) exemplaritatea in munca; 5) ajutorarea in activitate; 6) aprecierea muncii; 7) receptivitatea fata de opiniile altora; 8) stimularea schimbului de opinii; 9) incurajarea discutiilor; 10) centrarea pe om. Dupa cum se poate observa, in totalitatea lor acesti factori reprezinta calitati ale liderului asa cum apar ele in situatia de conducere; avand un caracter omogen, factorii amintiti se pot constitui cu usurinta intr-un profil psihoindividual al conducatorului, insa nu pot oferi o imagine sintetica asupra stilului de conducere ca atare, aflat sub multiple determinatii.

In concluzie, se poate constata ca desi exista numeroase studii privind structura stilului de conducere, factorii evidentiati au un mare grad de eterogenitate, relevanta lor fiind foarte diferita de la un autor la altul. De asemenea, nu sunt relevate toate categoriile de determinatii care actioneaza, de cele mai multe ori fenomenul fiind considerat in sine, fara conexiuni cauzale cu mediul social extern si natura activitatii desfasurate.

Abordarea sistemica a proceselor si fenomenelor psihosociale de grup ofera o baza conceptual-metodologica deosebit de eficienta pentru analiza stilului de conducere. Pe aceasta cale, pot fi identificate trei categorii de variabile prin intermediul carora poate fi operationalizat conceptul 'stil de conducere': a) variabilele care exprima conditionarile externe si interne ale fenomenului de conducere, respectiv dimensiunea factorilor determinanti; b) variabilele care descriu comportamentul de conducere al liderului, respectiv dimensiunea factorilor caracteristici; c) variabilele care descriu efectele stilului de conducere asupra grupului ca intreg, respectiv dimensiunea efectelor conducerii. Studiile experimentale intalnite in literatura de specialitate ofera o bogata gama de factori care apartin celor trei dimensiuni, insa diferentierea lor functionala este esentiala pentru intelegerea sistemica a fenomenelor psihosociale legate de activitatea de conducere.

Pe baza principiului construirii progresive a spatiului operational, fiecare categorie de factori poate fi imbogatita si nuantata, fara ca modelul general sa fie afectat. De asemenea, prin intermediul unor cercetari concrete se pot determina coeficientii de pondere pe care fiecare factor il are asupra fenomenului studiat, pondere care depinde la randul sau de o alta serie de factori.

Pornind de la aceste premise teoretice si metodologice, prezentam un model al leadership-ului care s-a dovedit deosebit de eficient in activitatea practica de diagnosticare si optimizare a activitatii in diferite tipuri de microgrupuri: industriale, militare, studentesti sa. (48, 82).

Modelul cuprinde in structura sa trei dimensiuni, respectiv trei categorii de factori cu semnificatii distincte: a) factori determinanti ai stilului de conducere si ai relatiilor din campul exercitarii autoritatii; b) factorii stilului de conducere practicat de lider; c) factorii care reflecta perceptia subiectiva a stilului de conducere de catre membrii grupului. Fiecare factor poate fi apreciat pe o scala cu cinci valori, in functie de ponderea sa in configurarea fenomenului: 1 = factor cu o pondere redusa, foarte putin semnificativ; 5 = factor cu o pondere foarte mare, extrem de semnificativ.

(a) Factorii determinanti ai stilului de conducere sunt: 1) extragrupati (modelele socioculturale care structureaza formal sau informal activitatea grupului, masura investirii liderului cu autoritate si autonomia care i se acorda s.a.); 2) referitori la sarcina (importanta acesteia din punct de vedere social, gradul de structurare, ponderea sa in cadrul obiectivelor generale ale organizatiei etc.); 3) intragrupali (referitori la natura grupului, personalitatea liderului, competenta profesionala a liderului si a membrilor s.a.). Astfel:

puterea pozitiei: exprima gradul de investire cu autoritate a liderului de catre nivelul ierarhic superior si autonomia pe care o are in exercitarea puterii specifice statutului sau;

importanta activitatii: exprima responsabilitatea care deriva din natura activitatii si a modului de realizare a acesteia, in contextul obiectivelor generale ale organizatiei;

gradul de structurare a sarcinii: reflecta masura in care sarcina este precis definita sau algoritmizata (in cazul sarcinilor inalt structurate) sau - dimpotriva- presupune o elaborare continua a modului de rezolvare, prin initiativa si creativitate personala;

compozitia grupului: se refera la omogenitatea colectivului din punct de vedere al varstei, sexului, experientei, culturii, statutului social etc.;

traditia grupului: se refera la gradul de structurare a normelor si modelelor organizatorice, atitudinale si comportamentale prin intermediul carora grupul isi regleaza viata interna;

competenta profesionala a liderului: exprima capacitatea liderului de a organiza activitatea si de a rezolva problemele tehnice ivite in procesul indeplinirii sarcinii;

trasaturile temperamental-caracteriale ale liderului: se refera la acele insusiri generale ale personalitatii care marcheaza semnificativ si relativ stabil comportamentul liderului in cursul exercitarii activitatii sale (temperament, trasaturi caracteriale dominante, trasaturi accentuate ale personalitatii, flexibilitatea relationala etc.).

(b) Factorii caracteristici ai stilului de conducere: evidentiaza acele "invariante" comportamentale si relationale ale liderului, specifice unei anumite situatii de conducere (un anumit grup, anumiti factori determinanti, o anumita sarcina, o situatie sociala data etc.). Factorii cei mai semnificativi din aceasta categorie sunt urmatorii:

autoritarismul: reprezinta gradul de concentrare a puterii de catre lider si modalitatea de luare a deciziilor si masurilor privind diferite aspecte ale vietii de grup;

directivitatea: reflecta atitudinea liderului in situatiile problematice pe care le ridica activitatea de realizare a sarcinii, din punct de vedere al sugestiilor, indicatiilor tehnice si solutiile oferite celor implicati nemijlocit in activitatea;

relatiile lider-membrii: exprima tipul general de relatii informale pe care liderul le promoveaza in raporturile sale cu subalternii;

. orientarea liderului in raport cu problemele grupului: se refera la prioritatea si ponderea pe care liderul o acorda problemelor si intereselor organizatiei in raport cu cele ale grupului si membrilor sai, pe fondul necesitatii principiale de a armoniza ambele categorii de cerinte;

tehnici personale de conducere a activitatii de grup: se refera la mijloacele pe care liderul le foloseste in coordonarea activitatii si indeplinirea responsabilitatilor ce ii revin.

(c) Factorii perceperii subiective a stilului de conducere de catre membrii grupului:

. statutul sociometric al liderului : exprima pozitia conducatorului in structura sociometrica a grupului prin intermediul indicelui statutului sociometric (alegerile si respingerile socioafective pe care le suscita liderul printre membrii grupului);

gradul de incredere in lider: masura in care membrii il crediteaza pe lider in ceea ce priveste capacitatea acestuia de a coordona eficient si competent activitatea grupului in vederea realizarii sarcinii sale (competenta, asumarea raspunderii, promptitudine).

Desi analiza structurii leadership-ului poate fi mult aprofundata, prin introducerea si a altor factori din fiecare categorie, cercetarile experimentale au aratat ca, in forma prezentata mai sus, modelul are un inalt grad de operationalitate si relevanta pentru majoritatea situatiilor intalnite in practica.

Corelatiile intalnite intre factorii determinanti, factorii caracteristici ai stilului de conducere si cei ai perceperii subiective a liderului sunt de cele mai multe ori deosebit de pregnante.

Astfel, s-a constatat ca puterea pozitiei determina in mare masura autoritarismul, o autonomie redusa in exercitarea autoritatii determinand un autoritarism redus, in timp ce un inalt grad de autonomie si putere a pozitiei accentueaza semnificativ autoritarismul.

O importanta deosebita a activitatii desfasurate impune un grad mai inalt de directivitate, mai ales daca sarcina este si slab structurata, situatie in care liderul este bine perceput, chiar daca manifesta un autoritarism care in alte conditii ar fi dezagreat de membrii grupului; simetric, o sarcina neimportanta si bine structurata face inacceptabil un stil de conducere autoritar si directiv, care apare ca abuziv si arbitrar, fara justificari de ordin functional.

Competenta profesionala coreleaza pozitiv cu directivitatea, liderii incompetenti fiind de regula nondirectivi, cu relatii distante fata de membrii grupului si cu o atitudine autoritara si rigida, adoptata ca modalitate de mascare a incapacitatilor profesionale si sociale. Cei mai contestati si impopulari lideri sunt cei incompetenti, autoritari si nondirectivi, care practica "distantarea statutara" fata de subalterni ca mijloc de pseudovalorizare.

Un grup omogen si cu trasaturi socioprofesionale de acelasi ordin cu cele ale liderului solicita relatii apropiate si informale intre lider si membrii grupului, atitudine total contraindicata atunci cand grupul este neomogen, cu o mare distanta sociala lider-membri. Grupul mixt, format din barbati si femei solicita o atitudinea mult mai atenta a liderului, in ceea ce priveste vocabularul si modul de comportare, decat in situatia unui grup omogen din acest punct de vedere.

Un grup cu o traditie indelungata solicita un stil de conducere atent elaborat si permisiv, in special in ceea ce priveste modelele comportamentale "consacrate", ceea ce in cazul unor grupuri recent constituite nu se impune, oferind un mai mare spatiu de miscare initiativelor liderului in orientarea generala a vietii de grup.

Tipul temperamental al liderului isi pune puternic amprenta asupra stilului comportamental al acestuia, colericii fiind din acest punct de vedere plasa li in opozitie cu flegmaticii. Un comportament mult prea vulcanic, energic si neuniform este greu de acceptat, in raport cu un comportament de conducere constant si previzibil, desfasurat cu o dinamica moderata.

In ceea ce priveste factorii perceperii subiective, statutul sociometric si gradul de incredere in lider, acestia se afla intr-un raport de complementaritate: unii lideri intalniti in situatii concrete au un statut socioafectiv foarte inalt, fiind chiar iubiti de subalterni datorita relatiilor apropiate pe care le promoveaza, a protejarii intereselor grupului si a tehnicilor personale de conducere, fara ca in mod necesar acestia sa se bucure de o incredere profesionala din partea subalternilor; frecvent, in aceste cazuri grupul promoveaza un "specialist tehnic al sarcinii", care preia functiile rezolutive ale liderului, acestia devenind astfel 'specialist in probleme socioafective". In alte cazuri, liderii dezagreati, cu un statut socioafectiv redus, se pot bucura de un mare grad de incredere, datorita deosebitelor capacitati profesionale dovedite in situatii dificile si obiectivitatii reci de care dau dovada in imprejurari complexe; in acest caz, grupul va promova complementar un lider informal, avand ca functie specifica satisfacerea trebuintelor afective ale membrilor. Prin determinarea experimentala o valorilor specifice fiecarui factor se poate elabora profilul leadership-ului, avand o remarcabila valoare diagnostica si prognostica privind multe dintre fenomenele psihosociale manifestate in cadrul vietii de grup: climat necorespunzator, performante reduse, grad de conflictualitate ridicat, coeziune redusa etc.

Functiile liderului se manifesta pe doua directii principale, indiferent de tipul grupului pe care il conduce (130; 168; 220 s.a.):

(1) Directia socio-operatorie, prin care se asigura coordonarea tehnica a activitatii de realizare a sarcinilor si de indeplinire a obiectivelor conexe legate de aceasta: asigurarea tehnico-materiala, mentinerea relatiilor cu alte grupuri conexe, planificarea si controlul procesului tehnologic, facilitarea rezolvarii situatiilor tehnice problematice, fixarea rolurilor membrilor grupului s.a.

(2) Direclia socio-afectiva, care consta in mentinerea relatiilor interpersonale pozitive, crearea unui climat psihosocial favorabil, facilitarea contactelor afective informale, stimularea si motivarea membrilor grupului in scopul obtinerii unor performante superioare, rezolvarea unor probleme personale etc.