CONCEPTUL DE PERSONALITATE- CARACTERIZARE GENERALA

In psihologie se distinge intre individ, persoana si personalitate. Termenul individ se aplica tuturor organismelor vii si desemneaza "acea totalitate a elementelor si insusirilor fizice, biochimice, biologice si psihofiziologice-innascute sau dobandite-care se integreaza intr-un sistem pe baza mecanismului adaptarii la mediu"(M. Golu, A. Dicu, 1972, p.239).

Fiind o fiinta vie, o entitate biologica si o unitate structural-functionala indivizibila, omul este, primordial, un individ. Derivat din acest termen este cel de individualitate, ce desemneaza individul luat in ansamblul proprietatilor sale distinctive si originale. Acest aspect impune, din punct de vedere metodologic, ca fiecare individ sa fie acceptat ca unicitate, practic irepetabila, ca mod de a fi al " genera-lului in si prin particular" (n.n.I.RT).

Persoana (lat. persona- masca, aparenta), se refera explicit la fiinta umana, la modul sau de a fi o reuniune de trasaturi psihomorale interne si psihofizice externe; " persona est substantia individua rationalis naturae" / persoana este o substanta individuala de natura rationala-(Boethius, sec. VI).

Similar cu individualitatea, personalitatea este conceptul care cuprinde intregul sistem al atributelor, structurilor si valorilor de care dispune o persoana; este un sistem generic supraordonat al componentelor bioconstitutionale, psihice si socio-culturale ale omului ( persoana si personalitatea sunt determinatii atribuite exclusiv omului). Altfel spus, conceptul de personalitate desemneaza subiectul uman considerat ca unitate bio- psiho-sociala, ca purtator al functiilor epistemice ( homo sapiens), comunicarii ( homo comunicans), pragmatice (homo faber) si axiologice ( homo valens). In acceptia sistemica, personalitatea este un macrosistem al invariantilor informationali si operationali, ce se exprima constant in conduita si sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect.

Personalitatea este obiectul mai multor stiinte, fiecare dintre ele abordad-o sub alt unghi specific. Antropologia (ramura a filosofiei) se ocupa de sensul si semnificatia vietii, de esenta umana, de specificitatea omului in raport cu alte modalitati de fiintare.

Din antichitate pana in prezent, esenta umana a fost identificata cu capacitatea omului de a fi: purtatorul rationalitatii, de a dispune de liber- arbitru, de a-si produce mijloacele de trai prin folosirea uneltelor, de a fi fiinta sociala, de a fi capabil de utilizarea simbolurilor si limbajului, de a participa la istorie, de a produce valori si cultura si de a se orienta dupa valori etc. Practic, fiecare scoala sau curent filosofic are un mod propriu de a intelege si explica omul, aspect din care deriva si un anumit punct de vedere psihologic de a defini si accepta omul ca personalitate.

Cateva definitii psihologice ale personalitatii se impun:

G.W. Allport : personalitatea este o unitate a sistemelor dinamice prin care se efectueaza o adaptare originala;

R. Cattel explica temenul ca fiind : un sistem al deprinderilor proprii subiectului, care permit o previziune asupra comportamentelor acestuia;

W. Stern ( fondatorul personologiei) apreciaza ca personalitatea este un tot functional, structurat, orientat finalist, articulat intr-un sistem ierarhic de persoane;

Pentru H. S. Sullivan, este un model de durata relativa a situatiilor periodice interpersonale, ce caracterizeaza viata umana.

Scoala antropologica culturala de la Chicago afirma corespondenta dintre organizarea comportamentala a personalitatii si structura comportamentelor sociale, iar A. Kardiner opereaza o distinctie intre personalitatea de baza ce rezulta dintr-o comunitate de cultura si personalitatea de statut, suprapusa primeia si rezultand din pozitia individului in sistemul social. In acelasi curent de idei, G.H. Mead, apoi T. Parsons definesc personalitatea ca un set de roluri si valori interiorizate.

C.L. Rogers considera ca sistemul de personalitate se inchide in sine organizandu-se si se deschide spre lume, obiectivandu-se in valori.

Dupa K. Lewin, persoana si mediul sunt interdependente, unul construindu- se in functie de celalalt sau de ansamblul celorlalte etc.

Aceste puncte de vedere exprimate de diversi autori evidentiaza printre altele si faptul ca in domeniul sistemului psihologiei se diferentiaza cel putin doua accente: unul care afirma perspectiva psihologiei sociale si se orienteaza pe omul " in situatie", in relatie cu " ceilalti oameni" si un altul care impune perspectiva psihologiei individuale.

Psihologia generala are in vedere acest ultim aspect, personalitatea ca structura supraordonata si integrativa a functiilor, proceselor si faptelor psihice ale subiectului / individului uman, data de maniera lui de a fi si de a coexista cu alti oameni.

Intelegand personalitatea ca proces si produs, ce integreaza biologicul si ereditatea, psihologicul si viata concreta, socialul si valorile, incercam sa afirmam toate aceste dimensiuni, fara a absolutiza pe una in defavoarea celeilate. In studiul psihologic al personalitatii se detaseaza (in mare) doua modalitati de abordare: cea factoriala preocupata de identificarea si stabilirea corelatiilor dintre trasaturi si cea structurala, preocupata de surprinderea organizarii globale a personalitatii, de identificare a profilelor.

Trasaturile de personalitate desemneaza elementele de stabilitate si consistenta ale acesteia, care nu se obseva direct, ci se deduc. G. Allport le denumeste " fapte biofizice, dispozitii psihofiziologice actuale, in stransa dependenta de sistemele neurale de tensiune".

Nici o trasatura nu se manifesta singura, ci este o " dispozitie organizata si focalizata", o "reactie generalizata" ce le presupune pe toate celelalte, o potentialitate actualizata cicumstantial, o constanta dinamica. Se distinge intre:t. directionale ( motivationale, sau de atitudine) si t. stilistice ( instrumentale, aptitudinale), iar R.B.Cattell     (1943) a diferentiat intre t. de adancime, nenominalizate si t. de suprafata, care sunt secundare, variabile si sistematizare. In ceea ce priveste numarul, inventarul trasaturilor este foarte mare ( 17 000 dupa G. Allport si Adbert; 4 000 dupa L. Klages, de 1 100 dupa Baumgarten etc.).

In analiza factoriala a personalitatii, se considera ca trasatura intra ca un factor (H. Eysenck), iar G. Allport le considera ca avand o dispozitie ierarhica ( la fiecare subiect alta) si le delimiteaza: t. cardinale sau teleonomice nu mai mult de 1- 2 t. [persistente, dominante si reprezentative pentru subiectul in cauza]; t. centrale sau principale ( 20-30 ) ce definesc profilul persoanei;t. secundare, mai putin conturate, in numar de careva mii.

O viziune realista asupra omului poate considera ca toate t. constatate la umanitate sunt prezente ( intr-un anume grad, uneori latent si cu infime sanse de actualizare) la fiecare om (P.P. Neveanu).

Trasaturile de personalitate se disting prin sintetism, constanta si relativa stabilitate- respectiv- se confirma in variate imprejurari- si prin generalitate, ajungand sa fie definitorii pentru subiectul in cauza.

Metodologic, in abordarea sistemului personalitatii trebuie sa se tina seama de principiul integrarii si ierarhiei, conform caruia t. generale le integreaza pe cele particulare, iar t. cardinale sau "stapane", dominante si caracteristice pentru un subiect le exprima pe cele centrale, dar si pe cele latente, discrete, de fond etc., cat si de principiul relativismului dominantelor, dupa care ierarhia trasaturilor variaza de la un individ la altul, ceea ce este la unul dominant la altul putand fi subordonat si nesemnificativ.

Studiul psihologic al personalitatii nu cuprinde intreg sistem psihic uman ci numai programele acestuia, structurile profunde si organizarea de ansamblu. Prin aspectele de relativa stabilitate ale elementelor sistemului de personalitate, se pot face previziuni asupra reactiilor si conduitei subiectului intr-o situatie data sau intr-o sarcina pe care urmeaza sa o abordeze.

Tipologiile personalitatii, ca modalitati de clasificare in tipuri si criterii dupa care se efectueaza, include:

o       Tipologii morfo- fizio-psihologice;

o       Tipologii psihofiziologice;

o       Tiplogii psihologice;

o       Tipologii psihosociologice;

o       Tipuri de lider;

o       Tipologii clinice.

In concluzie, psihologia contemporana include o mare varietate de sisteme de modelare a personalitatii, cea mai cunoscuta si acceptata ca fiind "clasica"este cea realizata in termeni de temperament, aptitudini si caracter, la care se adauga referirile la Eu ca factor integrator al sistemului de personalitate.

CONCLUZII LA TEORIA PERSONALITATII

Personalitatea este un sistem bio- psiho- socio- cultural:

fiecare om dispune de un program ereditar;mosteneste si o potentiala structura psihica ;

la om, este specifica dimensiunea socio- culturala, data de influenta socialului asupra unui potential nativ;-

dimensiunea psihica presupune constiinta ca factor de sinteza si premisa a dezvoltarii; se constituie prin multiplele intractiuni ale individului uman cu mediul de existenta, caracterizat de prezenta facturilor socio- culturali

personalitatea, ca mod unic de a fi al omului, implica trei aspecte-

actiune    practica, cunoastere, valorizare;

omul trebuie inteles in integralitatea lui;

omul este produsul istoriei sale si actor la istoriei;

personalitatea este unica si originala;

Conceptul de personalitate apare ca un integrator semantic de ordin superior, ce coordoneaza functional- dinamic continuturile notiunilor referitoare la multitudinea componentelor bioconstitutionale, a proceselor, starilor si conditiilor psihice particulare;

Studiul psihologic al psihologiei nu include intregul SPU, ci numai structurile profunde, esentiale si de ansamblu ale omului;

Trasaturile de personalitate sunt caracterizate de- aspectul sintetic, relativa stabilitate si esentielitate;

Factorii de personalitate sunt organizati in structuri; prin autocunoastere este posibila autodepasirea;

Eul se afla in centrul personalitatii, el se constituie ca rezultat al interactiunii cu mediul;

Componentele Eului sunt rezultatul evolutiei- eul corporal, eul social, eul spiritual; exista un eu activ si un altul pasiv; etapele superioare le integreaza pe cele inferioare.