CONSTIINTA CA IPOSTAZA A PSIHICULUI

CONSTIINTA CA IPOSTAZA A PSIHICULUI

1. Locul constiintei in psihologie

2. Etape in definirea constiintei. Functiile constiintei

3. Modele explicativ-interpretative ale constiintei

4. Discutii si controverse actuale cu privire la constiinta

1. LOCUL CONSTIINTEI IN PSIHOLOGIE

Psihicul cunoaste o mare diferentiere si neuniformitate existentiala si functionala. El exista si se manifesta in ipostaza de psihic constient, de psihic subconstient si de psihic inconstient.

Constiinta este una din cele mai importante ipostaze ale vietii psihice a individului, cand afirmata, cand negata cu vehementa.

Pentru introspectionisti, toata viata psihica este constienta, in timp ce pentru behavioristi constiinta nu are nici o insemnatate si este eliminata din psihologie. Astfel, constiinta poate fi definita ca fiind totul (psihologia fara inconstient) sau nimic (psihologia fara constiinta).

Ea a fost redusa cand la o simpla functie psihica numita deseori "vigilenta", cand extinsa pana la pierderea ei in generalitatea vietii psihice, prin asimilarea cu gandirea reflexiva si critica, cu Eul si personalitatea, cu praxis-ul si etica vointei.

In sfarsit, constiinta a fost cand socotita ca un epifenomen, un reflex intamplator, o abstractie care poate fi sustrasa vietii psihice sau adaugata masinilor electronice, cand abandonata in reteaua relatiilor existentiale sau a structurilor interpersonale.

Astfel, dintr-un termen esential la debutul psihologiei stiintifice, constiinta s-a transformat intr-un termen ignorat timp de mai bine de 70 de ani, pentru a reveni in prim plan numai in ultimii ani.

Este meritul lui Piaget (1974) de a-i fi redat statutul stiintific de prim rang. Astazi, termenul de "constiinta" si problematica fascinanta a constiintei fac obiectul predilect al "stiintelor spiritului", al psihologiei cognitive si al neurostiintelor. Asadar, constiinta isi reia statutul central si fundamental in gandirea si cercetarea psihologica.

Numai ca destinul ei intortochiat, oscilatiile pe traiectul evolutiei si-au spus cuvantul, conducand la proliferarea perspectivelor de definire si abordare a ei, la inmultirea controverselor, fapt care impiedica, cel putin deocamdata, elaborarea unui tablou problematic sintetic, unitar si convingator.

2. ETAPE IN DEFINIREA CONSTIINTEI. FUNCTIILE CONSTIINTEI

Dificultatea definirii constiintei provine din faptul ca ea este pura subiectivitate, din faptul ca ea se manifesta in experientele personale, nefiind, de regula, accesibila altuia.

Putem defini constiinta ca locul senzorilor si al perceptiilor noastre, realitatea subiectiva a acestora, materia prima a vietii noastre psihice; ea organizeaza datele simturilor, ne situeaza in timp si spatiu, este cunostereaa ceea ce insoteste activitatea spiritului. Dar, aceasta definitie, desi reuseste sa surprinda unele elemente esentiale ale naturii si functiilor constiintei, sugereaza cu si mai mare acuitate intrebarea: "Ce inseamna a fi constient?"

In vederea clarificarii ei argumentate, o scurta incursiune in istoria psihologiei poate fi instructiva.

Dupa opinia noastra, in definirea constiintei au fost parcurse trei mari etape: prima se inscrie in intervalul de la inceputurile psihologiei stiintifice si pana prin anii '30; a doua cuprinde perioada anilor '40-'60; a treia incepe cu anii '70 si se continua pana in zilele noastre.

Prima etapa

O magistrala sistematizare a celor mai semnificative definitii ale constiintei formulate in perioada de inceput a psihologiei se regaseste intr-o lucrare a lui Vasile Pavelcu publicata in 1941: "Constiinta si inconstient". Dupa Pavelcu, cele mai frecvente raspunsuri la intrebarea "Ce inseamna a fi constient?" au fost urmatoarele:

- a fi constient inseamna a gandi, a stabili relatii.

"A fi constient inseamna a gandi" (Spencer, 1875). "Cuvantul constiinta se refera al susceptibilitatea pe care o au partile experientei de a fi puse in relatie si cunoscute" (James, 1906). "Nu se poate vorbi de constiinta unui singur fapt, deoarece o stare psihica nu este constienta decat in raport cu o alta stare" (Rignano, 1920). "Fara o pluralitate de elemente nu exista constiinta. Constiinta depinde de raporturile care se stabilesc intre ele. Cu cat creste numarul acestor raporturi, cu atat mai vie, mai clara, mai intensa devine constiinta" (Wallon, 1924).

- a fi constient inseamna a dispune de capacitatea de a face sinteze.

"Sinteza se traduce prin procesul constient. Constiinta si sinteza sunt sinonime. Sinteza este caracterul structural al oricarui continut de constiinta" (Dwelshauvers, 1928).

- a fi constient inseamna a te autosupraveghea.

"A fi constient inseamna a-ti putea povesti experienta, limbajul fiind deci o calitate structurala a constiintei, o calitate prin care aceasta accede la umanitate [.]. Constiinta este un ansamblu de reactiuni ale individului la propriile lui actiuni" (Janet, 1928).

- a fi constient ineamna a te adapta cu suplete la noile solicitari.

"Constiinta nu apare decat atunci cand adaptarea individului nu se mai face automat, cand apare o oarecare dificultate care-l obliga pe individ sa tina seama de imprejurari subiective si obiective printr-un proces special care este caracterizat tocmai printr-o eruptie a constiintei" (Claparede, 1920). "Fara o activa adaptare la obiecte, totodata noi, ale experientei externe, nu se poate produce constiinta" (Wallon, 1924).

Toate aceste definitii pun in evidenta, implicit sau explicit, si functiile constiintei (relatia, sinteza, autosupravegherea, adaptarea).

Numai ca fiecare dintre ele, cum remarca psihologul roman, este limitata.

Primele trei pacatuiesc prin ingustarea nepermisa a notiunii de constiinta, redusa fie la gandire sau la un aspect al ei (sinteza), fie la limbaj; ultima, dimpotriva, largeste extrem de mult sfera notiunii de constiinta, aceasta aparand identificata cu inteligenta, definita in acelasi mod.

Dupa Pavelcu, ar fi mai potrivit sa interpretam constiinta drept o activitate de intelegere, pentru ca rolul ei este de a avea intelesuri, de a integra intr-un sistem de relatii un fenomen, de a realiza diferentieri, scindari, opozitii inauntrul continuturilor, la inceput omogene, pentru a ajunge, in final, la noi sinteze.

Apoi, ar fi mai productiva conceperea constiintei ca pe o functie de supraveghere decat de autosupraveghere, deoarece scindarea sau polarizarea faptului psihic primitiv in doua sisteme opuse si permanente de intelesuri, Eu si Noneu, implica si o relatie dinamica intre ele, individul fiind nevoit sa se raporteze nu doar la sine, ci si la lume. Viata noastra psihica cuprinde ambele sisteme (Eu si Lumea) intr-un singur act savarsit sub supraveghere.

In sfarsit, constiinta trebuie interpretata nu in termenii generali ai adaptarii, ci ca fiind o anumita adaptare, deoarece ea intervine nu oricand, ci doar atunci cand este necesara o adaptare superioara pe planul intelegerii. Constiinta este o functie de adaptare la lumea externa prin operatii simbolice, reprezentative, intelectuale, cu scopul asigurarii unui nou echilibru, perfectionat, intre individ si mediu.

A doua etapa

Contributiile cu privire la definirea constiintei in perioada anilor '40-'60 sunt destul de numeroase.

Una dintre ele ne retine insa in mod deosebit atentia. Este vorba destpre opera filosofico-psihologica si psihopatologica a lui Henry Ey (1900-1977). Savantul francez afirma in doua dintre lucrarile sale ("Constiinta", 1963; "Manual de psihiatrie", 1967) o conceptie profunda referitoare la constiinta.

Raspunsurile la intrebarea: "Ce inseamna a fi constient?" evidentiaza, dupa Ey, pe langa functiile constiintei, si doua modalitati mai generale, teoretico-metodologice de abordare a constiintei, una apartinand psihologiei functionale, cealalta fenomenologiei.

Psihologia functionala, consecventa postulatelor sale de a desface viata psihica in elementele componente, procedeaza la fel si cu constiinta, pe care o descompun in mecanismele partiale ale memoriei, perceptiei, schemelor intelectuale si verbale.

A fi constient ar fi un atribut distribuit tuturor aspectelor vietii psihice sau doar unora dintre acestea.

Fenomenologia descrie nu doar fluxul intentional, aparitiile, dezvoltarea si complexitatea "trairilor", ci si toate modurile-de-a-fi in lume (intalnirea Eului cu un alt Eu, alteritatea Eului, problematica etica si istorica a omului), ajungand in cele din urma la absorbtia constiintei in generalitatea Destinului, Ratiunii, Praxis-ului. Legitimitatea punctului de vedere functionalist, considera Ey, consta in posibilitatea oferita psihologiei pentru analiza operationala, iar a celui fenomenologic - in faptul ca sesizeaza global sensul existentei umane.

In realitate, nici unul, nici altul nu sunt corecte, deoarece nu presupun din principiu ideea unei organizari proprii a vietii noastre psihice, primul punct de vedere fiind indiferent fata de articularea partilor la care el ne conduce (constiinta este o totalitate abstracta, un mozaic de functii independente sau dependente numai de experienta inscrisa in creierul care le "asociaza"), iar al doilea opunandu-se oricarei inradacinari a constiintei in corp (constiinta nu este un fenomen natural, exista doar esente sau semnificatii, ca si cum noi am fi spirite pure).

Savantul francez propune o definire complexa a constiintei, asigurand astfel unitatea si totalitatea eterogenitatea fenomenelor de constiinta: a fi constient inseamna a trai particularitatea experientei proprii transformand-o in universalitatea stiintei ei. Cu alte cuvinte, constiinta trebuie descrisa ca o structura complexa, ca organizare a vietii de relatie a subiectului cu altii si cu lumea ( Henry Ey, "Constiinta", 1963).

Ey arata ca "a fi constient inseamna a dispune de un model personal al lumii". Asadar, individul isi incorporeaza un model al lumii in care sunt incluse propriile sale experiente si de care el dispune, in mod liber, ca persoana. Finta constienta implica o organizare autohtona: ea se obiectivizeaza si se reflecta intr-un model al lumii; dispune de ea insasi in ordinea temporalitatii sale; este structurata ca o reverberatie a Eului la experienta sa.

In cea de-a doua lucrare ( Henry Ey, "Manual de psihiatrie", 1967), Ey considera constiinta "acea forma de activitate bazala a creierului si a gandirii care poate fi definita ca organizarea experientei sensibile actuale".

Organizare, deoarece activitatea constiintei este un sistem care integreaza in ordine spatio-temporala instantele care o compun; organizarea experientei sensibile, pentru ca proprie constiintei este constituirea fenomenelor perceptive sau reprezentative ale evenimentelor traite; organizarea experientei sensibile actuale, deoarece constiinta este un fel de "diafragma", ea facand din experientele si sentimentele traite un moment al timpului: prezentul.

A treia etapa

Se axeaza intr-o mai mare masura pe caracteristicile psihologice ale constiintei.

Jean Piaget, in lucrarea sa "La prise de la conscience" (1974), descrie constiinta ca pe o "acompaniatoare" a actiunilor, diferentiind o "constiinta in act" (cunoastere anterioara prizei de constiinta) de constiinta reflexiva (echivalenta cu ceea ce el numea "priza de constiinta").

Astfel, adeseori, cand un individ este rugat sa-si descrie actiunile, o mare parte din cunostintele lui nu sunt verbalizate imediat pentru ca ele nu au fost inca constientizate. Aceasta inseamna ca, functional, actiunea reusita nu are nevoie sa fie ghidata in permananta de constiinta reflexiva.

Dupa Piaget, priza de constiinta inseamna o noua elaborare a cunostintelor prin trecerea de la un plan psihologic la altul (din planul actiunii in cel al reprezentarii, de la cel al reprezentarii concrete la cel al reprezentarilor formale). Nu este vorba de o simpla "iluminare", ci despre un travaliu cognitiv care nu are nimic automatic in el si care, dimpotriva, presupune o sustinuta elaborare.

Daca Piaget se orienteaza spre reflexivitate in definirea constiintei, alti autori pun accentul pe simtire si afectivitate. "A fi constient inseamna in mod esential a avea senzatii: adica a avea reprezentari minimale incarcate de afectivitate a ceva ce ni se intampla aici si acum" (Humphrey, 1992)

Cei mai multi autori, pornind de la ideea ca prin constiinta individul se raporteaza la ceva din afara sa, el fiind "constient de.", postuleaza intentionalitatea ca una din caracteristicile esentiale ale constiintei.

In acest sens este definita constiinta si intr-un recent "Dictionnaire fondamental de la psychologie" (1997): "Proprietatea de reflexivitate a fiintei umane care ii permite sa aiba experiente subiective, ceea ce face ca subiectul sa poata relata despre propriile lui acte mintale, despre starile lui emotionale, perceptiile senzoriale, credintele sale"

O definitie mai recenta a constiintei ii apartine psihologului roman Mielu Zlate ("Introducere in psihologie", 2000): "Constiinta este o forma suprema de organizare psihica prin care se realizeaza integrarea activ-subiectiva a tuturor fenomenelor vietii psihice si care faciliteaza raportarea /adaptarea continua a individului la modul natural si social."

Aceasta definitie specifica faptul ca sfera constiintei nu se suprapune peste sfera psihicului; constiinta este o parte a psihicului, desigur cea mai importanta. In al doilea rand, este subliniata functia generala a constiintei (integrarea activ-subiectiva). In final, este precizata finalitatea constiintei (adaptarea la mediu).

Pentru a deveni si mai comprehensiva, definitia data ar trebui explicata prin referirea la principalele caracteristici ale re-producerii constiente, concomitent cu functiile care deriva din ele:

-Etimologia cuvantului (con-scientia, con-science) arata ca organizarea constienta este o re-producere cu stiinta, in care individul dispune de o serie de informatii ce pot fi utilizate in vederea descifrarii, intelegerii si interpretarii unui nou obiect, fenomen, eveniment;

Sub raport psihologic, omul isi da seama de "ceva" anume si il reproduce in subiectivitatea sa sub forma de imagini, notiuni, impresii. In virtutea experientei anterioare obiectul are un ecou informational in subiect, in sensul ca este constientizat aproape imediat.

Constiinta presupune includerea particularului in general si identificarea generalului in particular.

Aceasta particularitate evidentiaza functia informational-cognitiva a constiintei.

-Prezenta scopului in plan mintal este esentiala in re-producerea constienta, care este cu scop sau orientata spre scop. Formularea scopului de catre omul constient permite realizarea unui activism crescut al subiectului, autonomizarea lui relativa in raport cu influentele mediului.

Scopurile izvorasc din realitate, din interactiunea individului cu lumea, nu din propria constiinta. Claritatea scopurilor, calitatea si precizia lor depind insa de unele particularitati ale individului, de experienta sa, de nevoile sale.

Re-producerea ca scop indica functia finalista a constiintei.

-Scopurile nu se definesc in insasi desfasurarea procesului, a activitatii, actiunii, ci inainte de realizarea lor efectiva. Omul, prin constiinta, are capacitatea de a anticipa rezultatul actiunilor sale, de a-l stabili minimal inainte de a-l realiza in forma lui concreta.

Constiinta este deci o re-producere anticipativa a realitatii, prin aceasta deosebirea dintre om si animal fiind fundamentala.

O asemenea caracteristica a organizarii constiente evidentiaza functia ei anticipativ-productiva.

-Pentru a putea realiza ceva este necesar ca, dupa stabilirea scopului, sa fie facuta organizarea minimala a activitatii, adica fragmentarea ei in elemente componente, stabilirea succesiunii desfasurarii si realizarii lor, a ierarhiei, stabilirea locului activitatii respective in raport cu alte activitati anterioare sau care urmeaza a fi initiate.

Toate acestea reflecta caracterul planificat al organizarii constiente, care exprima functia reglatoare a constiintei.

-In sfarsit, omul nu re-produce realitatea in sine doar pentru a o re-produce, ci cu scopul de a o modifica, a o adapta necesitatilor sale, ceea ce desemneaza caracterul creator al constiintei, implicit functia sa creativ-proiectiva.

Particularitatile organizarii constiente demonstreaza complexitatea constiintei, caracterul ei specific uman.

In realizarea acestor particularitati intervin aproape toate procesele psihice: re-producerea "cu stiinta" arata importanta proceselor cognitive; scopurile exprima dorintele, necesitatile, aspiratiile subiectului, deci antreneaza planul afectiv-motivational; caracterul anticipativ si creator evidentiaza prezenta imaginatiei creatoare; caracterul planificat, prezenta gandirii. Numai interactiunea si interdependenta acestora, integrarea unora in altele genereaza efectul de constiinta.

3. MODELE EXPLICATIV- INTERPRETATIVE ALE CONSTIINTEI

Punctele de vedere, conceptiile si teoriile referitoare la constiinta s-au inchegat si au generat, in timp, modelele explicativ-interpretative ale constiintei.

Dupa criteriul istoric al evolutiei lor, acestea se pot grupa in:

-modele traditionale: modelul topic, modelul dinamist si modelul constructivist;

-modele contemporane: modelul psihocibernetic, modelul psihoumanist si modelul psihocognitivist.

3.1. Modele explicativ-integrative traditionale

Modelul topic

Unii autori interpreteaza constiinta in termeni de "camp", avand, ca si campul vizual, zone centrale si zone periferice.

Pentru Wundt, constiinta, care este "locul" unde se desfasoara procesele psihice ale individului, are un camp de privire, si un camp de maxima claritate.

O reprezentare intrata in punctul de privire a constiintei este aperceputa, pe cand in punctul de maxima claritate ea este perceputa (el emite si ipoteza, neconfirmata de stiinta moderna, ca exista un centru al perceptiei, situat in circumvolutiunile frontale).

Constiinta este functia sintetica prin care senzatiile sunt unite in reprezentari, ea este o "sinteza creatoare" ce are loc in zona constiintei clare. Astfel, dupa cum scria Wundt : "In procesele intelectuale cele mai inalte, in miscarile afective si in impulsiunile volitive ne intampina in diferite grade acea lege care carmuieste intreaga evolutie psihica: sinteza psihica".

Interpretarea constiintei in termeni de camp este reluata in psihologia moderna de catre Henry Ey.

"Campul constiintei" nu mai este insa perceput spatial si static, ci ca o "totalitate organizata si limitata", ca o "structura" in limitele careia se organizeaza experienta individului, acest fapt permitand actualitatea ei. Totodata, constiinta apare in constitutia unei experiente traite, adica in forma unui "camp" circumscris in dimensiunile temporale.

Ceea ce apare in acest camp depinde nu doar de continutul campului, ci si de forma lui proprie de organizare, iar constiinta leaga Eul de lume, sau, dupa cum spunea Ey, "constiinta este configuratia prin care apare experienta actuala" ( Henry Ey, "Constiinta", 1983).

Interpretarea constiintei in termeni de "camp al prezentului" permite autorului desprinderea a trei caracteristici importante ale constiintei:

- verticalitatea (data de palierele ei constitutive);

- facultativitatea (capacitatea constiintei de a implica o pluralitate de variatii supuse dispozitiei si pozitiei de arbitru a subiectului);

- legalitatea (ordinea, forma de organizare a campului).

Modelul dinamist

Inca din 1884, William James interpreta constiinta ca pe un "fapt fundamental" al vietii psihice interioare care "avanseaza", "curge" si se succeda fara incetare in noi.

Dupa opinia lui, constiinta se distinge prin patru caracteristici esentiale:

1. fiecare "stare" tinde sa se integreze unei constiinte personale;

2. in orice constiinta personala starile sunt intotdeauna in curs de schimbare;

3. orice constiinta este sensibil continua;

4. constiinta opereaza selectii (se intereseaza de anumite elemente si se dezintereseaza de altele, primeste anumite elemente si le respinge pe altele) ( W. James, "Categorii ale psihologiei", 1929).

Prima caracteristica subliniaza faptul ca starile de constiinta apartin unei persoane, unuI Eu individual si inalienabil.

A doua caracteristica accentueaza caracterul dinamic, mobil, schimbator al starilor psihice.

Constiinta este un flux ireversibil de fapte psihice, un torent de stari psihice haotice, eterogene, care curge fara incetare si in care Eul opereaza continuu transformari. O stare de constiinta o data disparuta nu revine exact in forma ei anterioara; ceea ce apare a doua oara este acelasi obiect, aceeasi calitate sau proprietate a lui, dar niciodata obiectul nu va produce aceeasi senzatie.

A treia caracteristica retine in mai mare masura atentia lui James, care considera ca singura stare nemijlocita a constiintei este curgerea ei neintrerupta.

James compara constiinta cu un stol de pasari aflate in zbor, dar care, din cand in cand, se opresc.

Opririle sunt consacrate imaginilor senzoriale care raman sub privirea constiintei, iar aceasta le contempla fara a le altera. Zborul corespunde raporturilor, statice si dinamice, ce tind sa lege obiectele contemplate in timpul opririlor.

Starile corespunzatoare opririi constiintei sunt numite "stari substantive", iar cele de zbor "stari tranzitive". Constiintei ii este specifica trecerea neintrerupta de la o stare substantiva la alta tot substantiva.

Starile tranzitive sunt un fel de "intermediare mobile" care imping individul de la un termen substantiv la altul. Daca in natura exista raporturi intre diverse obiecte, exista si stari de constiinta care sa le cunoasca.

Obiectele gandirii noastre reprezinta un "franj", un fel de zona periferica sau de ecou constituit din semnificatiile lor. "Franjurile" sau "armonia psihica" nu se refera la calitatea imaginilor, ci la sentimentul de acord sau de dezacord trezit in individ. Ele sunt cele care fac ca imaginile sau ideile sa fie solidare unele cu altele si cu individul. Datorita interactiunii acestor "franjuri", in constiinta pot fi introduse simultan o pluralitate de continuturi.

Cea de-a patra caracteristica a constiintei este data de ordinea tematica (topica) a acestor raporturi, constand in centrarea gandirii pe o tema care constituie focarul ideilor actual admise de constiinta. Atunci cand o idee se acorda cu reteaua relatiilor subiectului, ea obtine dreptul de a intra in curentul constiintei sale.

Conceptia lui James cu privire la constiinta oscileaza intre ideea unui haos originar al datelor sensibile si ideea unei ordini selective a acestor totalitati sensibile. Starile substantive ale constiintei, centrarea ei pe o tema in vederea generarii experientei demonstreaza trecerea de la interpretarea constiintei ca fiind fluida la conceperea ei ca o structura, sau chiar ca un "camp".

Totusi, dat fiind faptul ca starile concrete de constiinta apar intr-o eterogenitate incompatibila cu alcatuirea unei structuri, ramane predominanta ideea constiintei ca torent care curge incontinuu.

Modelul constructivist

Potrivit acestui model, constiinta apare ca o constructie sistematica in continua miscare.

Cel care a introdus in psihologie acest punct de vedere a fost L.S. Vigotski, pentru care sistemul de constiinta se elaboreaza ca urmare a relatiilor interfunctionale ce intervin logic intre procesele si functiile psihice, atat in dezvoltarea lor functionala, cat si in cea ontogenetica.

Procesele psihice nu isi pot defini sensul si rostul lor decat in contextul sistemului, iar superioritatea unora nu poate fi determinata decat in raport cu nivelul de structurare al constiintei; analiza separata a functiilor psihice este neconcludenta atunci cand vrem sa caracterizam sistemul, asa cum proprietatea apei de a stinge focul nu poate fi explicata facand apel la elementele ei constitutive (hidrogenul care arde, si oxigenul care intretine arderea).

Desi Vigotski vede constiinta in miscare, la fel ca si James, la el este vorba despre o miscare organizata, nu haotica, despre o "constructie" gradata, deci evolutiva, si nu una intamplatoare.

Dupa el, dezvoltarea constiintei nu este altceva decat dezvoltarea unui sistem de semnificatii, de intelesuri. Semnificatia este, dupa Vigotski, unitatea reala, psihologica, a constiintei, iar sistemul acestor semnificatii este insasi constiinta.

Unitatea constiintei este rezultatul procesului de dezvoltare interdependenta a tuturor functiilor psihice, si nu o oglinda pasiva sau un simplu transfer, ci o constructie continua, un proces de interactiuni si transformari calitative permanente.

3.2. Modele explicativ- interpretative actuale

Aceste modele au aparut datorita dezvoltarii ciberneticii, a psihologiei umaniste, psihologiei cognitive si evolutioniste.

Modelul psihocibernetic

Porneste de la premisa ca reglarea de tip constient a comportamentului cuprinde, pe langa mecanismele de tip feed-back, bazate pe evaluarea starilor actuale ale personalitatii, si mecanisme de tip feed-trough si feed-before, care presupun compararea interna a variantelor de raspuns si testarea anticipata a actiunilor si starilor viitoare.

De asemenea, considera ca, spre deosebire de reglarea psihica de tip inconstient, care apeleaza doar la modelul informational al propriului Eu (imaginea despre sine), reglarea psihica de tip constient se intemeiaza pe corelarea dinamica a propriului Eu cu modelul informational al lumii externe, devenind posibile astfel autoraportarea si autoevaluarea ca forme de reglare specific umane.

Feed-back-urile corective ale mecanismelor constiente dobandite realizeaza atat corectia abaterilor de la obiectivul stabilit, cat si revizuirea si modificarea lui (spre deosebire de feed-back-urile corective ale mecanismelor innascute, inconstiente, care actioneaza doar in sensul reducerii abaterilor de la obiectivul ce urmeaza a fi realizat, nu si modificarea lui atunci cand acesta este eronat).

Acest demers este intreprins de constiinta atunci cand se constata ca nu se asigura obtinerea echilibrului optim al sistemului personalitatii.

Nivelul constient al organizarii psihice existent in sistemul personalitatii umane a condus la ideea unei psihocibernetici de gradul II, de optimizare-dezvoltare, reclamata de limitele psihociberneticii de gradul I, homeostatica (bazata pe tendinta naturala de a mentine, in limite foarte apropiate, constantele mediului intern).

In situatiile de reorganizare si restructurare, feed-back-ul negativ, de mentinere in starea initiala, devine disfunctional, de aceea este necesara intrarea in functiune a invatarii, bazata pe feed-back-ul pozitiv, antientropic, care faciliteaza formarea unor noi componente, care corespund noilor solicitari.

Modelul psihoumanist

Isi are sursa in conceptia originala lansata de psihologia umanista.

Are la baza un model al constiintei propus de Mansell si Kahan (1986), care considera ca modelul lui Freud (cu constient, preconstient, inconstient) este imprecis, modelul psihanalist renovat (cu Id, Ego, Superego) este insuficient, iar cele trei perspective de abordare a constiintei (comportamentalista, psihologista si experentiala, practicate de behaviorism, psihanaliza si experentiala) sunt reductioniste.

Pentru ei, constiinta este "numele dat experientei unice a organismului pe care o personalizam, experienta unui set de operatii ale eului a carei actiune personalizata este aplicata".

Experienta constiintei este produsa de interactiunea dintre trei tipuri de variabile: - experienta primara, formata ca urmare a stimularii organismului de catre obiecte sau persoane, care se constituie intr-un substrat de baza al vietii;

- experienta cunoasterii, rezultata din intrarea in functiune a diferitelor mecanisme psihice ca atentia (cu posibilitatile ei de selectie), memoria (cu rolul de stocare a informatiilor), etc.;

- experienta personala, unica, privata, care reprezinta "prim-planul" experientei.

Dintre aceste trei tipuri de experienta, esentiala pentru constiinta este cea din urma.

Aceasta, la randul ei, se compune din trei forme de experienta numite prin termenii de "Me" si "I", care, in limba romana, inseamna acelasi lucru: Eu.

Experienta de tip "Me" este experienta care apartine individului, experienta personala, corespunzatoare Eului corporal, iar tulburarea ei duce la depersonalizarea individului.

Experienta de tip "I" rezulta din procesarea informatiilor de catre individ, este experienta Eului spiritual, psihologic, bazata pe capacitatea organismului matur de a modela cunoasterea si de a produce diferite tipuri de constiinta. Este legata de sistemul automemoriei si variaza in functie de nivelul dezvoltarii constiintei si de continutul cunoasterii.

Combinarea nivelurilor experientei de tip "I" si asocierea diferitelor operatii ale Eului (prin "focalizarea" atentiei pe propriul corp, pe altii sau pe sine) conduc la aparitia nenumaratelor moduri ale constiintei, de la cele normale la cele de constiinta modificata si chiar cele patologice.

Modurile constiintei, concepute ca procese active, fluctuante si diferentiate de starile constiintei (care sunt statice, fixe) sunt forme particulare de personalizare a experientei, de interpretare a ei.

Atunci cand operatiile memoriei se conecteaza normal cu operatiile Eului apar modurile normale de constiinta.

Expresiile patologice ale modurilor constiintei apar din disjunctiile dintre nivelul experientei personale si cerintele adaptarii la context (starile de posesiune sunt expresia "personalitatii multiple", cele meditative -a starii de nerealizare, iar cele transcedentale, expresii ale crizelor de identitate, devin experiente de depersonalizare, etc.).

Prin taxonomia sistematica propusa, prin limbajul operational folosit, cei doi autori ofera un model dinamic al functionalitatii constiintei si o perspectiva productiva de analiza a constiintei, preluata ulterior si de alti autori.

Modelul psihocognitivist

Porneste de la ideea ca procesarea informatiilor provenite de la mediul extern si intern reprezinta functia principala a sistemelor senzoriale ale organismului, conducand la constientizarea a ceea ce se petrece in afara si in interiorul corpului nostru.

In afara de receptionarea stimulilor din mediu, constiinta face si selectia lor, focalizandu-se pe unii si ignorandu-i pe altii (atunci cand citim o carte, de exemplu, nu suntem constienti si de alti stimuli care actioneaza asupra noastra). De asemenea, constiinta initiaza, planifica si ghideaza actiunile individului, asigura coordonarea lor cu evenimentele din mediul exterior.

Astfel, din perspectiva psihocognitivista, constiinta apare ca o capacitate deplina.

Ea implica doua procese cognitive importante:

-inregistrarea si selectia stimulilor din mediul extern si intern, prin intermediul perceptiilor, al datelor mnezice si al datelor reflexive;

-controlul propriului corp si al mediului, prin reprezentarea activitatilor cognitive si comportamentale (initiate, conduse si proiectate ca viitoare evenimente de catre constiinta).

Pentru psihologul cognitivist Anthony Marcel ( "Inconstientul in societatea contemporana", 1988), constiinta este un sistem cognitiv deplin, care sintetizeaza, organizeaza, si directioneaza in mare masura procesele paralele neconstiente prin intermediul unor momente succesive de "unitate sugestiva".

Un experiment foarte sugestiv efectuat de acesta demonstreaza ca, din punct de vedere al accesibilitatii pentru constiinta, ca parte a fundamentului functionarii ei, intregul preceda partea.

Astfel, masurand perceptia unor cuvinte expuse unui grup de subiecti pentru intervale de timp foarte scurte, Marcel a ajuns la concluzia ca momentele de constiinta cel mai repede construite fac accesibile mai intai nivelurile inalte si dezvoltate de analiza semantica, inaintea constientizarii partilor componente ale cuvantului sintetizat.

Bernard Baars ( "O teorie cognitiva a constiintei',1988) defineste constiinta ca fiind o capacitate de selectie, de integrare sociala si directionare voluntara, necesara intr-un sistem nervos complex, care trebuie sa cuprinda procese inconstiente multiple si paralele.

Constiinta este, dupa opinia lui, responsabila de selectivitatea experientei, de adaptarea la nou si de activarea si exteriorizarea organismului in totalitatea sa, ea este "spatiul global de lucru" pentru sintezele active.

In concluzie, dupa opinia cognitivistilor, constiinta nu ne poate "spune" nimic despre operatiile neconstiente pe care le sintetizeaza, dar ea poate arata procesele cognitive implicate in activitatile de sinteza.

Interesante sunt constatarile unor neuropsihologi privind interpretarea cognitivista a constiintei.

De exemplu, sindroamele de vatamare corticala si subcorticala pot fi interpretate ca implicand o deconectare a diferitelor capacitati perceptuale si simbolice de la sistemul de constiinta autoreferential localizat in emisfera dreapta a neocortexului.

Modelelor seriale de organizare si functionare a constiintei i se opune un model alternativ, in care reprezentarile multiple sunt activate in paralel, iar compunerea celor legate prin interactiunea corticala intr-un obiectiv determina structura constiintei (modelul explica fenomenele de neglijare unilaterala a spatiului si a persoanei, ca si pe cele de opacitate (orbire), etc.).

Modelul psihoevolutionist

Se datoreaza unei tendinte noi in psihologie care incearca sa explice psihicul si diferitele lui componente si functii din perspectiva darwinista, evolutionista; contributiile acestei noi perspective se bazeaza pe rolul evolutiei in proiectarea mintii tuturor fiintelor, mai ales a mintii umane.

Daniel Dennett, filosof si specialist in stiintele cognitive, este cel mai tipic reprezentant al viziunii evolutioniste a constiintei.

El a scris mai multe lucrari dedicate in special constiintei umane, dar si altor specii, ca: "Constiinta explicata"(1991), "Ideea periculoasa a lui Darwin"(1995), "Tipuri mintale. O incercare de intelegere a constiintei"(1998).

In esenta, Dennett propune o structura "scandalos de simplificata" a constiintei, pe care o numeste "Turnul Generarii si Testarii". Acest "turn" se compune dintr-o serie de etape (sau paliere) care, pe masura ce se construiesc, imputernicesc organismele de la noul nivel sa gaseasca "miscari" din ce in ce mai bune si mai eficiente, dotandu-le, totodata, cu o mare putere cognitiva.

Un prim etaj il constituie cel al fiintelor darwiniene - o variatie de candidati la statutul de organisme, generata prin procese (mai mult sau mai putin arbitrare) de recombinare si mutatii genetice si din care supravietuiesc, in urma testarii lor pe teren, doar cele mai bune modele.

Un alt etaj il reprezinta fiintele skinneriene - care supravietuiesc pentru ca au facut de la inceput, din intamplare, miscarile pe care trebuiau sa le faca, adica cele care incearca conditionarea operanta, considerata de Skinner o extensie a selectiei naturale a lui Darwin.

Etajul urmator apartine fiintelor popperiene - care supravietuiesc fiindca sunt suficient de destepte pentru a face niste prime miscari care nu sunt intamplatoare; intr-un fel sau altul, in aceste fiinte se instaleaza informatii exacte despre lumea pe care o vor intalni, informatii care reprezinta ratiunea lor de a fi si care produc efecte de preselectie a lor.

Ultimul etaj il constituie fiintele gregoriene - cele ale caror medii interne sunt informate despre portiunile proiectate ale mediului exterior; ele isi elaboreaza uneltele mintale ale actiunilor exterioare, printre care un loc aparte il ocupa cuvintele, care vor permite construirea unor generatoare de miscare si a unor mecanisme de testare a acesteia tot mai rafinate.

Trecerea de la fiintele darwiene la cele skinneriene, de la acestea la cele popperiene si, in final, la cele gregoriene este echivalenta cu drumul indelungat si sinuos al aparitiei constiintei.

Si alti autori au optat pentru perspectiva darwinista in explicarea constiintei.

Karl Popper privea lumea proceselor mintii dintr-un punct de vedere evolutionist

El admite chiar ca si animalele au constiinta, deosebirea intre constiinta umana si cea infraumana fiind reprezentata de limbajul uman, care face posibila critica. "Este esential sa putem lasa teoriile sa moara in locul nostru, fiindca le putem critica si deci selectia, care altfel ne-ar fi suprimat, ucide doar teoriile in locul nostru" ( "Viitorul este deschis. O discutie la gura sobei", 1997).

3. DISCUTII SI CONTROVERSE ACTUALE CU PRIVIRE LA CONSTIINTA

Constiinta, ca ipostaza atat de complexa a psihicului, nu putea sa nu genereze o multitudine de discutii intre cercetatori, uneori concordante, dar de cele mai multe ori contradictorii. Cateva dintre acestea sunt:

Care sunt planurile sau acceptiunile notiunii de constiinta?

Desi pare curios, autorii care s-au ocupat cu studiul constiintei n-au utilizat aceiasi termeni si n-au acordat aceeasi acceptiune termenilor folositi.

Humphrey (1992) sesizeaza trei acceptiuni mai frecvente ale notiunii de constiinta: ca nivel de organizare al psihicului in teoria psihanalitica (eul ca parte rationala a psihicului, guvernat de principiul realitatii, impreuna cu cateva aspecte ale supraeului, ca cele care se refera la partea morala a psihicului si la sursa de vinovatie, constituie constiinta); ca forma a atentiei ( Allport credea ca "atentia este numele de cod al constiintei"); ca o cale privilegiata a observatorului spre propria sa minte, spre ce el simte si are prezent in minte (acceptia propusa de introspectionism).

Nu trebuie sa ne mire faptul ca in diferite lucrari intalnim cand una, cand alta din aceste acceptii.

Hirst (1995) precizeaza ca are in vedere, atunci cand se refera la constiinta, modul in care oamenii isi dau seama de faptele mintale, de perceptiile, gandurile, imaginile sau sentimentele lor. A fi constient, spune el, inseamna a fi apt de a relata constiinta.

Pentru a afirma ca o persoana este constienta de un munte, de un val care se sparge la tarm sau de o dorinta, aceea persoana trebuie sa confirme ca vede un munte, isi imagineaza un val sau ca simte acea dorinta.

Chiar daca foloseste in studiul sau expresiile "a fi atent", "a fi constient", "a-si da seama" in mod intersanjabil, autorul afirma ca, in ciuda legaturii lor, ele nu privesc unul si acelasi fenomen. A fi atent la ceva inseamna sa-l aduci in centrul constiintei, deci termenul presupune ca cineva este constient, isi da seama. Pe de alta parte, cineva poate fi constient de lucruri la care nu este atent, cum este cazul faptelor aflate la periferia constiintei.

Ce valoare au modelele "intuitive" ale explicarii constiintei?

In ultimul timp se manifesta o oarecare neincredere in puterea explicativa a acestor modele.

De pilda, modelul traditional al activitatii creierului - care porneste de la ideea ca rezultatele discriminarilor si interpretarilor realizate in localizarile diseminate ale sistemului nervos sunt trimise spre alte zone mai centrale, pentru a fi prelucrate intr-un proces care ar putea fi numit "prezentare si apreciere constienta" - este taxat drept un punct de vedere lipsit de speranta. De aceea se propune abandonarea si inlocuirea lui cu modele mai plauzibile, care incearca sa explice constiinta dintr-o perspectiva foarte ampla, chiar evolutionista.

In ce masura sunt oamenii constienti de procesele si de produsele proceselor?

Nisbett si Wilson (1977) credeau ca oamenii sunt constienti de continutul, de produsele constiintei, nu de procesele ei. Pentru ei, produsele constiintei constituiau datele experientei constiente. Chiar daca oamenii pot face relatari despre procesele constiente, pe cale introspectiva, acestea nu sunt altceva decat constructii bazate pe fapte, teorii despre procese si nu constientizari ale proceselor.

Inaintea celor doi autori, alti cercetatori renumiti, Newell si Simon (1972), cerand subiectilor sa-si relateze cu voce tare gandurile in timp ce rezolvau o problema, au constatat o mare capacitate a acestora de a surprinde procesele implicate in solutionarea problemelor, fapt care a si permis construirea pe calculator a unui program menit a simula comportamentul subiectilor.

In studiile lui Nisbett si Wilson, subiectii aveau acces la concentrarea atentiei, la senzatiile obisnuite, la emotii sau ganduri. Ei relatau aceste trasaturi ale constiintei, precum si manevrele pe care le faceau pentru a le modifica.

Totusi, referindu-se la aceste cercetari, Hirst apreciaza ca subiectii nu relatau despre emotiile aflate in spatele atentiei, senzatiilor, emotiilor, gandurilor. "Acest lucru poate fi generalizat, spunand ca o data ce oamenii constientizeaza procesarea, aceste procese sunt, probabil, transformari ale informatiilor deja constiente. Din cate stiu eu, nimeni nu a cerut ca oamenii sa-si dea seama de procesele prin care sunt constientizate informatiile" ( Hirst, 1995)

Se poate face o distinctie intre "constiinta" si "autoconstiinta"?

Unii autori raspund afirmativ la aceasta intrebare.

Edelman (1992) realizeaza distinctia dintre constiinta, pe care o numeste constiinta de nivel primar, si autoconstiinta, numita constiinta de nivel superior.

Constiinta primara se refera la capacitatea de a realiza existenta lucrurilor din lumea inconjuratoare, de a avea imagini mintale in prezent; ea nu implica simtamantul de a fi o persoana cu un trecut sau un viitor. A fi constient nu presupune nici un fel de eu care sa fie constient de sine. Se deduce usor ca unele specii de animale (toate mamiferele, unele pasari) dispun de constiinta. Probabil ca numai animalele fara cortex (sau echivalentul lor) nu sunt constiente.

Constiinta de nivel superior (adica autoconstiinta) implica recunoasterea de catre subiectul ganditor a starilor lui afective, este ceea ce oamenii au in plus fata de constiinta primara: suntem constienti de faptul ca suntem constienti.

Distinctia ni se pare generatoare de confuzii. Ea creeaza cel putin doua pericole: primul, de a confunda constiinta cu psihicul, pentru ca ceea ce Edelman numeste prin termenul de "constiinta" este, de fapt, psihicul (neconstient); al doilea, de a extinde constiinta si asupra animalelor, ceea ce este un nonsens.

De altfel, nici alti autori n-au fost de acord cu distinctia dintre "constiinta" si "autoconstiinta". In definitia data de Humphrey, "problema" constiintei este cum stie un om cum sa fie el insusi. Alti psihologi considera ca fiintele care au constiinta sunt cele pentru care lucrurile pot fi intr-un fel sau altul, pentru care exista simtamantul de a fi.

Dispun masinile de constiinta?

La prima vedere s-ar parea ca da.

Gross (1995) considera ca multe masini se "comporta" in asa fel incat daca ar fi oameni, ar sugera ca sunt dotate cu procese mintale. De exemplu, avioanele prevazute cu pilot automat pot zbura singure, ele raspund la informatii "senzoriale" externe, iau "decizii" asupra zborului, "comunica" cu alte aeronave, "stiu" cand au "nevoie" de combustibil, "simt" pericolul, etc. Faptul ca unele cuvinte din fraza anterioara sunt scrise cu ghilimele, arata Gross, semnifica faptul ca ele nu trebuie luate ad litteram, ci doar intr-un sens morfologic. Numai oamenii iau decizii, comunica, etc, nu si masinile.

Si totusi, problema nu este chiar atat de simpla. Pentru o serie de cognitivisti inteligenta artificiala puternica nu este doar o unealta pentru formularea si testarea ipotezelor privind lumea umana, ci - daca este bine programata - si o minte ce intelege, ce dispune si de alte procese cognitive, pe scurt o minte constienta.

Searle (1980) crede ca este imposibil ca masinile (inteligenta artificiala puternica) sa dispuna de constiinta. El considera ca numai o "masina" din carne si sange sau din neuroproteine poate fi constienta, metalului si siliconului fiindu-le inaccesibile fenomenul de constiinta.

Boden (1993), in schimb, arata ca, centrandu-ne pe neurochimia anumitor functii computationale de baza intrupate de neuroni, cum ar fi transferul mesajelor, facilitatea si inhibitia, am putea deduce ca si masinile dispun de constiinta.

Se pare ca mai aproape de adevar este Gray (1987), care se amplasa intre aceste doua extreme, aratand ca, desi nu stim daca tesutul non-biologic poate produce sau sustine procese de constiinta, problema ramane deschisa. Ea asteapta sa fie rezolvata prin observatii empirice, ghidate de o teorie corespunzatoare si nu prin dezbateri filologice sau filosofice.

Multe alte probleme isi asteapta inca raspunsul. Enumaram cateva dintre ele: "Exista limite ale experientei constiente?"; "Constiinta poate depasi limitele informatiilor date?"; "Ce importanta are corpul pentru constiinta?"; "Pentru ce este buna constiinta?"; "Care este caracteristica generala si esentiala a acestor operatii ale creierului care insotesc constiinta?"; "Care sunt efectele incnstientului asupra comportamentului constient?"

Cei care doresc sa se informeze cat mai detaliat in legatura cu aceste probleme pot consulta cu folos unele lucrari cum ar fi: W. Hirst, "Aspecte cognitive ale inconstientului",1995; R. Gross, "Teme, surse si discutii in psihologie", 1995; J.R. Eiser, "Atitudini", 1994; Humphrey, "O istorie a mintii", 1993; H. Barlow, "Rolul biologic al inconstientului", 1987, s.a.m.d.