TEHNICI PROIECTIVE

Tehnica asocierii verbale

Ca si alte teste proiective, tehnica asocierii verbale este strans legata de conceptul de schizofrenie (lansat de psihiatrul elvetian Eugene Bleuler). Bleuler afirma ca schizofrenia este o tulburare in care mintea subiectului este scindata in mai multe parti disparate. Principalul simptom al schizofreniei era cel de spaltung (scindare, germ.) - intre ganduri si emotii (pacientul afirma lucruri socante pe un ton plat) sau intre ganduri (pacientul admite senin ca este, in acelasi timp, un simplu gradinar si imparatul Chinei).

Jung, la vremea aceea asistentul lui Bleuler, era fascinat de fractura din mintea schizofrenilor, de divizarea in mai multe subpersonalitati, mai multe sub-Euri care inlocuiau Eul sanatos. Jung a constatat ca poate folosi o metoda pentru a evalua gradul de slabire a asociatiilor mentale punand pacientii sa reactioneze cat mai repede cu un cuvant la niste cuvinte de pe o lista alcatuita in prealabil. Cu cat asocierile pacientilor erau mai indepartate de cuvantul-stimul sau mai bizare, cu atat gradul de disociere mentala era mai accentuat.

Urmatoarea etapa parcursa de Jung in dezvoltarea tehnicii asociative verbale a fost cea in care a incercat sa faca trecerea de la schizofrenie la complexele afective ale individului. Unul dintre cazurile care l-au inspirat in acest sens a fost al unei paciente cu schizofrenie catatonica, aflata in imposibilitate de relationare, care executa miscari repetate ca de lovire cu ciocanul. La moartea pacientei, a aflat de la fratele acesteia ca boala a aparut dupa ce a parasit-o iubitul ei, cizmar. Jung a inteles ca gesturile bizare ale pacientei exprimau atasamentul ei extrem fata de acea relatie amoroasa intrerupta.

Astfel, Jung si-a dar seama ca simptomele schizofrenilor - considerate pana atunci lipsite de sens - au un sens: transmit ceva despre afectivitatea persoanei. (In cazul pacientei mentionare, se poate spune ca Eul ei nu a putut suporta trauma separarii; acea parte din ea implicata in relatia amoroasa a dezintegrat Eul.) Jung numeste aceasta complex afectiv: o serie de imagini sau idei incarcate emotional, referitoare la un anumit obiect sau o anumita situatie din realitate si care are o anumita autonomie fata de Eul subiectului. Un complex se consteleaza (se activeaza) atunci cand intalnim o situatie care declanseaza o imagine sau un afect al acelui complex.

Exemple de complexe:

Complexul de inferioritate. Cand o persoana cu complex de inferioritate are un esec intr-un plan sau altul al vietii, esecul declanseaza o serie de trairi afective penibile - depresie, invidie, sentimente de culpabilitate, anxietate - atat de puternice, incat subiectul nu le poate controla momentan. In cazul unui psihotic, complexul de inferioritate se poate manifesta sub forma unui delir de negatie sau a unor idei delirante depresive, negative. Daca subiectul incearca sa lupte impotriva complexului de inferioritate si il transforma in fals sentiment de superioritate, el poate dezvolta un delir de grandoare.

Cand un complex devine foarte puternic sau Eul subiectului este fragil, acel complex tinde sa se manifeste tot mai frecvent si tot mai puternic in viata subiectului (nu "am un complex", ci "complexul ma are pe mine").

Complexul patern se refera la abordarea relatiilor din viata adulta dupa modelul relatiei cu tatal; el se vede cel mai pregnant in relatiile cu persoane investite cu autoritate: profesor, om al legii, medic, preot etc. La baieti, complexul patern se poate manifesta prin revolta sau ura fata de orice autoritate, indiferent de context. La fete, complexul patern se poate manifesta printr-o idealizare a figurilor de tip patern: ele aleg parteneri mai in varsta sau incearca sa-si asume, in comportament, anumite trasaturi sau valori masculine.

Jung mai descria si complexe erotice, complexul banilor, complexul puterii etc. Freud vorbea in principal despre doua complexe: complexul Oedip si complexul castrarii.

Jung a observat ca, aplicand tehnica lui de asociere verbala, putea sa depisteze nu doar gradul de deteriorare a asociatiilor mentale, ci si aceste complexe. Daca, la un anumit cuvant de pe lista, subiectul se bloca, se inrosea, dadea semne de agitatie, aceasta insemna ca stimulul respectiv a atins un complex. A mai observat ca, daca punea subiectul, la sfarsitul probei, sa-si aduca aminte raspunsurile date, era incapabil sa-si aminteasca anumite raspunsuri. Aceasta uitare a raspunsurilor, spunea Jung, se datoreaza tendintei Eului de a uita efectele iritante produse de-a lungul experientei (refularea, ca mijloc de aparare al Eului).

Natura tehnicii asocierii verbale

Aceasta tehnica se bazeaza pe o lista de cuvinte; subiectului i se citeste pe rand fiecare cuvant, el trebuind sa reactioneze cat mai repede cu primul cuvant care ii vine in minte.

Principiul de functionare a acestei tehnici ca metoda de sondare a complexelor este faptul ca, practic, cuvintele sunt niste situatii sau obiecte, condensate intr-o eticheta verbala. Cand ii citesti subiectului un anumit cuvant, este ca si cum l-ai pune in fata situatiei sau a obiectului respectiv si l-ai intreba: "Ce crezi despre asta?" sau "Cum te-ai simti intr-o situatie ca asta?" Daca subiectul reactioneaza calm, repede, fara semne de neliniste, inseamna ca el este adaptat la realitatea desemnata de acel cuvant. Daca da semne de agitatie sau de perturbari asociative, inseamna ca stimulul respectiv se refera la ceva din realitate care il atinge emotional, la care nu este adaptat. Cu cat apar mai multe astfel de semne de dezadaptare de-a lungul probei, cu atat inseamna ca si viata afectiva a subiectului este mai labila sau mai tensionata, ceea ce Jung considera ca este un indicator al nevrozei.

Din punct de vedere cognitiv, tehnica asocierii verbale face apel la memoria de lunga durata si la conceptualizare. Cand prezinti subiectului un cuvant, in virtutea instructajului, el incepe sa caute in memoria de lunga durata a unui cuvant care sa corespunda cat mai bine, ca sens, cuvantului-stimul. Dar memoria este influentata de procesele afectiv-motivationale; ca urmare, daca stimulul trezeste o emotie negativa, ea perturba lantul de asocieri mentale. Subiectul se blocheaza sau raspunde cu intarziere sau se lanseaza intr-un nou sir de asocieri mentale, rezultand un raspuns care nu mai are nici o legatura aparenta cu stimulul.

Materialul testului

Jung a folosit in practica mai multe liste, fiecare cu cate 100 de cuvinte. Jung afirma ca stimulii alesi de el pot atinge sau detecta o gama larga de complexe ale subiectului. Din pacate, el nu da date precise despre modul de construire a listelor si despre complexe. De aceea, vom folosi lista alcatuita de Rapaport, Merton si Schafer, continand 60 de cuvinte.

Stimulii au fost impartiti in mai multe categorii traumatice: familie (mama, tata etc.); casa; oralitate (san, bautura etc.); analitate (murdarie, noroi); agresivitate (lupta, sinucidere, a taia etc.); fobie (sarpe etc.); sexualitate (sex, vagin, penis, etc). Lista contine si o serie de stimuli neutri afectiv, care, teoretic, nu ar trebui sa trezeasca reactii afective.

Aplicarea probei

Aplicarea testului are trei faze.

Prima faza este cea de asociere libera. Subiectului i se face urmatorul instructaj: "Va voi citi o lista de cuvinte, unul cate unul, si va rog sa raspundeti la fiecare cuvant, cat mai repede, cu primul cuvant care va vine in minte." Apoi i se citesc cuvintele, pe rand.

Raspunsurile sunt trecute pe o foaie de protocol care contine cinci coloane: (1) cuvintele-stimul; (2) raspunsurile subiectului; (3) timpul de reactie; (4) reproducerile; (5) comportamentele mai neobisnuite ale subiectului, daca este cazul.

Cronometrul este pornit imediat ce examinatorul pronunta cuvantul-stimul si este oprit imediat ce subiectul incepe sa rosteasca raspunsul. Daca se observa la subiect tendinta de a se gandi prea mult (de exemplu, la primele zece cuvinte-stimul), trebuie indemnat sa raspunda cu primul cuvant care ii vine in minte. De asemenea, unii subiecti au tendinta constanta sa raspunda prim mai multe cuvinte (exemplu: casa - "ceva in care stau"); daca la primii zece inductori apar asemenea tendinte, subiectul este intrerupt si i se cere sa raspunda doar printr-un singur cuvant.

Faza a doua este cea de reproducere. Dupa ce subiectul a raspuns la toti stimulii, i se face urmatorul instructaj: "Acum va voi mai citi o data cuvintele de pe lista si va rog ca, la fiecare, sa va aduceti aminte raspunsul pe care l-ati dat." Daca subiectul isi aminteste raspunsul corect, se trece "+" in coloana a patra, in dreptul stimulului. Daca nu-si aminteste deloc raspunsul, se trece "-", iar daca da un alt raspuns, se trece acel raspuns. Nu se cronometreaza.

Faza a treia este cea de ancheta. Scopul ei este de a descifra ce se ascunde in spatele unor asocieri care par bizare sau fara legatura cu cuvantul-stimul. Subiectul este intrebat: "Ce legatura vedeti intre cele doua cuvinte?" sau "De ce v-ati gandit la asta cand ati auzit acel cuvant?" Uneori, subiectul coopereaza si reda lantul de asocieri, dar de multe ori nu vrea sau nu mai stie logica acelui raspuns; cooperarea lui depinde direct de relatia dintre examinator si subiect.

(Se poate suplimenta lista cu cuvinte din aceeasi categorie, pentru a se vedea amploarea disfunctiei, dar dupa faza de ancheta.)

Dupa ce s-a incheiat faza de ancheta, examinatorul trebuie sa depisteze indicatorii de complex. Cei mai relevanti indicatori de complex:

1. Blocajul asociativ sau paralizarea ideilor. Aceasta presupune ca subiectul nu raspunde timp de 30 secunde. Este cel mai relevant indicator de complex. Subiectul nu poate raspunde la cuvantul-stimul; el poate afirma fie ca nu-i vine nimic in minte, fie, dimpotriva, ca-i vin prea multe si nu stie la care sa se opreasca. Indiferent de explicatia data de el, un asemenea fenomen sugereaza ca indicatorul a atins o problema importanta pentru subiect.

2. Timpul de reactie prelungit. Acest indicator se evalueaza in functie de media timpilor de reactie obtinuti de subiect; cand timpii de reactie variaza foarte mult, se ia mediana ca reper. Timpul de reactie prelungit este un semn ca inductorul a produs o dezorganizare temporara, din cauza emotiilor pe care le-a trezit, dar subiectul a reusit sa-si revina.

3. Reproducerea eronata sau absenta reproducerii. Aceasta inseamna ca, inconstient, subiectul incearca sa uite, o data cu raspunsul, si emotia negativa produsa de inductor.

4. Raspunsurile distante, care nu au o legatura directa aparenta cu stimulul. Raspunsurile distante sugereaza ca subiectul a perceput stimulul fie intr-o maniera pur subiectiva, circumstantiala, fie ca a incercat sa ascunda prima lui reactie, lansandu-se intr-un nou sir asociativ. Ambele situatii pun in evidenta o perturbare emotionala produsa de stimul.

5. Raspunsul-"definitie": tendinta de a raspunde definind ca la scoala semnificatia stimulului (de exemplu: masa - o mobila; act sexual - o activitate; tata - capul familiei; mar - un fruct). Daca aceasta tendinta apare constant in raspunsurile subiectului, ea denota incercarea lui de a arata ca stie sensul cuvintelor si ca vede sarcina ca pe o proba de vocabular. Acest fenomen apare la persoanele care sufera de un complex al inteligentei, care vor sa para mai mult decat sunt, dar isi resimt dureros limitele intelectuale. Adesea, acest gen de subiecti folosesc ca raspunsuri neologisme, cuvinte sofisticate.

6. Raspunsul-"predicat": floare - frumoasa; bani - convenabil; animal - urat; cutit - periculos; pian - oribil etc. Raspunsurile reprezinta atitudini ale subiectului referitoare la cuvantul-stimul (fenomen intalnit de Jung foarte frecvent la isterici). Aceasta tendinta de a reactiona afectiv la stimuli denota, de fapt, un fel de vid afectiv pe care subiectul incearca sa-l compenseze afisand exterior o falsa emotie. Jung a observat ca apare foarte rar la tineri, si mai des dupa varsta de 40-50 de ani.

7. Perseverarea unui raspuns: subiectul foloseste de cel putin trei ori acelasi raspuns la stimuli diferiti. Jung spune ca aceste cuvinte repetate sunt intotdeauna indicatorul unei probleme a subiectului.

8. Comportamentele mai neobisnuite. Subiectul rade, se stramba, roseste, se agita - semn ca stimulul a atins o zona delicata emotional.

Cu cat un stimul acumuleaza mai multi indicatori de complex, cu atat este mai relevant pentru problemele subiectului.

Interpretarea tehnicii de asociere verbala

1. Tehnica de asociere verbala poate oferi o imagine generala a adaptarii emotionale a subiectului. Cu cat apar, in tot protocolul, mai multi indicatori de complex, cu atat subiectul este mai tensionat sau mai dezadaptat afectiv.

2. Tehnica pune in evidenta complexele individului. Pentru identificarea lor, se iau separat toate cuvintele-stimul si raspunsurile la ele in care apar perturbari de genul indicatorilor de complex. Apoi cuvintele-stimul respective se grupeaza in functie de categoria traumatica din care fac parte. In interpretare sunt foarte importante acele asocieri stimul-raspuns care tradeaza imediat atitudinile sau problemele subiectului (exemplu: act sexual - teama).

3. Tehnica pune in evidenta unele trasaturi de personalitate. Subiectii care au perturbari la cuvinte din categoria oralitate au, probabil, tendinte de dependenta orala (alcoolicii, dar si cei care au nevoie mereu de suport afectiv). Tendintele demonstrative apar la persoanele care reactioneaza egocentric la stimuli (isi exprima atitudinea prin raspunsuri-predicat). Cei cu probleme de agresivitate reactioneaza la cuvintele legate de agresivitate.