Conceptul de "socializare"; mecanisme si forme ale socializarii

Conceptul de "socializare"; mecanisme si forme ale socializarii

A. Conceptul de "socializare" are doua sensuri in literatura sociologica si socio-psihologica: un sens tare si un sens slab. In sens tare, prin "socializare" se intelege transformarea unui individ dintr-o fiinta asociala intr-o fiinta sociala, prin inculcarea unor moduri de gandire, de simtire si de comportament (cf. Dictionaire de la Sociologie, Larousse, 1993). Aceasta definitie se aplica in cazul copiilor, iar la adulti in cazuri limita (astazi, aproape de neantalnit).

In sens slab, "socializarea" se poate defini ca re-socializare, deci ca proces de inculcare a unor moduri de gandire, simtire si comportament diferite de cele interiorizate pana acum de un individ. Este cazul indivizilor care trec dintr-o cultura in alta prin schimbarea grupului de apartenenta sau al transformarilor sociale bruste, care antreneaza schimbarea normelor si valorilor pe care individul trebuie sa le interiorizeze pentru a fi capabil de un comportament performant. In primul caz, socializarea poate defini un fenomen de grup; in al doilea caz, ea este un fenomen de masa.

Faptul ca procesul socializarii vizeaza atat perticularitatile psihice ale individului cat si mecanismele psiho-sociale ale grupului sau fenomenele de masa explica de ce coceptul de "socializare" apartine atat psihologiei persoanei si psihologiei sociale, cat si sociologiei. El este un concept transdisciplinar.

Socializarea are in acelasi timp rolul de a integra individul intr-un sistem de norme si valori, de reguli sociale (care prin definitie sunt exterioare individului) ⁽¹ si rolul de a intari solidaritatea intre membrii grupului.

Studiile clasice asupra socializarii (care incep odata cu Durkheim - 1922, 1925), au pus in evidenta procesele prin care un individ interiorizeaza continuturi si structuri si au analizat efectele acestei interiorizari asupra comportamentului. Unul dintre principalele obiective ale acestor studii a fost acela de a oferi o solutie la problema permanentei, de-a lungul generatiilor, a culturilor si subculturilor specifice anumitor grupuri, precum si la problema comportamentului indivizilor supusi aclorasi tipuri de obisnuinta care pot fi de natura lingvistica, cognitiva, politica sau morala.

Dar aceste studii au evidentiat ca exista o puternica dimensiune a continuitatii - de pilda, o mare similitudine de comportamente politice intre copii si parintii lor (Kembell, 1960), dar au aratat mai putin cum are loc schimbarea comportamentelor.

De asemenea, studiile cele mai cunoscute au incercat sa vada felul in care sistemul de valori propriu clasei sociale determina destinul individului care interiorizeaza acest sistem de valori (de pilda, sensul solidaritatii colective este mai puternic caracteristic clasei muncitoare, in timp ce reusita individuala este cararteristica clasei de mijloc).

Aceste studii au operat cu o definitie a "socializarii" care presupune

(1) prioritatea societatii asupra individului,

(2) exercitiul unei constrangeri printr-o autoritate considerata legitima,

(3) un obiectiv definit la nivel social.

In plus, ea fundamenteaza o teorie rudimentara a invatarii - inteleasa ca simpla conditionare. Individul este gandit ca o fiinta pasiva, al carui comportament se rezuma la reproducerea schemelor deja achizitionate. Acestei viziuni super-deterministe i se poate opune o conceptie mai supla, care ia in considerare relativa autonomie a individului, capacitatea acestuia de a-si adapta dispozitiile achizitionate la situatiile de viata si chiar de a modifica, la nevoie, normele si valorile interiorizate, in functie de problemele pe care este constrans sa le rezolve.

Viziunea dialecticizata asupra socializarii este reprezentata in abordari teoretice mai recente si chiar in cercetari empirice - unele vizand in mod expres socializarea politica.

In abordarea mecanismelor socializarii, este tot mai evidenta desprinderea de determinismul sociologist grosier.

B. Mecanisme si forme ale socializarii. Una dintre abordarile cele mai interesante din perspectiva domeniului nostru de specializare (comunicarea sociala) este abordarea socio-lingvistica a socializarii, intreprinsa de sociologul englez Bazil Bernstein (1; 2). Bernstein considera ca unul dintre cele mai importante evenimente produse in cercetarea stiintifica in secolul XX este convergenta stiintelor naturii si a stiintelor sociale in studiul aspectelor lingvistice ale comunicarii. El sesizeaza, insa, ca sociologia a ramas in urma, datorita faptului ca putini sociologi au studiat limbajul ca institutie sociala (dupa modelul familiei, religiei etc.). Cu exceptia unor lucrari ale americanului George Mead (1863-1931), reprezentant de frunte al Scolii de la Chicago, in studiile despre socializare nu se gaseste nici o cercetare empirica in care sa se examineze rolul vorbirii ca proces prin care copilul dobandeste o identitate sociala specifica.

Astfel de preocupari au fost dezvoltate in antropologia americana (Franz Boas si Edward Sapir), unde s-a ajuns la concluzia ca pentru individ, "limbajul este un ghid in realitatea sociala" (Sapir, 1921). Dar traditia antropologiei americane impune teza ca modurile de vorbire determina relatiile sociale (Whorf), altfel spus: legatura limbaj-cultura-moduri de gandire, nu este modelata de structura sociala. Bernstein sustine ca, dimpotriva, modurile de vorbire (codurile) sunt determinate de forma relatiilor sociale. Structura sociala genereaza coduri, iar acestea transmit cultura si conditioneaza comportamentul. In mod implicit, schimbarile din structura sociala determina formarea si transformarea unei culturi prin efectul lor in planul modurilor de vorbire. Testata de autorul ei in cercetarea proceselor de instruire (educatie), aceasta ipoteza este foarte promitatoare pentru intelegerea procesului de socializare (resocializare) din Romania de azi. Si aceasta, mai ales pentru ca ea poate explica formele atat de diferite ale socializarii si ale construirii identitatii: in conceptia lui Bernstein, in cadrul aceluiasi limbaj (ca un cod general), apar coduri specifice (moduri de vorbire) care induc la vorbitori tipuri diferite de raportare la realitate (la obiecte si la alte persoane).

Cum determina forma relatiei sociale aceste moduri de vorbire? Locutorii pot alege: ceea ce spun, momentul in care spun, felul in care spun. Forma relatiei sociale regleaza optiunile locutorului atat la nivel sintactic cat si la nivel lexical (de pilda, un adult care vorbeste unui copil).

Cand copilul invata sa vorbeasca (deci cand invata codurile de vorbire), el invata cerintele structurii sale sociale, care devin, prin consecintele procesului lingvistic, substratul experientei sale. De cate ori copilul vorbeste sau asculta, in el se intareste structura sociala din care face parte, este modelata identitatea lui sociala.

Prin modelarea actelor sale de vorbire, structura sociala devine realitatea psihologica a copilului. Stabilizate cu timpul, modurile de vorbire ajung sa joace un rol important in reglarea orientarilor intelectuale, sociale si afective. Astfel, structura sociala devine un referntial, pe care adultul de mai tarziu il va cara dupa el si il va percepe ca "realitate".

In functie de probabilitatea de anticipare a elementelor organizatoare ale modurilor de vorbire, Bernstein imparte codurile de vorbire in coduri elaborate (cand locutorul alege dintr-un numar mare de variante si probabilitatea este mica) si coduri restranse (cand locutorul alege dintr-un numar mic de variante si probabilitatea este mare); codurile din a doua categorie apar in inchisori, unitati militare operative, grupuri de varsta ale copiilor sau ale adolescentilor etc. (vezi 5, pp. 53-105).

Marele merit al programului teoretic al lui Bernstein este desprinderea de reductionismul sociologist, dar si evitarea "reductiei lingvistice". El redescopera adevarul formulat la 1848 de Helmut Von Humboldt: "In cursul vietii, omul intelege lumea dupa imaginea pe care i-o da limbajul". In acest fel, Bernstein ofera o explicatie faptului ca anumiti indivizi (grupuri) selecteaza anumite valori, interiorizeaza anumite norme, respingand altele sau doar opunandu-le rezistenta.

Marea lipsa a teoriei lui Bernstein este ca nici ea nu reuseste sa explice convingator SCHIMBAREA⁽².