INTELIGENTA SI CONTROLUL NEOCEFALIC AL ACTIVITATILOR INSTUMENTAL COGNITIVE

INTELIGENTA SI CONTROLUL NEOCEFALIC AL ACTIVITATILOR INSTUMENTAL COGNITIVE

Dezvoltarea filogenetica a scoartei cerebrale a fost concomitenta cu n[rirea capacitati de articulare si organizare a activitatilor psihice, fundamentul redimensionarii plasticitatii comportamentale ca proprietate distincta a intregului sistem viu. Disponibilitatilor reactive "interiorizate" li se supraadauga aici cele "instrumentalizate", de control superior atat asupra indemanarii actelor senzorio-motorii, cat si asupra acelora care se pot de aici inalta intr-un plan superior unde operatiile mentale cu semnificatia lucrurilor reflectate isi dobandeste propria sa autonomie. Scoarta cerebrala cu conexiunile sale reprezinta partea neocefalica a creierului, locul in care demonii se gasesc la ei acasa, ca sa proceseze semnificatia lucrurilor reflectate. Acesta debuteaza cu receptarea si proiectarea corticala a celui mai banal agent stimulator, pentru a sfarsi cu reprezentarea in "ariile de asociatie" a semnificatiei semantice acestora. O asemenea disponibilitate reactiva devine atributul cu care conduitele inteligente realizeaza reflectarea, cu care organismul de cunoastere poate inalta activitatea pe un plan superior de integrare adapttiva la mediu.

1. Scoarta cerebrala (Cortex cerebri) - elemente de neuro-anatomie functionala

Cortexul cerebral apare pentru prima data la batracieni si atinge cel mai inalt grad de dezvoltare la om. Aici ajunge sa se distinga embriogenetic doar in cea de a sasea luna a vetii prenatale, cand apare in forma unui strat de substanta neuronala cenusie, care acopera cele doua emisfere cerebrale.

Din punct de vedere al evolutiei filogenetice a scoatei cerebrale, la mamifere aceasta a fost impartita in trei segmente distincte: paleocortexul - reprezentat de scoarta olfactiva; arhicortexul - reprezentat de hipocamp; si neocortexul - reprezentat de suprafata externa a emisferelor cerebrale. Peleocortexul si arhicortexul contin cca. 1-3 miliarde din celulele creierului si ocupa doar 1/12 din aceasta suprafata, fiind denumit si alocortex, pe cand neocortexul ocupa restul celor 11/12 parti din suprafata sa. Suprafata totala a cortexului cerebral a fost estimata intre 2200-2850 cm, volumul intre 300-500 cm si grosimea intre 1,5-4,5 mm.

Alte masuratori citologice releva complexitatea activitatii neuronale a cortexului cerebral. Astfel s-a determinat ca din cele 17 miliarde de celule nervoase ale intregului creier, 12-15 miliarde se gasesc in scoarta cerebrala (dupa unii autori mult mai putine, doar cca 2,6 miliarde). Celulele gliale sunt in numar de 50 de miliarde Dispunerea celulelor neuronale este stratificata neuniform. Hubbel si Wiesel (cf. Danaila si Golu) au cunatificat ca o coloana de elemente neuronale de cca 1 mm, pe o lungime de 2,5 mm poate contine mai mult de 100.000 de elemente neuronale, compusa din 66 % celule piramidale si restul de neuroni stelati, unde se afla un numar de 3 x 10 sinapse. Fiecarui neuron piramidal ii revin aproximativ 60.000 de sinapse si conexiuni cu alte 600 celule nervoase (Cragg 1976 cf. Danaila. ). In aria striata a cortexului cerebral se afla concentrati aproximativ 1/10 din totalul de neuroni corticali. Dendritele unui singur neuron pot, la randul lor, sa se conecteze cu alte 2000-4000 de celule neuronale, iar o fibra aferenta poate da ramificatii la peste 5000 de celule corticale. In anumite arii corticale, cum este cea vizuala, numarul de neuronin este 2,5 ori mai mare decat in alte arii.

Multitudinea de celule neuronale si functiile lor a fost analizata din doua perspective diferite: molar si molecular. Din perspectiva moleculara s-a apreciat o dispunere a unitatilor celulare pe coloane si module. Coloanele identificate sunt asezate vertical cu suprafata cortexului, sunt de cca 3 mm lungime si de 0,50 si 1 mm grosime. Din ce in ce mai multi specialisti considera aceste coloane reprezenta entitati anatomice distincte, pe seama carora pot fi puse unele functii cvasi-distincte. Astfel de unitati asigura legatura dintre coloane si structurile sistemului limbic, au fost identificate si in cortexul vizual - pe seama lor fiind puse producerea unor fenomene perceptive, decisive in realizarea memorarii, pentru care au fost denumiti "demoni cognitivi".

In ceea ce priveste analiza molara, ea este practicata in clinici, cu pacienti care au suportat accidente craniene. In urma unor astfel de interventii indivizii suporta efectele afectarii unor parti bine delimitate din creier. In final se pot face aprecieri cantitative si calitative asupra gradului de afectare a reflectarilor, asupra masurii in care ajung cumva afectati demonii procesarilor "superioare". O descoperire interesanta in acest sens a fost aceea a constatarii ca cele doua emisfere nu deservesc la fel functiile psihice, ca acestea au o anumita autonomie functionala una in raport cu cealalta. Astfel, in timp ce fiecare emisfera controleaza capacitatile senzoriale si motoare in emisfera opusa de corp, una dintre ele ramane dominanta: o asemenea dominare este determinata de cum individul este stangaci sau dreptaci. Molar functiile corespunzatoare cognitive au putut fi raportate la structuri morfologic fine distincte ale cortexului cerebral, unde activitatea centrilor si a conexiunilor este reprezentativa pentru exercitarea locala a plasticitatii comportamentale.

1.1. Implicarea centrilor si cailor aferente in reflectarea senzoriala

Centrii si caile neocefalice aferente se refera la suportul neuronal al sistemului senzorial propriu diferitelor modalitati senzoriale, care compun calea directa sau "lemniscala" aferenta sau corticopeta. Ea este formata din cel putin trei neuroni. Primul se refera la axonii primari ai celulelor unipolare sau bipolare ale receptorilor, care sinapseaza cu neuronii de ordin secund din sistemul segmental local lemniscal sau extralemniscal. Fibrele lemniscale de ordin secund se termina in releele nucleilor talamici. Iar de aici se stabilesc relatii sinaptice cu neuronii de ordin tert, al caror axon ajunge sa se proiecteze in scoarta cerebrala. O asemenea cale aferenta este formata din fibre bine milelinizate, de diametru crescut, topografic cu organizare distincta, care conduc impulsul cu viteza crescuta. Cele mai studiate sisteme de transmitere si de proiectare corticala se refera la cel somatic, vizual si cel auditiv.

1.2. Rolul centrilor si cailor somatice corticopete in reflectare

Dupa parerea unui mare numar de autori (Herrick, Bishop, Alport s.a.), coloana lemniscala dorsala si mediala a sistemului somestezic este un produs de achizitie recent, propriu doar mamiferelor, el fiind absent la vertebratele inferioare, la cele fara cortex. Inregistrarile cu microelectrozi au demonstrat ca unitati celulare singulare in complexul nuclear ventrobazal raspund de actinea agentilor stimulatori aplicati in zone bine circumscrise ale pielii. Acestia pot sa varieze in marime, de la cativa milimetri patrati in partile distale ale membrelor, la cativa centimetri in zona trunchiului. Sunt circuite care trec prin talamus si-si proiecteaza cortical mesajele specifice respectivei modalitati senzoriale.

Studiile de cartare electrofiziologica a suprafetei cortexului au indicat diferente filogenetice interesante in ceea ce priveste reprezentarea corporala in complexul nuclear ventrobazal la numeroase specii de mamifere (cf. Rosee si Mountcastle): la iepuri, de exemplu, reprezentarea lemniscala este aproape in exclusivitate restransa la zona fetei (in particular la gura), cu reprezentare minimala a membrelor si a trunchiului; la pisica, deja membrele sunt mult mai proeminent reprezentate, iar la primate - la maimuta, membrele si degetele chiar au o larga reprezentare. Aceste rezultate aduc suport in favoarea unei ipotezei in acord cu care functia discriminativa tactila, ca si activitatea manipulativa tactila se raporteaza la aceste cai somatice directe corticopete. Reprezentarea preferentiala a regiunii fetei la mamifererele inferioare poate fi, de asemenea, legata de faptul ca la aceste specii de animale gura este si organul central de manipulare, in timp ce aceasi functie la mamiferele superioare este inmanata progresiv bratelor si degetelor, carora le revin din acel moment tot mai multe functii discriminative.

Forma reprezentarii corticale a corpului difera de la o specie de animal la alta, fiind "distorsionata" in raport cu insemnatatea specifica a partii din corp sau a organului tactil implicat in functia de de manipulare.

1.3. Centrii si caile corticopete directe in reflectarea vizuala

Cea mai mare parte a informatiilor noastre despre mediul inconjurator sunt obtinute pe calea modalitatii senzoriale vizuale. Asa se face ca aproape jumatate din acest neocortex este implicat in procesarea informatiei vizuale. Semnalele luminoase prelucrate de modalitatea senzoriala vizuala cuprind undele electromagnetice intre 440-810 nm, intre spectrul de ultraviolete si infrarosu. Intre aceste limite actiunea agentilor cu aceste proprietati fizice sunt vazute, cauzeaza necesara activitate fotochimica la nivelul receptorilor pentru a declansa un potential de actiune, care sa fie transmis spre prelucrare sau procesare pe caile corticopete in scoarta cerebrala. Acest lucru are loc la nivelul retinei.

Conurile si bastonasele (cca 120 de milioane) de pe suprafata retinei reprezinta receptorii fotosensibili pentru lumina. Aici incepe procesarea imaginii vizuale clare provenite din mediul extern, proiectata prin impulsurile neuronale. Aceste fibre optice cu prag de sensibilitate ridicat reprezinta calea extralemniscala a sistemului vizual care nu au proiectie directa in cortexul striat, dar care au o interconectare majora cu formatiunea reticulata. Prin contrast, fibrele cu provenienta filogenetica mai recenta, au o largime mai mare in diametru, asigura o conducere foarte rapida, care se termina in nucleul geniculat lateral, din care releu ajung in aria striata a lobului occipital.

Studii de anatomie si de cartare electrofiziologica au stabilit existenta unei topografii extrinseci a retinei in nucleii geniculati laterali si pe suprafata striata a cortexului. Reprezentarea corticala a portiunii centrale foveale a retinei este exagerata in raport partea sa periferica. Granit a inserat microelectrozi in retina si a constatat ca in cazul in care retina este stimulata cu lumina difuza, intra in functiune unii neuroni raspunzatori de inceputul stimularii (unitati "on") si alti neuroni la terminarea stimularii (neuroni "off"). Rezultate confirmate si de alti cercetatori cu lumina reflectata (Kuffer), evidentiindu-se ca unii sunt de luminozitate, altii de intunecime.

Prin contrast cu ceea ce se intampa la nivelul relatiilor dintre nucleul geniculat lateral si retina, unitatile neuronale din cortexul striat, de marime variabila, lucreaza independent de fondul antagonist de stimulare. Astfel, s-a apreciat ca unitatile celulare corticale sunt sensibile nu atat de la gradul de luminozitate a spoturilor luminoase folosite, ci la proprietatile lor stimulative, de a fi de o anumita marime, culoare, orientare sau miscare. Deci s-a reusit la acest nivel distingerea unor campuri de proiectie "simple" de altele "complexe".. Anumite celule din campul complex pot fi activate de o anumita orientare a stimulilor, chiar cand sunt proiectati din parti diferite din retina.

2. Rolul ariilor neocefalice de asociere

Termenul de "centrii de asociatie" a fost introdus de Flechsig in 1876, care l-a folosit pentru a denumi cu el ariile largi din cortex din care lipseste orice proiectie talamica majora, arie care din punct de vedere al mielinizarii celulelor nervoase, cunoaste o dezvoltare postnatala indelungata. De asemenea, ariile de asociatie pot sa difere citoarhitectonic de restul ariilor corticale, pe de o parte de cele de proiectie granulara senzoriala, precum si de cele de proiectie piramidala motoare pe de alta parte. Neurofiziologii au invocat aici si alte diverse criterii morfologice de distingere. La ele insa se poate adauga un altul, filogenetic, in acord cu care ariile de asociatie au demonstrat o progresiva crestere in filogeneza mamiferelor. Adica, campul de asociere posterior, care inconjoara aria de proiectie senzoriala, ca si campul frontal de asociere al regiunii motoare este virtual nonexistent la mamiferele inferioare (la insectivore) si devine tot mai intins la mamiferele superioare.

Termenul de "arie asociativa" mai are si conotatie psihologica, in aceasta directie fiind indreptate cautarile dupa functiile integrative si de asociatie "superioare". Foarte multe teme de cercetare au fost indreptate in aceasta directie in ultimul secol: desi datele acumulate nu sustin in aceasi masura functiile asociative scontate a fi aaici gasit. Din perspectiva vechii psihologii s-a crezut ca in aceste arii salajuiesc propriu-zise "superioare"; ori cercetarile sugerea identificarea unor functii mult mai greu specificabile, de inteligenta perceptuala, de control al indemanarilor etc.

2.1. Testarea functiilor "superioare"

Studierea functiilor "superioare" ale ariilor de asociatie s-a facut plecandu-se de la postulatul in acord cu care aici s-ar afla locul unde acestea se proceseaza. In consecinta s-a cautat dupa acele teste care sa puna in evidenta performantele de "inteligenta", cele rezultate din ablarea sau deteriorarea diverselor arii asociative. S-a inceput cu testele de discriminare senzoriala pe animale. Subiectii de experienta au fost confruntati cu obiecte de forma, culoare, marime . diferita, pentru ca ulterior sa fie recompensati (de regula cu hrana sau apa) pentru alegerea corecta arbitrar stabilita a unuia dintre ele. Pe baza aplicarii acestor teste se putea aprecia asupra acuitatii recpetive, ca si asupra abilitatilor de invatare ale animalelor. "Corectitudinea" raspunsului trebuia invatata, ea fiind recompensata conditionant, in raport cu "incorectitudinea" altor stimuli aplicati la intamplare. De exemplu, testul folosit a fost acela de a alege intre un triunghi si un patrat, prima alegere fiind corecta doar daca tringhiul apare pe un fond verde; la fel doatr daca apare patratul pe un fond rosu.

Cu ocazia expunerii animalelor la o diversitate cat mai mare de situatii alternative "incorecte", printre care sunt presarate la intamplare doar unele corecte, se poate cuantifica asupra elborarii in timp a unor asa-zise set-uri de invatare (Harlow), o prima expresie a unei astfel de disponibilitati "superioare" de procesare a informatiilor. Iar alternativele sunt multiple (de inversare a fondului in raport cu forma, de a introduce elemente temporale, unele de indemanare motoare etc.) in care se pot crea si alte situatii experimentale problematice, care sa testeze aceasta facultate "superioara" localizata in ariile de asociatie corticala. Metoda este adecvata pentru testarea abilitatilor de a performa discriminari vizuale, a implicarii coordonarilor motorii, de reflectare a relatiilor configurale dintre obiectele perceptute, dintre semnele acestora etc.

2. 2. Rolul ariilor de asociatie posterioare

Cercetatorii au acordat o insemnatate aparte proximitatilor ariilor asociative din zona corticala prestriata - care la primate este descrisa ca fiind ariile 18 si 19 al lobului occipital al cortexului. De mai multi ani s-a tot presupus ca aceasta zona asociativa are un rol aparte in reflectarea "psihica vizuala" (Lashley, Chow, Ropelle s.a). O asemeena teorie a fost testata prin numeroase experiente de ablarea bilaterala a acestei arii prestriate la maimute. Rezultatele au demonstrat insa doar o afectarea slaba sau chiar nula a capacitatii de discriminare vizuala a diferentelor de stralucire, de culoare, a diferentelor de tipare de raspunsuri de acest fel. Dimpotriva, alti cercetatori au sustinut cu experientelor lor contrariul, ca in aceste preparate experimentale este afectata discriminarea culorii si a tiparelor; la pisici se produc alterari medii si severe pentru discriminarile vizuale, in reusita efectuarii unor sarcini de ocolire. Ceea ce in sine probeaza o ambiguitate a insemnatatii ariilor asociative prestriate in realizarea discriminarilor.

Alte studii au fost initiate pentru a demonstra efectuarea acelorasi discriminari vizuale, dependent de afectarea experimentala a ariilor asociative infratemporale. Se cunoaste ca ablarea lobului temporal cauzeaza, prinre alte deficiente, si pe aceea a unei "orbiri psihice" (Klver si Bucy) sau pierderea capacitatii de recunoastere vizuala a obiectelor, dar fara a se produce si o deteriorare a perceperii acuitatii acestora. In studii ulterioare s-a demonstrat ca acest deficit poate fi cauzat prin distrugerea girului temporal inferior. Ablarile produc amnezie pentru culorile si tiparele invatate, desi animalelor au conditii sa reinvete discriminarea anterior dobandita. Deficitele privesc sensibilitatea vizuala, fara a fi insa afectate discriminarea somestezica sau ale reactiei la timp. In orice caz, astfel de deficiente nu se mai constata la ablarea cortexului parietal sau a lobului temporal.

2.3. Rolul ariilor de asociatie frontale

S-a sustinut multa vreme ca ariile frontale sau cortexul anterior este implicat in mod deosebit in medierea neuronala a functiilor psihice "superioare". Aceasta convingere nu a avut insa la baza date experimentale, dar poate fi totusi sustinuta de dovezi filogenetice: de faptul ca acest cortex frontal anatomic virtual nu exista la mamiferele inferioare si este foarte dezvoltat la om. Printre primii cercetatori care a studiat fenomenul a fost Jacobsen. Acesta raporteaza ca extirparea bilaterala a cortexului frontal la maimute nu produce amnezie pentru discriminarile invatate mai inainte, nici pentru indemanarile anterior bine insusite. Totusi aceste interventii cauzeaza insa reducerea performantelor la sarcinile expuse in serie, ca si la cele cu probleme de emiterea de reactii cu intarziere. S-a mai notat la aceste animale o crestere a nivelului de activitate (hiperactivitate), o mai puternica distractibilitate de la efectuarea sarcinilor, ca si stereotipie comportamentala generala. Sunt deficite care se aduna intr-un simtom care au lipsit anterior efectuarii extirparilor din regiunile premotorii, temporale sau parientale.

Deteriorarile de performante constatate la sarcinile cu raspunsuri la intarziere a fost confirmata de numerosi cercetatori, originea acestuia s-a presupus ca se afla in arii frontale mediiu laterale extirpate. Leziunile din regiunile frontal mediale nu produc astfel de deficiente la testul cu raspunsuri cu intarziere. Desi constatata reducere de performanta la testul cu raspuns la intarziere - consecinta a ablarii ariilor frontale, putini cercetatori au urmarit cum acesta se poate ameliora dupa 2-3 ani de la operatie. De asemenea, n-a fost suficient de verificat daca in timp se produce o ameliorare si a celorlalte elemente simtomatice, a celor de distractibilitate generala, a testului cu raspuns la intarziere s.a.

3. Rolul centrilor si cailor eferente in reflectare

La mamifere exista o cale eferenta directa de la cortex la nucleii bulbari si cei spinali motori, reprezentat de tractul piramidal corticospinal. Asemenea tracturi piramidale de la cortexul motor nu se gasesc la reptile si la pasari. La mamifere exista o arie corticala foarte slab conturata, cu reprezentarea fetei si a membrelor anterioare, mai putin a celor inferioare; la marsupiale exista in conturare un cortex senzorio-motor de reprezentare a partii fetei si slaba a restului ariilor corpului. Chiar la unele mamifere placentare, cum sunt ungulatele, unde se poate identifica o reprezentare corticala extinsa a fetei in cortexul anterior, cele corespunzatoare membrelor sunt insuficient conturate, cu un prag mai sensibil pentru cele posterioare. La mamiferele superioare, cum sunt carnivorele, aria corticala motoare este bine conturata, la fel cele de comanda a raspunsurilor motoare ale membrelor. Culmea de diferentiere a ariei motoare este atinsa la primate, unde cortexul motor se situeaza in partea frontala a cortexului. La acest nivel avem de a face cu o reprezentare inversata a musculaturii corpului, similar cu cel prezent in cortexul senzorial al receptorilor somatici. In plus, la acest nivel exista arii distincte de reprezentare discreta a degetelor membrelor.

Tractul piramidal demonstreaza o evolutie graduala similara cu cresterea excitabilitatii cortexului motor. Din intreaga arie a cordonului cervical, de exemplu, tractul piramidal ocupa 3,6 la oposum, 4,8 % la elefant, 6,7 % la caine, 20 % la maimuta si 30 % la om. La soarece s-au identificat cca. 32.000 tracturi de fibre piramidale, pe cand la om exista cca 1 milion de astfel de fibre.

Aceeasi devenire si de implicare progresiva a tractului piramidal a fost observata si pe linie ontogenetica. Primele zile postoperatorii dupa demicorticare, pisicile si cainii pot sa se indrepte spre ceva, desi ei dovedesc un tonus postural si de miscare anormale, dar care in timp dispar. Desi pisicile carora li s-au distrus bilateral caile piramidale vor fi incapabile sa execute miscari de indemanare, catarare. Alterarea cortexului motor are consecinte dramatice la maimuta. Afectarea cortexului este incomparabil mai severa daca are loc intr-o perioada ontogenetica tarzie decat daca are loc in copilarie. Cum acesta se produce similar la alte specii de animale, depinde cu deosebire de organul motor care este implicat in asigurarea miscarii, cu care-si exercita indmanarea dobandita.

Cortexul serveste ca o instanta de comanda supraordonata a miscarilor, care asigura mentinerea staturii si comanda miscarilor indemanatice. Opinii controversate se leaga in continuare daca cortexul motor "gandeste prin miscari sau prin muschi".

In concluzie, pe baza datelor reproduse se poate aprecia ca neocefalul, cu caile sale lemniscale si extralemniscale, talamice si subtalamice, este implicat in exercitarea a doua principale functiuni: retinerea informatiilor asupra lumii externe si in executarea de miscari tot mai indemanatice, ambele definind sensul instrumentalizarii cognitive si conative a comportamentului. Cu acest punct de plecare debuteaza dezvoltarea unor actiuni complexe, de plasare a activitatii pe trasee spatio-temporale tot mai ample - caracteristice actiunilor apartinand inteligentei; ele difera esentialmente de actele a caror "gestiune" este asigurata de centrii si caile care se inchid la nivel subcortical.

4. Cateva consideratii asupra consecintelor psihologice a interventiilor neurochirurgicale

Postura de "ucenici vrajitori" in care viata i-a pus pe neurochiruri este plina de consecinte privind evolutia filogenetica si ontogenetica a vietii psihice. Fara a pune pune vre-un moment la indoiala cauza deotologica a interventiei acestora pe creierele oamenilor sau experimental pe cele ale animalelor, acestia in ipostaza urmatoare ajung in situatia de "stapani" clapetele (organice) de producere insasi a vietii psihice. Problema interdisciplinaritatii psihologiei cu neuchirurgia prezinta un ineres bilateral. Un jalon de referinta l-a reprezentat conferinta de neurologie desfasurata la Londra in anul 1935. Acolo doi cercetatori, Jacobsen si Fulton au prezentat o comunicare legata de obtinerea unor efecte amelioratorii a nevrozelor a doi cimpanzei realizata prin extirparea chirurgicala a celor doi lobi frontali. Nevroza era un produs "preparat" psihologic, reprezentativ pentru numeroase stari maladive obsesive si memlancolice de la oameni; eliminarea acestei stari era rezultatul unei interventii chirurgicale pe creier. Procedeul de eliminare a lobilor prefrontali era metoda neurochirurgicala, prin care aceste stari trebuiau sa fie eliminate. Procedeul consta din sectionarea unor fibre care leaga acesti lobi frontali de alte zone ale creierului. Instrumentul a fost numit leucoton, care era introdus printr-o mica deschizatura in cutia craniana. S-a detasat astfel o linie investigativa distincta, care in scurt timp a pus stapanire pe lumea neurochirurgilor. Drept urmare, de atunci s-au facut sute de mii de astefel de interventii pe creier. Neurochirurgului Walter Freeman acest gen de investigatii si interventii i-a adus recunoasterea si in 1949 activitatea sa a fost incununata cu acordarea Premiului Nobel pentru medicina.

Din pacate acesta linie investigativa ulterior a inceput sa se dilueze. Cauza ? Consecintele psihologice aui scos la iveala imperfectiunea metodei neurochirurgicale propuse. Pana la urma metoda lobotomiei aplicata pe lobii frontali a fost aproape parasita. Nu in ceea ce priveste aplicare ei in interventii asupra sistemului neuronal limbic. Acesta se afla in zunele superioare ale nevraxului, la baza encefalului, cu responsabilitate in producerea si sustinerea unor stari afective, de furie, agresivitate s.a. Amigdalotomii interesante au fost efectuate de A. Kling si colaboratorii sai asupra unor maimute in stare de semilibertate. Efectele au fost in mod egal pozitive si negative: pozitiv a fost ca maimutele dintrodata a devenit mai putin agresive si mai prietenoase fata de oameni; negativ s-a constatat aparitia unor stari comportamentale de confuzie, de teama fata de congeneri cand acestora li s-a dat drumul in libertate alaturi de semeni. Viata lor sociala fata de semeni a devenit imposibila, deveind niste fiinte asociale si izolate.

Metoda amigdalotomiei a fost insa retinuta ca interesanta. Ea se practiva dupa o mult mai discreta icizie, pri introducerea unui microelectrod pana la nivelul sistemului limbic.Respectivul electrod in momentul urmator arde zona din jurul zonei. Interventia nu este dureroasa. Efectele sunt bine conturate. Tocmai de aceea a fost propusa pentru a fi aplicata asupra oamenilor, in particular asupra unor categorii de oameni cu probleme speciale de comportament, cum sunt detinutii cu infractiuni foarte grave. Acest lucru a fost propus de procurorul statului California, care a cerut ca sa fie aplicat tuturor criminalilor violenti din penitenciarul statului. S-a inceput aplicarea doar la un singur detinut, practic "pacalit" in detentie ca sa-si dea acordul, pentru ca pe urma va putea fi eliberat. Urmare a inerventie s-a iscat un mare scandal. Interventia a mai fost repetata in cazul unui alt subiect, inginer de meserie. Dupa operatie la acesta au aparut stari de confuzie si delir, omul devenind ncapabil sa mai desfasoare o activitate productiva. Respitalizat din cauza comportamentului sau bizar, acesta a fost vazut plimbandu-se pe aleile spitalului cu capul acoperit cu pungi de plastic, cu ziare sau carpe, comportament pe care-l explica prin teama de a nu-I mai fi distruse si alte parti din creier. Ulterior restrictiile juridice institute imptriva aplicarii amigdalotoiei pe oameni s-au inmultit. Adica s-a dres pe o parte si s-a stricat mult ma mult pe alta parte. Au fost totusi si reusite, ca acele ale lui R. Sperry si a colaboratorilor sai de la Institutul de Stiinte ale statului California.

O alta categorie de investigatii psihoneurochirurgicale a fost indreptata asupra zonelor comisurale iar interventiei i s-a dat denumirea de comisurotomie. Initierea acestei linii investigative s-a realizat in 1952, autorii sai fiind R. Myers si R. Sparry. Ipoteza lor de lucru a fost ca doua jumatati de encefal daca ar putea fi separate, ele ar functiona ca doua creiere distincte. Pentru ducerea la capat a acestei ipoteze ei au procedat la separarea chirurgicala a celor doua encefale la nivelul chiasmei optice. Subiectii lor de studiu initial au fost pisicile, pe urma cercetarile au fost extinse pe maimute si in cele din urma pe om. Primele rezultate au fost incurajatoare, reusind sa demonstreze ca cele doua creiere pot sa invete separat. De exemplu, pusa fiind pisica sa invete o situatie simpla de rezolvare de probleme, cand ochiul stang al acesteia era acoperit; si aceasi situatie problematica reprodusa cand ochiul drept este cel acoperit face ca invatarea sa o ia de la capat. Cauza ? Ceea ce a invatat cu ochiul stang nu mai este reproductibil pentru a fi folosit cu ochiul drept.