METODE si TEHNICI DE CERCETARE A SENZATIILOR

1.Cercetarea experimentala a interoreceptiei

Experimentul lui Cannon si Washburn reprezinta un punct de referinta pentru toate cercetarile intreprinse in acest domeniu. Ei au experimentat pe sine introducandu-si in stomac o para de cauciuc care in calitate de element sensibil prelua miscarile peristaltice si le transforma in variatii de presiune pe care le transmitea unui aparat inregistrator prin intermediul unui furtun flexibil. In adevar miscarile erau sinconizate cu prezenta stimulilor alimentari.

Ipoteza existentei unei astfel de modalitati senzoriale care transmite la scoarta informatii despre starea mediului intern a fost verificata experimental de si de catre K.M. Bakov (citat de Al. Rosca, op.cit.). Datele obtinute releva faptul ca modificarile care au loc in interiorul organismului sunt semnalizate in scoarta cerebrala de numerosi analizatori interni, ai caror receptori se gasesc in peretii vaselor si in diferite organe si tesuturi interne. Acesti analizatori raspund la diferite excitatii mecanice, chimice, termice, dar cu o intensitate mai mare decat in exteroreceptie, iar scoarta diferentiaza cu o destul de mare precizie aceste semnale provenite din mediul intern.

E.S. Airapetiant si V.L.Balaskina au irigat mucoasa stomacului unui caine cu apa la temp. de 38 C, stimulent insotit de intarire alimentara, si cu apa la 26 C fara intarire. Dupa 16 combinari s-a obtinut diferentierea: salivatie puternica la apa de 38 C si nici un efect la stimulul de 26 C.

Cercetari de acest tip au adus in discutie ipoteza biofeedback-lui (posibilitatea controlului prin exercitiu al unor functii si procese fiziologice, incepand cu ritmurile cerebrale si terminand cu indicatorii de functionalitate ai SNV) care a determinat multe cercetari dar al caror rezultate sunt contradictorii.

Analizatorii interni si externi formeaza o unitate functionala. Cercetarile experimentale au relevat o serie de deosebiri: impresiile provenite de la interoreceptori sunt vagi si imprecis localizate, pe cand cele care vin de la exteroreceptori sunt mai clare, mai bogate, mai variate. De asemenea reflexele conditionate la stimulii interoreceptivi se formeaza mai greu (6-10 stimulari) comparativ cu cele formate la stimuli externi (2-4 stimulari).

2. Experimente in domeniul senzatiilor kinestezice si de echilibru

S-a dovedit experimental ca analizatorii tactil si kinestezic sunt diferiti, cu zone de proiectie diferite. Krasnogorski (apud. Al. Rosca, op.cit.) a intarit alimentar flexarea piciorului cainelui de experiment. Dupa aceea a extirpat segmentul central al analizatorului cutanat dar reflexul de indoire a labei s-a mentinut. Prin extirparea zonei motorii reflexul in cauza nu s-a mai produs dar stimulentii cutanati au continuat sa provoace reflexul conditionat. Deci zona motorie este, conform acestui experiment, segmentul central al analizatorului kinestezic.

Avem senzatii kinestezice odata cu: ridicarea greutatilor, tragerea obiectelor, apasarea unui resort.

3. Metode

Proba Klemm. Subiectului ii sunt prezentate 10 piese cilindrice; fiecare difera cu 1/30 (+ -) fata de cele invecinate. Ordinea este codificata pe partea bazala a greutatilor (219100). Subiectul are ca sarcina sa ordoneze greutatile dupa rang (de la cea mai grea la cea mai usoara, si invers). Se stabileste diferenta de rang a fiecarei piese si se face suma. Cota subiectului=suma diferentelor.

ordinea reala 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ordinea stabilita de subiect 2 3 1 4 6 5 9 8 7 10

diferenta de rang 1 1 2 0 1 1 2 0 2 =10

Greutatile Gilbert si Whiple. Intr-o varianta se dau greutatatile 80.5 -81 - 81.5 - 82 - 82.5 - 83 - 83.5 - 84 - 84.5 - 85 - 86- 87 - 88 - 89 - 90 - 92 - 94 - 96 - 98 - 100 -105 - 120 grame, precum si o greutatate ETALON de 80 grame. Subiectul trebuie sa compare fiecare greutate cu etalonul si sa spuna daca este mai usoara, mai grea, sau egala. Cota subiectului este egala cu numarul de raspunsuri corecte.

Un alt tip de experiment este destinat determinarii fenomenului de ancoraj cu aj. greutatilor (nivel de adaptare sau cadru de referinta). Experimentul se desfasoara in doua faze : In prima faza, fara ancoraj, se dau subiectului 5 greutati, in ordine intamplatoare, fiecare de cinci ori. El trebuie sa sa ii atribuie o valoare dupa o scara, cu 5, 7, sau 9 trepte (de la foarte usoara la foarte grea).

In faza cu ancoraj, subiectului i se da o greutate ancora de 200 grame. (Ea trebuie sa fie mai grea decat cea mai grea sau mai usoara decat cea mai usoara din serie). Inainte de a aprecia o greutate subiectul ridica greutatea ancora. Greutatea mijlocie se va deplasa catre valorile mari, daca greutatea ancora este mai grea, sau spre valorile usoare daca greutatea ancora este mai usoara (40 gr) decat oricare din serie.

Aparate pentru determinarea senzatiilor kinestezice

Artrometrul Kern. Este un dispozitiv format din doua parghii, montate intr-un cadru, fiecare avand la unul dintre capete o greutate.

Artrometrul Moede. Este bazat pe aprecierea rezistentei de invartire a unui surub (sensibilitatea articulara). Invartirea surubului se face cu intreaga mana sau cu numai doua sau trei degete. Subiectul trebuie sa aduca acul la pozitia initiala (o anumita valoare indicata pe ecran, unde acul a fost condus de subiect intr-o prima faza) pana simte aceeasi rezistenta.

Kinestezimetrul Michotte (varianta Univ. Cluj). Subiectul are ochelari opaci. Experimentatorul ii duce mana, care a prins cursorul intre degetul mare si aratator, pana la un obstacol fixat la 30 cm. Subiectul duce cursorul acolo unde l-a intalnit prima data. Se opereaza cu distantele de 25, 15 si 40 cm. Se fac 10 masuratori pentru 4 lungimi de patru ori.

3. Experimente privind senzatiile statice -dinamice

Sensibilitatatea analizatorului vestibular este cerecetata cu ajutorul a diverse aparate si tehnici care permit deplasarea subiectului cu o viteza determinata, in sens rectiliniu sau circular sau care dau corpului ori capului diferite inclinari. Un rol important se acorda experimentelor privind adaptarea analizatorilor vestibulari la accelrarile bruste, in zborurile pilotilor sau ale cosmonautilor. Capacitatile analizatorului vestibular pot fi depasite de divrse tipuri de solicitari, de unde cerinta ca pilotii sa se orienteze dupa informatiile aparaturii de bord, si mai putin dupa informatiile acestui analizator care, in astfel de conditii, pot fi eronate. Functia acestui analizator poate fi antrenata.

4. Experimente in domeniul senzatiilor vizuale

A. Cercetari experimentale bazate pe electroretinograme. Experimentatorul fixeaza un electrod pe cornee si altul pe tampla sau pe cavitatea bucala. Electrozii sunt conectati la un electrogalvanometru sau oscilograf:

In timpul cresterii intensitatii luminoase a stimulului vizual scade timpul de latenta al fenomenelor electrice din retina. Electroretinograma reproduce ritmicitatea cu care este aprinsa si stinsa lumina stimul. Raspunsul electric este mai amplu pentru ochiul mai bine adaptat la intuneric.

B. Determinarea acuitatatii vizuale. Se realizeaza cu ajutorul optotipului, tehnica elaborata de Snell, imbunatatita de Lowell si adaptata pentru copii mici si analfabeti de catre Cohn, Mc Callies si Ewing. Este compus din litere si cifre de 5-90 mm. In tablou se specifica distanta de la care poate fi citit fiecare rand de catre ochiul normal. Acuitatea este data de distanta dintre tablou si subiect raportata la distanta ochiului normal. Se examineaza un singur ochi o data, celalalt fiind acoperit.

C. Discriminarea pragului diferential al luminozitatii (nuantele de luminozitate de alb la negru). Se efectueaza cu fotoesteziometrul. Cel mai cunoscut este aparatul conceput de Hering. Dispozitivul este format dintr-o incinta (cutie) in care pot fi inclinate doua placi fata de o sursa de lumina. Placile sunt vopsite in alb sau gri. Inclinatia fata de sursa de lumina este proportionala cu luminozitatea (lumina reflectata). Subiectul se uita prin doua fante si regleaza inclinatia fiecarei placi pana crede ca le-a egalizat. Diferenta este paragul senzorial.

D. Adaptarea la intuneric(ai

AI se cerceteaza cu adaptometrul Pi ron sau cu fotoesteziometrul Ulbricht. Adaptometrul Ulbricht are 4 camere. Sursa de lumina este in cam I. Subiectul priveste printr-o deschizatura doua ferestre rotunde A (care da spre cam I) si D (care da spre camera IV). Ferestrele A si D sunt mate dar au si un sistem de opacizare. Pe D se gasesc diverse forme, desene. Se variaza lumina de la 0 pana cand se vad formele de pe D. Cantitatea de lumina necesara este pragul absolut inferior. Persoanele fara capAcitate de vedere nocturna obtin rezultate nesatisfacatoare (Pentru detalii, vezi Rosca, 1971, p.97).

E. Frecventa critica de fuziune(f.c.f) Este frecventa la care licaritul unei lumini palpainde dispare. Cu cat fcf este mai mare cu atat eficienta receptiei luminoase este mai mare. FCF coboara cu varsta si variaza odata cu oboseala, boli psihice, leziuni cerebrale. Intensitatea mare a stimulului creste FCF. Ea scade la intensitati mici ale stimulului. Se determina cu episcotesterul sau stroboscopul.

5. Studiul experimental al vederii cromatice.

Vederea (sensib.) cromatica se testeaza cu firele colorate Holmgreen. Ca principiu acest test este format din manunchiuri de fire colorate. Subiectul trebuie sa aleaga din alte manunchiuri imprastiate pe o masa cenusie sau alba un manunchi cu o culoare asemanatoare. Sub. cu cecitate cromatica sorteaza in loc de roz, albastrul si purpuriul sau mai rar cenusiul si verdele.

Metoda discurilor colorate utilizeaza dispozitive numite variatoare de culori sau aparate pentru amestecul culorilor. Cel mai cunoscut este variatorul Zimmerman. Un motor roteste un disc variabil dinspre centru. Subiectul sta la un metru de aparat. Intr-un disc alb se introduce o culoare in timpul rotatiei. Se citeste cantitatea de culoare introdusa dupa ce subiectul a identificat culoarea. Se poate lucra cu doua discuri diferit colorate care sunt egalizate pana cand sub vede o singura culoare. Variatoarele de culori mai sunt folosite in experimentele privind amestecul culorilor: - alb + negru dau prin amestec nuanta cenusie; De asemenea cenusiul se obtine prin amestecul (in anumite proportii) culorilor complementare: galben si albastru, rosu si verdele. Amestecul a doua culori complementare da o culoare intermediara. Amestecul culorilor se mai face cu alte aparate bazate pe alte principii (filtre de culoare).

A. Determinarea petei oarbe

Procedeul este simplu: Pe o foaie de hartie se deseneaza un '' X '', un brad complet inegrit si un patrat negru inscris intr-un cerc, toate dispuse pe o linie orizontala.

Intre '' X '' si brad se lasa o distanta de 5cm si 4 cm intre brad si cercul exanscris patratului. Cu ochiul stang inchis, se priveste cu ochiul drept, de la 20 cm., cruciulita X. Bradul nu va fi vazut deoarece imaginea sa este localizata pe pata oarba.

B. Determinarea contrastului simultan si a imaginii consecutive

Doua culori complementare asezate una langa alta sau una (cu suprafata mai mica) peste alta se intaresc reciproc.

Experimental, acest fapt se determina asezand inele gri pe sase patrate (colorate in rosu, albastru, galben, verde , negru, alb). Peste toate se aseaza un geam alb mat. Inelul de pe rosu va fi vazut verziu, cel de pe albastru, va fi galbui.etc. Acesta este contrastul simultan. Contrastul succesiv este reprezentat de imaginea consecutiva negativa. Imaginea consecutiva negativa apare drept rezultat al oboselii celulelor nervoase care au prelucrat imaginea colorata.

6. Experimente in domeniul senzatiilor auditive

1. Determinarea pragului auditiv absolut inferior al intensitatii stimulului auditiv. Se realizeaza cu ajutorul urmatoarelor instrumente si dispozitive:

diapazonul - acuitatea auditiva este data de timpul mediu cat sub. aude sunetul. Se fac mai multe determinari pentru o ureche cealalta fiind acoperita.

ciocanul acustic sunetul este produs de caderea de la o inaltime variabila a unui

o       ciocan pe o suprafata metalica;

Acuziestezimetre ( tipuri : Zoth, Toulouse si Vaschide, Foy, etc) care utilizeaza diferite principii (mecanice, electromagnetice, electromecanice) de functionare

Audiometrele Sunt aparate electronice carer pot genera sunete de intensitate si frecventa reglabile. Subiectul sta la o anumita distanta si reactioneaza intr-un mod prestabilit (prin instructaj) cand aude sunetele emise de aparat

2.Determinarea pragului auditiv diferential al intensitatii. Se realizeaza cu pendulele acustice.

Pendulul acustic dublu Fechner. Ca principiu dispozitivul are doua ciocane care cad sub unghiuri variabile pe doua arcuri de cerc metalice si produc astfel sunete de intensitati diferite. Subiectul trebuie sa spuna care dintre cele doua sunete auzite este mai puternic. Cand nu este sigur va raspunde in consecinta, la fel, cand sunt la fel. Se lasa sa cada ciocanele sub urm unghiuri (in grade)echivalente cu tot atatea intensitati diferite:

50, 34 - 50, 36 - 50 etc

Pragul diferetial este egal cu diferenta la care subiectul da doua raspunsuri din trei ''nu sunt sigur'' sau ''sunt identice''. Experienta se continua cu seria descrescanda.

Se face media celor doua serii. Se continua experimentul cu cealalta ureche.

3. Determinarea pragului pentru frecventa (inaltimea) sunetelor Cu un dispozitiv special, functionand pe principiul sirenei acustice ( de tip Cagniard sau Latour) experimentatorul poate modifica frecventa sunetului generat, de la valori mici care dau un sunet asemanator unui suflu discontinuu pana la valori mari (prag absolut inferior).

Pragul absolut superior al inaltimii se stabileste cu un dispozitiv format din cilindtri metalici (Cilindrii Koenig) care prin lovire, intr-o anumita ordine, dau frecvente de 4096 la 32.760 cps

Determinarea pragului diferential pentru inaltime se realizeaza si cu placile (discurile) fonografice Seashore care au fost destinate masurarii aptidunii muzicale.

Determinarea acuitatii auditive se realizeaza cu audiometrul. El permite controlul tonului, frecventei si intensitatii sunetului. Este folosit atat in scopuri clinice cat si pentru experimentare. Dispune de un dispozitiv care transmite oscilatiile sonore prin conductie osoasa la urechea interna pentru verificarea sistemului cohlear. Frecventa si intensitatea sunt reglabile. Se poate determina pentru fiecare frecventa declinul sensibilitatii in dB, fata de un nivel normal, mediu. Reprezentarea grafica a acestor determinari este audiograma.

Modele si tehnici experimentale in domeniul receptiei olfactive

1. Metode de investigare a acuitatii senzatiilor olfactive

Metoda Toulouse - Pieron. Determinarile au loc intr-o atmosfrea inodora, calma, cu t=15 C; se folosesc flacoane continand solutii apoase de substante odorifice. Subiectului i se prezinta flaconul, dupa scuturare, destupat, timp de 3 secunde. Subiectul inspira natural fara efort, cu o nara in timp ce cealalta este astupata, si spune nu daca nu a simtit nici un miros, daca nu-l poate determina spune ''un miros'' sau il denumeste daca daca l-a recunoscut.

2. Aparate pentru determinarea sensibilitatii olfactive (exemple)

- Olfactomatrul Zwaademaker. Se gaseste fie in varianta de stimulare dirhinica (stimulul se aplica ambelor nari) fie in varianta monorhinica (stimulare simpla). Sunt variante care se tin cu mana si variante care se fixeaza de masa.

Olfactometrul Elsberg-Levy elimina acest dezavantaj. Este format dintr-o sticla de 500cm cubi in care se introduce substanta odorifica, lichida sau gazoasa. Experimentattorul trebuie sa controleze fenomenul de oboseala olfactiva si de adaptare. Un miros slab aplicat continuu inceteaza sa mai fie simtit dupa citeva minute. Cresterea gradului de concentratie a unui miros poate genera un miros diferit.