OBIECTUL, SARCINILE SI METODELE PSIHOLOGIEI

OBIECTUL, SARCINILE SI METODELE PSIHOLOGIEI

Orice forma de cunoastere si orice sistem de cunostinte dobandesc atributul de stiinta numai in conditiile in care reusesc sa ofere descrieri cuprinzatoare, explicatii plauzibile si predictii credibile cu privire la obiectele sau fenomenele de care se ocupa. Prima intrebare cu care se confrunta specialistii este daca psihologia poate sa faca fata unor astfel de exigente, daca raspunde cerintelor unei cunoasteri obiective, constructive, nedeformatoare a obiectului sau de studio. Cu tot relativismul pe care orice adevar il impilica, raspunsul nu poate fi decat unul afirmativ. Psihologia este o stiinta si inca una de mare avergura, o stiinta care are un obiect distinct de investigare, care rezolva sau propane solutii pentru numeroase probleme teoretice si practice si organizeaza statutul prin recurgerea la metode, procedee si intrumente de lucru specifice, riguros elaborate.

Obiectul psihologiei

Obiectul de studio al psihologiei este psihicul sau, in limbaj usual "sufletul" (in greaca veche "psyche" sau "psuche"). Mai pe larg psihologia se ocupa de acele procese, fenomene, stari, insusiri si relatii care compun sfera si constinutul psihicului, cauta sa descopere legile care guverneaza activitatea psihica sis a ofere solutii pentru problemele de ordin psihic. Dar ce este psihicul?

De-a lungul timpului, raspunsurile la o astfel d eintrebare au fost nu numai numeroase, ci si extreme de diverse; au variat de la afirmatii si reprezentari transante la definitii mai mult sau mai putin sofisticate. In functie de imagine ape care oamenii o aveau despre lume si viata, despre materie si spirit, despre sine si ceilalti, psihicul/sufletul a fost interpretat fie ca ceva preexistent finitei sau dat acesteia la nastere, fie ca o proprietate mai deosebita materiei, ca o insusire inseparabila de corp.

Pentru aristrocratul si filosoful atenian Platon (427 - 347 i. Hr.), sufletul reprezenta forta care-I permitea omului sa se inalte in lumea ideilor, considerate a fi adevarata realitate.

Aristotel (384 - 322 I.Hr.) cunoscutul flosof enciclopedist al antichitatii grecesti, identifica sufletul cu forma care organizeaza corpul pentru a-l adduce la desavarsire.

R. Descartes (1596 - 1650) face o distinctie redicala intre suflet si corp: gandirea/ratiunea apartine sufletului uman, emotiile si senzatiile pun in evidnta uniunea celor doua substante. Cercetarile interprinse in a doua jumatate a secolului XIX si inceputul celui urmator (W. Weber, W. Wundt, E. Thornaike, M.Wertheimer, I.P. Pavlov s.a.) au adus numeroase si pertinente dovezi cu privire la dependenta fenomenelor psihice de anumite insusiri ale stimulilor externi si de asemenea, de natura unor procese neurofiziologice.

Treptat in crecetarea psihologica s-a impus conceptia conform careia psihcul ste o modalitate subiectiva de reflectare a realitatii obiective, "un ansamblu de strai, insusiri, fenomenesi procese subiective, ce depend cu necessitate de mecanismele cerebrale si de interactiune cu lumea obiectiva, indeplinind functii de raportare la lume si la sine prin orientare, reflectare, planificare mentala si actiuni transformativ-creative" (Popescu-Neveanu, 1978, p. 566). Psihicul este o functie a creierului, constituie modul d structurare a proceselor nervoase, este informatie. Ceea ce softul este pentru un calculator, este psihicul pentru organism (Cosmovici, 1996, p.22)

La polul opus conceptiilor materialiste, care interpreteaza psihicul ca o manifestare a materei superior organizate, se situeaza orientarile idealiste, agnostice, teologice si religioase, care consdera psihicul ca ceva immaterial, spiritual, ca o emanatie divina sau un principul prim generator de viata, rationalitate si credinta. Intre suflet si corp relatiile sunt de "convietuire" temporara, primul avand, in genral un rol active transformator si creative, lucrand atat in individ cat si in societate.

Intre cei doi poli/extreme conceptuale ce situeaza orientarile reductioniste, care tind sa identifice psihicul cu una sau cateva din manifestarile sale. Este cazul introspectionismului de exemplu, care limiteaza psihicul la fenomene ale constiintei si anume, la acelea care pot fi cunoscute pe baza de autoobservare si autoanaliza.

Asemnator, dar dintr-o perspectiva opusa, behaviorismul reduce obiectul psihologiei la stidiul comportamentelor exterioare, pe baza relatiei stimul-reactie.

Rezultatele valoroase in privinta cunoasterii si gestionarii diferitelor fenomene si insusiri psihice au fost obtinute prin relationarea acestora cu principalele forme de activitate individuala si sociala: joc, invatare, munca, conducere, comunicare etc. Psihicul si activitatea formeaza o unitate in cadrul careia cauza si efectul isi schimba continuu locul. Caracteristicile psihice ale personalitatii apar si se dezvolta in sfera diferitelor tipuri de activitati la care individual participa iar aceasta din urma, mai exact, volumul , calitatea si eficienta lor sunt hotarator determinate de nivelurile de dezvoltare ale diferitelor procese si insusiri psihice (Zorgo, 1975, p. 419-422; Cosmovici, 1996, p. 93-94; Zlate 2000, p.102-103).

Orinetare psihanalitica prin Sigmund Freud si discipolii sai, propane o extindere a notiunii de psihic, prin includerea in sfera acestuia nu numai a fenomenelor de constiinta, ci si a celor inconstiente. Mai mult chiar, inconstientul este apreciat ca fiind realitatea psihica profunda in care se acumuleaza si exprima experientele subiectului (impulsuri, trebuinte, trairi, nazuinte, frustrari, etc.) Admiterea prceselor psihice inconstiente inaugureaza in lume si in stiinta o orientare noua si decisive (Freud, 1980, p.67).

Psihologia cognitive, fara a subestima rolul altor componente structurale, isi concentreaza resursele asupra cognitiei, mai exact asupra studierii mecanismelor care stau la baza procesarii informatiei, element fundamental in aparitia, dezvoltarea si manifestarea tuturor fenomenelor, starilor si insusirilor psihice.

Utilizand procesul definirii notiunilor prin raportarea la genul proxim s indicarea diferentei specifice, putem caracteriza psihicul ca sistem de relatii informative si transformatoare/oprationale, cu rol de adaptare a subiectului la conditiile variabile ale mediului sau de viata.

Ca si notiunea gen, denumita sistem de relatii, psihicul: exprima un set/ansamblu de legaturi intre partile sale constituitive (cognitie, motivatie, afectivitate, comportament, etc) intre acestea si factorii ambientali, intre subiect si semenii sai ; apare intr-o nesfarsite diversitate de aspecte cantitative si calitative vizeaza atat proprietati observabile cat si ascunse/mascate si, in fine, devine cognoscibil pe masura reliefarii insusirilor sale esentiale, relative stabile si logice.

Ca note specifice retinem:

a.      Este un sistem de relatii informative, in sensul ca face posibila receptarea, procesarea si valorificarea de catre subiect a torentului de informatii cu care se confrunta pe parcursul intregii sale vieti. De altfel, unul din sensurile notiunii de informatie este tocmai acela de "forma specifica de legatura si interactiune dintre persoana umana si sistemul de organizare a datelor existentei in vederea optimizarii adaptarii." (Schiolpu, 1997, p 364)

Psihologia cognitive considera informatia ca fundament al investigatiilor sale "studiaza procesarile la care este supusa informatia intre inputul sensorial si outputul motor sau comportamenta" (Miclea, 1994, p.5).

Un argument in sprijinul afirmatiei referitoare la caracterul relational informative al psihicului il reprezinta si analogia dintre inteligenta naturala si artificiala. Dincolo de suportul calitativ diferit - biologic, in primul caz, fizicialist mechanic, in al doilea - se afla destinatia lor comna: ambele sunt modalitati de procesare a informatiei, pe baza regulilor stabilite de logica si matematica.

b.     Caracterul activ, transformator al psihicului se releva in moduul de relationare a acestuia cu numeroasele, diversele si permanentele influente ale mediului natural si social exercitate asupra individului. Chiar si in cazul unor interactiuni relativ simple, de genul stimul-reactie, subiectul manifesta o conduita activa, atat in sensul modificarii sensibilitatii sale, cat si al diminuarii sau amplificarii proprietatilor fizice, chimice, mecanice, etc. Ale stimulilor. In cazul valorificarii experientei anterioare sunt selectate din bagajul mnenic acele date, idei sau scheme de actiune care corespund cel mai bine intereselor actuale sau, eventual, de perspectiva ale subiectului.

Esentiala si specifica psihicului uman este tentatia sau vocatia pentru nou, pentru creatie. Omu, singura fiinta capabila nu numai de a se adapta, ci si de a-si adapta mediul sau de viata, manifestata inca din frageda pruncie o vadita inclinatie spre schimbare, modificare, transformare. Copilul mic desface jucarii, le "insufleteste", cladeste castele miniaturale, deseneaza masinute, animale si copaci, modeleaza figurine, fara nici o presiune din afara, numai si numai din placere. Scolarul mai mare construieste aparate, scrie literatura, picteaza, etc. ca urmare a trebuintei de exprimare, de afirmare a propriului eu. Adultul opereaza modificari in mediul ambiant (acasa, la locul de munca, in vecinatate), elaboreaza si implementeaza proiecte si programe de interes personal sau social, cauta si aplica solutii noi, eficiente la probleme mai vechi sau actuale, creeaza opere artistice, stiintifice, tehnice, literare, etc. Toate aceste infaptuiri mai mari sau mai mici, mai mult sau mai putin semnificative sub aspect valoric, nu sunt altceva decat expresii ale caracterului activ, transformator al psihicului uman in raport direct cu conditiile sale existentiale.

In literatura de specialitate psihicul este frecvent definit ca modalitate subiectiva de reflectare a lumii obiective. Proprietatea de a reflecta, de a oglnidi,de a reda ceva prin altceva apartine tuturor formelor de organizare a materiei. O intalnim de exemplu, in cazuri ca: urmele ramase pe suprafetele a doua placute metalice afalate mai mult timp in contact, imaginea in oglinda a unei persoane, melodia imprimata pe o banda magnetica sau un CD, secventele inregistrate pe o pelicula de film, ecoul padurii, etc. Spre deosebire de astfel de "oglindiri" care se produc in mod pasiv si nediferentiat, reflectare psihica, adica dobandirea de informatii si generarea de imagini la nivelul diverselor structuri psihice, are un caracter activ si selectiv. Afirmatia trebuie inteleasa in sensul ca procesul de receptare si valorificare a simturilor veniti din exterioritatea sau interioritatea fiintei nu are o desfasurare automata si neconditionata. Dimpotriva, acesta este mediat de experienta anterioara, de interesele, nazuintele si asteptarile subiectului. Cu alte cuvinte omul nu cunoaste lumea in mod pasiv si nici exabrupto, ci ca urmare a unei implicari permanente, a unei activitati de mai scurta sau mai lunga durata, pe parcursul careia au loc fenomene de intarire, compensare, adaptare, fixare etc. Veridicitatea reflectarii ramane sub controlul practicii individuale si/sau sociale. Procesele psihice, fiind reflectari ale lumii obiective, ii permit omului sa se adapteze la conditiile variabile la acestea sau sa o modifice in conformatie cu trebuintele, scopurile si aspiratiile sale (Rosca, 1975, p. 12; Cosmovici, 1996, p. 23).

In mod firesc, diversitatea de date si reprezentari referitoare la natura si caracteristicile fenomenelor si proceselor psihice a dus la aparitia mai multor orientari si ramuri ale psihologiei. Prima ca aparitie si bogatie a exprimarii a fost - si partial continua sa ramana - asa numita psihologie naiva sau a simtului comun, de fapt o colectie de date, idei, reprezentari, credinte, etc. retinute de omul obisnuit sau de personalitati remarcabile (filosofi, artisti, oameni de stiinta, medici, conducatori etc.) si care se transmit prin viu grai, scrieri sau opere de arta de la o generatie la alta.

Psihologia devine cu adevarat o disciplina stiintifica abia la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui urmator, o data cu introducerea unor metode valide de investigare, a experimentului de laborator, in primul rand.

Scurt istoric

Din cele mai indepartate timpuri oamenii si-au pus mereu intrebari cu privire la corp si suflet; viata si moarte; cunoastere, simtire si actiune. Si mereu raspusurile lor au ramas partiale, indoielnice, uneori corecte, alteori eronate, aproape intotdeauna nelinistitoare. Chiar si in prezent in conditiile in care stiinta a acumulat un volum imens de date cu privire la om si natura, psihicul continua o mare necunoscuta, un domeniu de larg interes atat pentru specialisticat si pentru profani. Autorii care s-au apelcat asupra devenirii psihologiei ca stiinta scot in evidenta faptul ca acesta are un trecut lung si o istorie scurta (Radu, 1991, p. 17; Cosmovici, 1996, p. 13-20; Popa 2000, p. 5-30).

M. Golu considera ca evolutia cunoasterii psihologice poate fi impartita in patru etape dupa cum urmeaza:

a. Etapa cunoasterii stiintifice, cand omul a devenit constient de sine, a inceput sa-si puna intrebari si sa ofere explicatii cu privire la viata sa psihica. Datele si clarificarile relative la originea si natura fenomenelor psihice se constituiau pe baza experientelor cotidiene si a comunicarii interpersonale si se transmiteau de la o generatie la alta sub forma de mituri, legende, ritualuri si invataturi practice.

b. Etapa psihologiei filosofice, careincepe o data cu afirmarea primelor sisteme filosofice (sec. V - IV i.e.n) si tine pana in momentul separariipsihologiei ca stiinta de sine statatoare (anul 1879). In aceasta etapa s-au individualizat trei modele: materialist, prin Democrit, Fr. Bacon, D. Diedrot, L. Feurbach s.a. ; idealist, prin platon, I. Kant si G. W. F. Hegel si dualist, prin Aristotel, R. Descartes s.a.

c. Etapa cunoasterii stiintifice analistice si intern-contradictorii, care incepe o data cu cresterea de catre W. Wundt (1832 - 1920) a primului laborator de psihologie experimentala (1879) si se intinde pana la sfarsitul primei jumatati a secolului XX. Specifice acestei etape sunt: studiul proceselor psihice prin cercetari experimentale sistematice, descrierea detaliata a fiecarei componente psihice si aparitia unor orientari si scoli divergente: asociationismul si gestaltismul, introspectionismul si experimentalismul, psihologia constiintei si psihanaliza, behaviorismul etc.

d. Etapa cunoasterii stiintifice integrativ sistematice, caracterizeaza prin asezarea studiului viatii psihice pe temelia metodologica elaborata in cadrul ciberneticii si ale teoriei generale a sistemelor" (Golu, 2004, p. 17 - 21)

In quasi totalitatea lor, psihologii sunt de acord in a considera anul 1879 ca reprezentandmomentul de debut al psihologiei stiintifice. Un sunt, insa, trecute cu vederea contributiile anterioare ale unor mari personalitati ca: Platon, Aristotel, A. Augustin (354-430) I. Kant (1724-1804), W. Weber (1795-1878) si multi altii, care prin numeroasele lor observatii, cugetari si dispute au imbogatit spatiul ideatil al psihologiei.

La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui urmator se impun ca nume de referinta in psihologie:

- W. James (1842 - 1910), fondatorul scolii pragmatista si autor al unor importante lucrari despre constiinta:

- I.P. Pavlov (1849 - 1936), prin teoria conditionarii clasice;

- P. Janet (1859 - 1958), fondator al curentului behaviorist.

- E.L. Thorndike (1874-1949), autor al teoriei conexionaste (invatarea prin relatia S-R);

- M. Wertheimer (1880 - 1943) prin contributii la curentul configurationist (gestaltist)

- K. Lewin (1890 - 1967), autor al teoriei campului psihologic;

- S. Fred (1856 - 1939) pariintele psihanalizei si autori al unor lucrari de referinta in problemtica instinctelor;

- L.S. Vagotski (1893 - 1934), cu lucrari referitoare la rolul socialului in dezvoltarea pizca etc.

Mijlocul secolului XX este marcat de activitatea stiintifica si ideile unor prestigioase personalitati ca:

J. Piaget (1896 - 1980), creador de scoala si autor a numeroase lucrari referitoare la geneza inteligentei, mecanismele gandirii si structuralismul genetic;

G.W. Allport (1897 - 1967), cu interesante Studio asupra personalitatii si creativitatii;

J.P. Guilford, cu un model original al inteligentei(modelul tridimensional)

C. Rpgers, (1902 -1987), fondator al psihologiei umaniste (alaturi de R. Maslow si E. Fromm);

A.N. Leontiev (1903 - 1979) cu contributii originale la problema dezvoltarii psihice;

A.R. Luria (1902 - 1978), cu lucrari de referinta in problemtica fundamentelor neurofiziologice ale functiilor psihice;

R. Zazzo (1910 - 1995), care introduce conceptul de heterocronie evolutiva pentru explicarea unor forme de debilitate mentala si multi alti autori.

A doua jumatate a secolului XX reprezinta pentru psihologie o peritada de acumulari cantitative, dar si de profunde transformari calitative. Sub presiunea unor necesitati practice (de selectie si orientare profesionala, consiliere scolara, managementul resureselor umane etc.), dar si a progreselor inregistrate de alte stiinte (teoria generala a sistemelor, teoria informatiei, logica matematica, neurologia, lingvistica s.a. psihologia s-a vazut obligata sa procedeze la redefinirea unor concepte traditionale si la introducerea altora noi. Avantajele oferite de calculator i-au peris accesul la strategii si metode de lucru extrem de rafinate, capabile sa releve cu maxima obiectivitate caracteristicile diverselor dimensiuni ale psihicului.

Prin anvergura cercetarilor intreprinse si prin semnificatia epistemologica a descoperirilor sale, psihologia a reusit sa depaseasca stadiul de "cenusareasa" a altor discipline (filosofie, fiziologie etc.) si sa devina o mare stiinta (Golu, 2000, p. 19)

Un moment de referinta in historia psihologiei in reprezinta anul 1967, cand sunt puse - prin lucrarea Cognitive Psychology a lui U. Neisser - bazele unei noi paradigme in domeniu. Aparitia psihologiei cognitive un a fost un fenomen intamplator, ci mai degraba unul necesar, determinat de interesul si preocuparile unor specialisti din cele mai diverse zone ale cunoasterii (matematica, logica, lingvistica, antropologie, neurostiinte etc.), pentru problema mecanismelor de procesare a informatiei. Sintagma psihologie cognitiva semnifica atat studiul sistemului cognitiv uman si al subsistemelor sale (memoria, gandirea, limbajul etc) cat si un mod specific de abordare a tuturor celorlalte structuri psihice (afectivitatea, motivatia, comportamentul social etc). Este stiinta care studiaza mecanismele sistemului de procesare a informatiei, modul in care un anumit input induce un output specific (Miclea, 1994, p. 5-6)

In Romania constituirea psihologiei ca stiinta experimentala si aplicata se asociaza cu numele unor personalitati ca:

E Gruber (1861 - 1896), care infiinteaza la universitatea din Iasi, in anul 1893, primal laborator de psihologie experimentala sin tara noastra

C. Radulescu-Motru (1868 - 1957), autor a numeroase Studio si lucrari stiintifice (intre care Problemele psihologiei, o veritabila opera stiintifica) si fondatorul primului laborator de psihologie al Universitatii Bucuresti (anul 1906)

FL. Stefanescu-Goanga (1881 - 1958) parintele institutului de psihologie experimentala, comparata si aplicata, infiintat in anul 1922 in cadrul Universitatii din Cluj si autor al unor remarcabile lucrari privitoare la emotii si sentimente, la actiunea culorilor asupra afectivitatii.

Contributii de seama la dezvoltarea in continuare a psihologiei romanesti au avut:

M. Ralea (1896 - 1964)

G. Zapan (1897 - 1976)

P. Popescu-Neveanu (1926-1994), in cadrul Universitatii din Bucuresti

Al. Rosca (1906 - 1996)

B. Zorgo (1916 - 1980)

N. Margineanu (1905 - 1980) la Universitatea clujeana;

V. Pavelcu (1900 - 1983)

I. Holban (1916 - 1995) in Central universitar Iasi, s.a.

Sarcinile psihologiei

Ca stiinta cu o sfera larga de cuprindere psihologia isi asuma raspunderea investigarii si rezolvarii unor sarcini si probleme extrem de diverse, complexe, adesea incomode, unele cu carcter predominant teoretic, altele mai apropiate de practica, de activitatea concreta a persoanelor sau grupurilor sociale.

Din prima categorie fac parte: reliefarea, descrierea si clasificarea "elementelor" constituitive ale sistemului psihic; descoperirea si valorificarea legilor obiective care guverneaza activitatea psihica; cunoasterea si influentarea factorilor si conditiilor care determina sau contribuie la formarea si manifestarea structurilor si insusirilor psihice si, in fine, dar un in ultimul rand, situarea sau pozitionarea obiectului sau de Studio in contextul mai larg al domeniilor cunoasterii umane.

Reliefarea, descrierea si clasificarea obiectelor sau fenomenelor apartinatoare unui domeniu al realitatii constituie sarcina de la inceput a oricarei discipline stiintifice. Psihologia s-a desprins din corpul vast al filosofiei si a facut primii pasi pe drumul devenirii sale ca ramura a stiintilor socio-umane odata cu investigarea metodica si incercarea de grupare, de sistematizare a conexiunilor complexe dintre senzatii, perceptii si timp de reactie (experimntele lui W. Wundt), dintre stimuli si reactiile comportamentale (behaviorismul si scoala lui I.P. Pavlov), dintre invatare si dezvoltare (L.S. Vagotski si J. Piaget) etc. Descrierea si clasificarea sunt operatii care duc atat la cunoasterea insusirilor semnificative ale obiectelor si fenomenelor investigate, cat si la reliefarea relatiilor spatiale, temporale, de ordine si succesiune ale acestora. In psihologie se practica atat descrierile calitative centrate pe aspectele de spacialitate, originalitate si individualitate cat si cele cantitative, care vizeaza marimea, volumul, frecuenta sau alti indicatori asemanatori. Descrierile calitative vizeaza aspecto precum definirea operationala a conceptelor, formularea lor in termeni observabili si actionali iar cele cantitative, indica masura unor caracteristici (Zlate, 1996, p. 145; Baban, 2002, p. 157-166).

Sarcina de baza a oricarei stiinte, deci si a psihologiei, consta in descoperirea si valorificarea legilor care guverneaza domeniul de care se ocupa. Legile pe care le studiaza psihologia au un carcter obiectiv, adica procesele, actele si fenomenele psihice, activitatea psihica in general, un se desfasoara la intamplare dupa bunul plac sau liberal arbitru al unei persoane sau al unui grup social. Dimpotriva, la baza formarii si manifestarii intregului sistem psihic stau anumite cauze, anumite regularitati, unele cunoscute, altele inca ascunse. Este, de exemplu, cat se poate de clar faptul ca atentia subiectului un poate fi orientata simultan asupra a doua sau mai multe activitati la fel de dificile si neautomaizate.

Sau, o alta lege: reproducerea este intotdeauna mai dificila decat recunoasterea. Cercetarile intreprinse pana in prezent au reusit sa demonstreze existente a numeroase legi in sfera cunoasterii, afectivitatii, motivatiei, etc. Asa sunt, de exemplu, legile adaptarii senzoriale, efectului, trebuintei, pregnantei, optimului motivational, s.a.

Majoritatea legilor psihologice sunt grevate de relativitate sau, altfel spus,ele un au un carcter strict determinist (ca in cazul legilor fizicii sau matematicii), ci unul statistic, probabilist, ceea ce inseamna ca pot sa apara excceptii de la regula generala, ca anumite cazuri individuale se pot manifetsa diferit fata de ansmablu din care fac parte. Legea repetitiei, de exemplu, sta la baza oricarei forme de invatare, dar exista si cazuri cand un eveniment, o imagine, o informatie ramane pentru totdeauna in memoria subiectului, fara nici o repetitie, pe baza unei singure receptari.

Psihologul francez M. Pradines distinge:

a.      legi de functionare a fenomenelor psihice (adaptarea senzoriala, sensibilitatea diferentiala, repetitia)

b.     legi de compozitie, organizare sau structura (pregnanta, similitudinea, contiguitatea)

c.      legi de dezvoltare (stadiile dezvoltarii intelectuale si afective, reversibilitatea operatorie etc.) (cf. Popescu-Neveanu, 1980, p. 54-57)

Rezolvarea sarcinilor referitoare la cunoasterea si influentarea factorilor implicati in formarea si manifestarea diferitelor procese psihice reprezinta un posibil raspuns la spinoasa problema a naturii si emergentei psihcului omului, in general. Abordand psihicul ca o functie a creieruluisi totodata, ca o modalitate de reflectare subiectiva a realitatii obiective, sarcina la care ne referim poate fi infaptuita prin investigarea a doua categorii de date:

a.      unele referitoare la particularitatile structurilor neuro-fiziologice suportive, inclusiv la consecintele maturizarii acestora asupra diferitelor procese si manifestari psihice

b.     altele care vizeaza rolul factorilor de mediu in care apare, se dezvolta si actioneaza individul sau grupal social

Ideea ca psihicul si creierul sunt strans legate , ca procesele si manifestarile psihice depind de starea si functionalitatea sistemului nervos, strabate ca un fir rosu gadirea si practica sociala. Insa Galenus (sec II i.e.n.) considera viata psihica ca rezultat al unor combinatii, la nivelul ventriculilor cerebrale, intre fluidele externe si cele interne . Sase secole mai tarziu, Nemetius, emite, in forma explicita, idei neurolocalizationiste: ventriculul anterior ar reprezenta sediul fanteziei, cel mijlociu - al gandirii, iar cel posterior - al memoriei (cf. Popa, 2000, p. 31). Desi situat pe o pozitie dualista, Descartes un ezita sa stabileasca legaturi intre suflet si corp, sa explice procesele gandirii pe baza legilor mecanicii. Numeroasele observatii clinice si interventii chirurgicale asupra creierului, efectuate in ultimele doua secole, au permis acumularea unui volum impresionant de date cu privire la relatiile dintre psihic si dubstratul sau material. Fara a se identifica cu procesele care au loc la nivelul celulelor nervoase si a relatiilor dintre acestea, manifestarile psihice raman, totusi, dependente de integritatea anatomica si functionala a sistemului nervos, de normalitatea conexiunilor acestuia cu toate celelalte sisteme si subsisteme care alcatuiesc de arhitectonica corpului uman.

Din a doua categorie fac parte acele sarcini, probleme si obiective care au o legatura directa cu unul sau altul din domeniile majore ale existentei sau la intersectia cu alte stiinte, numeroase ramuri si specializari. Tabelul urmator (nr. 1) exprima sintetic un asemenea fenomen.

Tabel 1. Ramurile psihologiei

Pentru realizarea sarcinilor asumate, fie acestea teoretice sau practice (aplicative), psihologia se sprijina un numai pe datele rezultate din cercetari proprii, ci si pe cele apartinand unor stiinteinvecinate, cum sunt: biologia, fiziologia, neurologia, logica si chiar matematica. La randul lor, aceste discipline beneficiaza de datele ideile si modelele investigative oferite de psihologie.

Psihologia un se poate desprinde total de stiintele sociale, intrucat viata psihica a omului ramane in permanenta conditionata de imprejurarile ambientale ale existentei sale, formarea si manifestarea personalitatii se desfasoara in climatul si sub "presiunea" influentelor exercitate de familie, vecinatate, scoala, institutii culturale etc. prin interactiunea factorilor ereditari cu cei caracteristici mediului socio-cultural in care apare si se dezvolta individul.

Intre psihologie - ca disciplina centrata pe studierea spectelor fundamntale ale psihicului si ramurile sale aplicative exista numeroase si stranse relatii de interdependenta. Studiind legitatile generale ale fenomenelor psihice, psihologia ofera o baza solida pentru rezolvarea a numeroase probleme de care se ocupa diferitele sale ramuri. Reltia este si invers in sensul ca, solutionand problemele practice diversele ramuri aplicative faciliteaza extragerea si fundamentarea unor idei si adevaruri de care se intereseaza psihologia generala.

Metodele psihologiei

Cuvantul metoda isi are originea in limba greaca veche ("meta" inseamna spre sau catre, iar "odos" - care, drum) si semnifica, drumul sau calea de urmat pentru atingerea unor scopuri sau obiective. Metoda vizeaza cu precadere latura executiva a actiunii, reprezinta maniera concreta de lucru in vederea obtinerii unor rezultate scontate. Orice metoda are un carcter instrumental si serveste unor obiective de informare, interpretare, interventie sau transformare. Metoda defineste calea, structura de ordine sau programul dupa care se regleaza actiunea in vedea etingerii unui scop (Zlate, 2000, p. 116) "In sens general, prin metoda se intelege calea d a dobandi adevarul depre un lucru sau fenomen, sau de agsi si formula rasmunsuri veridice (verificate)la intrebari de genul: "ce?", "cum?", "de ce?","pentru ce?". Structural, ea cuprinde un set de principii si conditii logice, care intemeiaza si orienteazaactul cunoasterii, si un set de procedee si tehnici de investigatie, masurare si prelucrare/interpretare" (Golu, 2004, p.26)

Spre deosebire de alte doemnii, cum ar fi, de exemplu, fizica, chimia sau chiar historia, metodele folosite in psihologie se caracterizeaza printr-o mare diversitate si complexitate. Psihologia este stiinta cu cele mai numeroase, diversificate si plastice metode de cercetare, diagnoza si aplicare (P.Popescu Neveanu, 1978, p. 447). Principalele metode folosite in psihologie sunt:

observatia,

experimentul,

metoda testelor,

chestionarul,

metoda biografica,

analiza produselor activitatii,

interviul si convorbirea,

metoda genetica si cimpoarata,

metoda modelarii si simularii, s.a.

Metodele psihologiei pot fi grupate/clasificate in functie de mai multe critarii:

a.      dupa caracterul lor: metode obiective si subiective

b.     dupa specificul relatiilor investigate: cantitative si calitative

c.      dupa natura relatiei dintre cercetator si subiect: directe si indirecte

d.      dupa scopul (obiectivul) urmarit: de rezolvare si prelucrare a informatiilor, de diagnoza si prognoza, de cercetare si aplicativitate etc. (Zlate, 2000, p. 117)

Metoda observatiei

Observatia reprezinta cea mai veche si cea mai larg folosita metoda de cunoastere a realitatii. Culegera de date cu ajutorul simturilor ramane un atribut al tuturor fiintelor si o conditie a adaptarii lor la mediul inconjurator. Observarea devine insa o metoda stiintifica de cunoastere doar atunci cand examinatorul:

formeaza scopuri clare

elaboreaza si aplica programe de lucru realiste

foloseste mijloace sau instrumente adecvate pentru obtinerea, pastrarea si valorificarea datelor rezultate din relatia cu obiecul activitatii sale .

Existenta ipotezelor de lucru diferentiaza observatia stiintifica de forma sa empirica.

Observatia poate sa ia forme diferite in functie de criterii ca:

prezenta sau "absenta" observatorului (directa sau indirecta)

modul de implicare a observatorului (activa sau participativa si respectiv "pasiva")

orientarea actului observational (autoobservatia si observatia propriu-zisa)

durata observarii (continua si discontinua)

obiective urmarite (integrala sau selectiva)

numar de persoane vizate (individuala, pe grupe mici sau clase de elevi) etc.

Comparativ cu alte metode de cunoastere observarea prezinta urmatoarele avantaje:

este accesibila unui numar mare de utilizatori;

permite cunoasterea obiectului in contextul obisnuit al existentei sale, inclusiv a manifestarilor comportametale in conditii naturale de viata si activitate;

un necesita - cu unele exceptii - cheltuieli materiale si eforturi financiare deosebite;

poate fi utilizata in raport cu obiecte si situatii foarte diferite iar la nevoie, uneori, poate fi repetata

Ca limite sau dezavantaje mentionam:

influentarea rezultatelor cunoasterii si subiectivismul observatorului (experienta, opinii, sentimente etc.)

durata pera mare sau dimpotriva, excesiv de redusa pentru aparitia si manifestarea unor fenomene sau aspecte relevante ale obiectului,

irepetabilitatea unor caracteristici in momente si contexte diferite, s.a.

Pentru a retine si fixa aspectele semnificative ale obiectului suspus cunoasterii, se recomanda recurgerea la grilele sau la fise de observare. Acestea sunt instrumente de lucru care cuprind serii de intrebari sau caracteristici retinute pe baza de experienta prcatica sau criterii metrice stiintific stabilite si care servesc atat la orientarea datelor. In scoala, mai frecvent folosite sunt fisele pedagogice si psihopedagogice, colective si individuale. (Turcu si Turcu, 1999; Zlate, 2000).

Metoda experimentului

Experimentul reprezinta metoda cea mai precisa pentru reliefarea relatiilor dintre aspectele psihice investigate. El se instituie pe baza unei idei, a unei intrebari sau ipoteze de lucru si se desfasoara ca o succesiune de actiuni structurate dupa un plan bine precizat, care reuseste cobinatiile posibile ale mai multor factori sau variabile. Dintre acestea, unele sunt considerate drept cauze (=variabile independente) iar alele ca rezultate sau efecte (= variabile dependente). Primele un sunt altceva decat stimuli ai caror valori pot fi modificate de experimentator sau de factori naturali. Asa cum sunt de ex, culoarea, sunetul, cuvantul, imaginea, varsta, sexul, experienta anterioara, s.a.

Modificarile produse de acesti stimuli in activitatea psihica a subiectului poarte numele de variabile dependente. Ca exemple mentionam:

timpul de reactie

coordonarea manuala

capacitatea de comunicare

memorarea

intelegerea

rezolvarea de probleme

reusita scolara, s.a.

Comparativ cu alte metode, experimentul psihologic reprezinta cateva avantaje majore: provocarea si, eventual repetarea fenomenului in conditii bine definite, posibilitatea varierii factorilor stimulativi si inregistrarea modificarilor aparute, obtinerea de date comparabile, ca urmare a existentei loturilor experimentale si de control s.a.

Ca dezavantaje sau limite ale metodei iin discutie mentioam:

situarea subiectului intr-un mediu artificial (in cazul experimentului de laborator),

dificultatea izolarii variabilelor (in cazul experimentului natural)

dificultati in motivarea subiectilor s.a.

Raportul avantaje limite poate fi imbunatatit prin :

formularea corecta a problemei de cercetat

precizarea clara a ipotezelor de lucru asumate

delimitarea conditiilor de desfasurare

instruirea corecta a problemei de cercetat

precizarea clara a ipotezelor de lucru asumate

delimitarea conditiilor de desfasurare

instruirea corecta a participantilor

"masurarea", inregistrarea fidela a datelor, s.a.

Pe scut, experimentul psihologic poate fi reprezentat ca in figura nr.

C.t./p