PERSONALITATEA IN CONTEXT EDUCATIONAL

Teoriile referitoare la evolutia ontogenetica a persoanei umane sunt multiple si diversificate. In cele ce urmeaza se redau acele modele ipotetice ale procesului devenirii personalitatii, pe care le consider a fi complementare si compatibile intre ele, in descrierea aceleiasi realitati din perspective diferite.

1. Delimitari conceptuale

Vasile Pavelcu (1970) prezinta o schema a treptelor de existenta a lumii in care diferentiaza urmatoarele categorii: materialul - care exista, vegetalul - care exista si traieste, animalul - care exista, traieste si simte, iar in varful piramidei aseaza omul, care traieste, simte si gandeste. Corespunzator particularitatilor fiecarei categorii, pentru elementele singulare ale acestora se folosesc notiuni diferite; elementul material este un obiect, elementul biologic, vegetal si animal este un individ, iar elementul uman este o persoana.

Categoriile mentionate pot fi organizate in sisteme naturale sau sisteme artificiale; de exemplu, un lac sau o stanca pot fi naturale, zamislite intr-o evolutie indelungata, necontrolata de om, sau pot fi artificiale, realizate de om cu un anumit scop urmarit de acesta; o floare sau un pom pot fi rezultatul unei evolutii controlate de om, la fel si animalele pot fi salbatice (naturale) sau domestice ("artificializate" de interventia controlata a omului). Orice sistem natural in evolutia sau organizarea caruia a intervenit controlul uman, are diferite grade de artificializare; astfel, pasarile domestice care cresc in cvasilibertate intr-o gospodarie taraneasca sunt mai putin artificializate decat pasarile care cresc intr-o hala agro-industriala, a caror evolutie este dirijata de om, de specialist. Caracteristic sistemelor naturale este faptul ca fiecare element este un unicat, fiecare piatra, fiecare munte, fiecare poiana are propria sa identitate. Spre deosebire de sistemele naturale, cele artificiale - din categoria sistemelor materiale - au serii de elemente identice: o anumita unealta, masina, instrument, adapost, imbracaminte etc. pot fi reproduse la infinit. Capacitatea de a reproduce sisteme materiale artificiale este un atribut specific uman; paradoxal, productia de serie este produsul creativitatii umane. Aceasta capacitate este operanta doar in lumea anorganica, deoarece in sistemele vii, indiferent de nivelul de organizare si gradul de complexitate ale acestora, datorita tendintei inerente spre autoreglare si autoorganizare, reproducerea identica a fiintelor este imposibila. Se poate spune ca sistemele din categoria celor naturale si sistemele vii, atat cele naturale cat si cele artificializate, sunt formate din elemente care-si au propria identitate, deci din individualitati. Varietatea infinita a modalitatilor de structurare a caracteristicilor umane a impus folosirea unor notiuni diferite de desemnare a elementelor singulare ale speciei, functie de sistemul de referinta in coordonatele caruia este redata problema omului.

Astfel, din perspectiva determinarii sale biologice, omul este un individ si prezinta aceleasi caracteristici structurale si functionale, variabile doar in limitele particulare speciei. Din perspectiva psihologica si/sau sociologica, omul si numai el este o persoana ce poate fi incadrata intr-o categorie statistica: biologica (varsta, sex, stare de sanatate), psihologica (categorii temperamentale, structuri aptitudinale, categorii valorice) sau sociologica (status si rol profesional, familial etc.).

Notiunea de personalitate are in vedere individualitatea umana unica, irepetabila, anticipativ modificatoare a mediului, deci creatoare, in integralitatea determinarilor sale biopsiho- socio-culturale.

Finalitatea activitatii instructiv-educative in epoca contemporana consta in formarea si dezvoltarea personalitatii creatoare, deoarece, cu toate ca lumea exista in si prin elementele sale substantiale, energetice si informationale, lumea noastra contemporana, in spatiul accesibil omului, este ceea ce este, are ceea ce are si poate deveni ceea ce va fi, doar prin contributia creatoare a personalitatii, care mediaza actiunea fortelor fizice si spirituale la toate nivelurile.

Complexitatea fenomenului "personalitate" ridica foarte mari dificultati in fata incercarilor de definire a acesteia din perspectiva unei orientari stiintifice sau a unei discipline. Sunt cunoscute nenumarate demersuri, fiecare focalizand o anumita secventa, o fateta sau un moment mai mult sau mai putin integrabil si operational in cercetarile teoretice si aplicatiile din domeniu. In ceea ce priveste disciplinele care se ocupa prioritar cu problematica personalitatii, se pot mentiona psihologia personalitatii, care are in vedere diferentele interindividuale (la varste comparabile) si psihologia dezvoltarii, care urmareste prioritar modificarile intraindividuale ale personalitatii pe parcursul evolutiei ontogenetice. Din perspectiva activitatii instructiv - educative ambele directii sunt la fel de importante, deoarece in proiectarea si realizarea activitatii educative trebuie sa se tina seama atat de particularitatile de varsta ale clasei (grupului) cu care se lucreaza, cat si de particularitatile individuale ale fiecarui elev. Profesorul trebuie sa cunoasca particularitatile individuale ale elevilor nu in vederea minimizarii diferentelor pentru a modela o "persoana" eficienta, ci in sensul cultivarii acestora pentru a modela o diversitate de personalitati creatoare (novatoare) orientate spre dezirabilitate si progres social.

2. Orientari teoretice

Personalitatea se formeaza pe parcursul dezvoltarii individuale, in relatia dintre persoana si mediul complex, pe baza disponibilitatilor native specifice ale fiecarei individualitati. Relatia persoana-mediu este vazuta diferit de orientari teoretice consacrate in psihologie. Se prezinta in cele ce urmeaza clasificarea pozitiilor teoretice de pe care a fost abordata problema acestei relatii in literatura de specialitate, dupa K. Riegel (1972, cf. Oerter, Montada, 1982). Conform acestei interpretari, atat persoana cat si mediul pot fi concepute fie ca participanti activi, fie ca participanti pasivi in dezvoltarea personalitatii. Dihotomizarea factorilor permite identificarea a patru variabile care, combinate doua cate doua, definesc urmatoarele orientari teoretice:

a. Teorii endogenetice - in acceptiunea carora activismul persoanei si al mediului nu sunt vazute drept conditii necesare pentru dezvoltare. Modificarile in timp ale personalitatii se reduc la fenomenul maturizarii care, in acceptiunea lui Gesell, este mecanismul reglator, care mentine balanta si directia evolutiei in fata conditionarilor externe ale mediului salvand tiparele de baza ale evolutiei individuale. Dintr-o asemenea perspectiva, persoana s-ar dezvolta intr-un mod predeterminat de particularitatile sale constructive native, indiferent de caracteristicile interventiilor educationale (durata, intensitate, continut, orientare etc.); mediul ofera doar sarcinile pentru realizarea corespunzatoare a competentelor si motivelor, conform programului nativ.

b. Teoriile exogenetice - au in vedere activismul mediului si pasivitatea persoanei. Intregul univers conceptual si actional al persoanei se dobandeste prin experienta, dupa modelul reproducerii pe plan intern a lumii exterioare. Pe plan mental apar reproduceri ale realitatii, cu obiectele, fenomenele si relatiile sale; chiar si "legaturile" mentale sunt reflectari ale contiguitatii externe a elementelor. Personalitatea ar fi "efectul" influentelor externe, trecerea de la o stare la alta, o evolutie continua care inregistreaza, neselectiv, toate modificarile din mediu. Dintr-o asemenea perspectiva, prin conditionare externa se poate obtine orice modificare interna. Interventia instructiva ar avea deci puteri nelimitate; conditii externe identice ar duce la efecte identice si astfel ar fi posibila realizarea unor personalitati "standard".

c. Teoria stadiala constructivista - a carei exponent principal este psihologul elvetian Jean Piaget - vede omul in interactiunea lui activa cu mediul. Omul influenteaza mediul prin actiunile sale si este la randul lui influentat de acesta, dar niciodata mecanic, direct, ci intotdeauna mijlocit de propriile experiente si interpretari despre relatiile mediale. Dezvoltarea devine intr-o asemenea acceptie o autoconstruire; omul are nevoie de mediul extern, de "provocarile" acestuia, dar mediul nu determina dezvoltarea personalitatii, doar o influenteaza, mai mult, mediul extern este construit de om ca model intern. In fiecare stadiu (etapa) al dezvoltarii sale, omul intelege (reprezinta, modeleaza pe plan intern) realitatea in masura posibilitatilor individuale specifice de cunoastere si actiune; mediul are un rol pasiv oferind doar posibilitatea exersarii instrumentelor psihice de cunoastere si actiune specifice varstei. Pentru dezvoltare, omul nu are nevoie de motivare externa, instrumentele de cunoastere insele tind spre exersare si transformare, astfel declanseaza si orienteaza "din interior" actiunea. Rezolvarea sub aspect instrumental a problemelor specifice unui anumit stadiu (prin acumulari cantitative) duc automat la stadiul urmator de dezvoltare (prin salt calitativ). Orice competenta castigata isi cere dreptul la manifestare si se manifesta indiferent de obiectul activitatii, determinand evolutia intr-un anumit stadiu si trecerea la unul superior, adica dezvoltarea.

Autoconstruirea este in acelasi timp evolutie si dezvoltare realizate prin forte proprii. Implicatiile unei asemenea acceptiuni asupra activitatii instructiv-educative este benefica, deoarece aduce in atentie urmatoarele probleme: necesitatea intelegerii modalitatilor de actiune ale persoanei in raport cu mijloacele de cunoastere specifice varstei si rolul activismului personal in dezvoltare (autoformare).

d. Teoriile interactioniste - atribuie rol activ in procesul de evolutie a individualitatii, atat persoanei, cat si mediului. Acest lucru devine posibil deoarece sistemul psihic nu este privit izolat de celelalte sisteme mediale, ci intr-o unitate integrala. Din perspectiva acestor teorii, intre dezvoltarea persoanei si transformarile mediului nu este o legatura unilaterala; modificarile unui element produc restructurari de diferite dimensiuni la nivelul celorlalte elemente si al ansamblului. Caracterizarea sistemului psihic intr-un capitol ulterior este prezentat din perspectiva acestei interpretari. Interventia instructiv-educativa realizata dintr-o asemenea perspectiva nu va mai vedea in persoana asupra careia se exercita un "obiect" imperfect ce trebuie modelat prin anumite demersuri algoritmizate pentru a realiza transformarile urmarite, nici un subiect care se autoconstruieste independent de contextul in care evolueaza, ci un subiect viu, sensibil si creativ, care cere o tratare diferentiata si specifica.

Dezvoltarea este in acelasi timp creatie (sociala) si autocreatie realizata pe seama relatiilor de complementaritate intre sistemul psihic si cel social, de asemenea a relatiilor de compensare intrasistemice, la nivelul superior de integrare a sistemelor, cel socio-cultural, in tendinta acestuia spre echilibru intern si extern.

Trecerea de la o stare la alta a sistemului de personalitate este o permanenta devenire, ea fiind determinata nu numai de ceea ce este sistemul actual, fizic, psihic sau social, nu numai de ceea ce a fost experienta complexa a persoanei si societatii, ea este determinata si de ceea ce vrea, persoana si societatea, sa fie acea personalitate in viitor.

Daca se formuleaza intrebarea "Care este rolul profesorului in activitatea instructiv-educativa din perspectiva fiecareia dintre aceste teorii ?", raspunsurile care se impun pot contribui semnificativ la alegerea unei pozitii teoretice care sa structureze atitudini profesioniste in activitatea educativa.

3. Abordarea sistemica a personalitatii

Caracterizarea generala a sistemului psihic

In definirea lui Ludwig von Bertalanffy (1968), pionier al teoriei generale a sistemelor, sistemul este "orice ansamblu de elemente aflate intr-o interactiune ordonata" (neintamplatoare). Intr-o definire mai sugestiva din punct de vedere didactic, prin sistem se intelege "orice grupare de elemente (indiferent de natura lor) circumscrise in limitele anumitor coordonate spatio-temporale si caracterizata printr-o anumita finalitate". Mentionarea explicita a necesitatii raportarii ansamblului la anumite coordonate (repere), sugereaza relativitatea calitatilor de sistem si element; ceea ce este sistem intr-o anumita referinta poate deveni element la un nivel mai ridicat de generalizare si invers. De exemplu, un organism viu este sistem in raport cu tesuturile si organele sale interne, dar devine element in raport cu realitatea biologica a speciei sale; un elev este un sistem in raport cu corpul, simtamintele, sarcinile si actiunile sale, dar devine element in raport cu clasa de elevi din care face parte. In cazul sistemelor complexe, la nivele superioare ale organizarii materiei vii se poate vorbi despre subsisteme, ansamble de elemente cu functii proprii, integrate in realizarea finalitatii sistemului de ansamblu.

Legatura dintre elementele sistemului se realizeaza printr-o transmisie de energie (mecanica, electrica, termica), sau la un nivel superior de organizare prin comunicatie semantica. Legaturile de natura energetica si informationala dintre elemente permit delimitarea sistemului de mediul sau. Sistemul poate fi descris si prin legaturile sale externe cu mediul; conditia functionarii acestor legaturi consta in realizarea unui grad minim de compatibilitate care sa permita comunicatia energetica sau informationala.

Datorita legaturilor sale interne, corelative, sistemul psihic este un sistem integral, spre deosebire de sistemele mecanice de exemplu, care sunt sisteme aditive, in care elementele isi pastreaza identitatea in conditiile coparticiparii la functionarea ansamblului. Specific sistemelor integrate este independenta relativa a ansamblului in raport cu elementele componente, datorita proprietatii de autoreglare care permite "mentinerea unei stari de echilibru in anumite conditii de mediu si refacerea acestuia in cazul perturbatiilor, compensarea prin mecanisme si forte proprii a unor legaturi sau elemente deteriorate, tendinta antientropica (opozitia fata de actiunea legii transformarilor ireversibile)" (M. Golu, A. Dicu, 1972).

Datorita autoreglarii, sistemele integrale devin stabile - continua sa-si mentina echilibrul in conditiile instabilitatii elementelor - si adaptabile - continua sa-si mentina echilibrul in conditiile instabilitatii mediului. Stabilitatea si adaptabilitatea alaturi de fiabilitate, care desemneaza durata functionarii eficiente a sistemului, contribuie la calitatile generale ale sistemului. Intre anumite limite ele se exprima in masura diferita la persoane diferite. Specific sistemului psihic uman este integritatea de gradul trei, ceea ce inseamna ca, la legaturile primare existente intre elementele componente si la cele secundare elaborate in cursul existentei biologice prin mecanismul conditionarii, se adauga ansamblul legaturilor de ordinul al treilea, structurate pe baza sensurilor conditionate social-istoric si instrumentate de limbaj, adica a semnificatiilor.

Sistemul psihic uman poate fi caracterizat ca un sistem deschis, hipercomplex, dinamic si probabilist, capabil de autoreglare constienta si transformare creatoare a mediului extern si intern. Sistemul psihic uman tinde spre autoorganizare pentru mentinerea stabilitatii interne si a echilibrului cu mediul sau, intregul comportament mediat de acest sistem fiind inscriptibil activitatii adaptative.

A. Sistemul de personalitate

Abordarea sistemica a personalitatii implica descrierea acestuia prin caracteristicile generale ale sistemelor (I. Moraru, Gh. Iosif, 1976), anume:

- caracteristicile de intrare;

- caracteristicile de iesire;

- structura elementelor - sub aspectul componentelor si al organizarii lor unele in raport cu altele:

- functia generala realizata de sistem in actiune.

a. Intrarile sistemului psihic sunt asigurate de elementele informationale receptionate de catre analizatori (subsisteme de receptie ale sistemului psihic) specializati pentru decodificarea anumitor forme de energii si transformarea lor in impuls nervos, purtator de informatie. Aceste informatii au rolul de a declansa sau modifica activitatea psihica, fiind stimuli ai acesteia. Ele pot fi de origine externa, stimuland sistemul pe cale vizuala, auditiva, olfactiva, sau pot veni din interior sub forma unor impresii tactil- kinestezice, gustative, a unor senzatii fiziologice (foame, sete, durere),cognitive (curiozitate) sau afectiv-voluntare (dorinte, intentii). La nivelul sistemului, informatia sufera o prelucrare complexa la diferite niveluri de organizare, unde se stocheaza in structuri diferite, mai mult sau mai putin stabile. Sistemul psihic este un urias rezervor informational, genetic si dobandit, din care nimic nu se pierde, tot ce intra se transforma intra- sistemic; calitatea sistemului psihic de a stoca informatia intrata si de a se folosi de ea in activitatea de autoreglare sta la baza educabilitatii. Nu trebuie ignorat faptul ca odata intrata in sistemul psihic, informatia sufera aceeasi procesare independent de valoarea ei, pozitiva sau negativa, in raport cu evolutia sistemului; nimeni nu poate garanta ca un eveniment aparent nesemnificativ nu va produce vreodata modificari comportamentale majore, sau ca o traire ori informatie "uitata", independent de modalitate (naturala sau artificiala), nu va fi actualizata vreodata, in activitatea persoanei sau produsele activitatii sale. Intre comportament si psihismul subiectiv exista o stransa unitate, in sensul ca, actele comportamentale (actiunile efective ale unei persoane, observabile din exterior) sunt interiorizate si transformate in acte subiective, de asemenea, actele subiective, interne, se exteriorizeaza si devin acte comportamentale. Interiorizarea si exteriorizarea se realizeaza la diferite niveluri de profunzime si intensitate; functie de starea psihismului subiectiv unele acte comportamentale produc prin interiorizare restructurari semnificative care influenteaza instantaneu observabil comportamentul, altele au nevoie de repetari si doar prin cumulare produc restructurari semnificative. Structurile psihice sunt inaccesibile cunoasterii directe; ele se dezvaluie in actele comportamentale. In majoritatea situatiilor, starile subiective sunt usor descriptibile pe baza actelor comportamentale, dar sunt situatii in care acest lucru se poate realiza numai printr-o analiza psihologica inalt specializata.

Important de retinut pentru profesori este diversitatea starilor interne si a modalitatilor de manifestare ale acestora; stari asemanatoare pot lua forme de manifestare diferite, de asemenea, stari diferite se pot exterioriza prin comportamente asemanatoare, la aceeasi persoana functie de situatia externa si de la o persoana la alta, functie de particularitatile acestora.

b. Iesirile sistemului psihic sunt reprezentate de comportamentele concrete (sistemul comportamental) ce iau nastere prin traducerea impulsului nervos in acte motorii, de la miscari imperceptibile, la modificari mimice, gestuale, ale pozitiei corporale, sau fiziologice ca expresii afective, in vorbe purtatoare de ganduri, idei, programe sau actiuni psihomotorii complexe.

c. Elementele sistemului psiho-comportamental pot fi exprimate printr-o notiune generala ca fenomene psihice. Pe plan conceptual elementele intregului pot fi diferentiate, in vederea cunoasterii structurii lor specifice, a rolului pe care il detin si a modalitatii lor de interactiune in functionarea ansamblului. In acceptiunea lui Popescu Neveanu, P (1987) fenomenele psihice cuprind procese si insusiri psihice.

Procesele psihice reprezinta modalitati ale conduitei specializate sub raportul continutului informational, al structurilor operationale si al formei de realizare subiectiva. Procesele sunt activitati psihice interne, complexe, cu o desfasurare discursiva, plurifazica, implicand coordonarea unor variabile independente si a altora dependente, de natura cognitiva, afectiva sau voluntara. Ele sunt definite de urmatoarele elemente: continutul informational - de exemplu perceptia sau reprezentarea opereaza cu un continut figural, gandirea cu unul simbolic, pe cand afectivitatea opereaza cu semnificatii individuale; mecanismele fiziologice si operatorii prin care se realizeaza; forma subiectiva specifica - exprimata prin "parametrii" concreti-individuali ai modelului teoretic. Efectele desfasurarilor procesuale - produsul psihic - pot fi luate in considerare secvential, atunci cand chiar procesul constituie obiectul analizei, sau integrate intr-un produs final, daca se discuta o activitate complexa; astfel se vorbeste despre percept (imaginea mentala a obiectului perceput) ca efect al perceptiei, gand ca efect al gandirii, emotie sau sentiment ca efect al afectivitatii, ori, despre oricare dintre aceste produse drept conditii ori rezultate ale unor activitati complexe, ca invatarea, jocul sau munca.

Insusirile psihice sunt "formatiuni sintetice ce deriva din procesualitatea psihica, dar sunt ireductibile la un singur proces psihic; structurari stabile, manifestandu-se relativ constant in conduita; invarianti sau particularitati ale unui proces ca ansamblu de personalitate, caracteristice pentru un anumit individ, ce se impun similar in cele mai variate imprejurari" (idem, pg. 19). Conceptualizate in diferite forme (trasaturi, caracteristici), insusirile psihice in interactiunea lor specifica definesc personalitatea la un moment dat ca structura unica si unitara. Principalele categorii de insusiri de personalitate privesc calitatile dinamice ale persoanei (temperamentul), calitatile instrumentale (atitudinale) si calitatile valorice (caracterul). Aceste categorii de insusiri au grade diferite de predeterminare functie de procedura ereditatii in structurarea lor. Cea mai puternica determinare ereditara o are temperamentul si cea mai slaba caracterul. Insusirile psihice se manifesta in anumite conditii de motivatie si atentie, in activitati psihice concrete ca jocul, invatarea, munca, activitati dominante in diferite etape de varsta. Conditiile subiective definesc starea psihica a persoanei, fiind expresia integrala a unui "moment" din desfasurarea vietii psihice, condensarea sintetica a diferitelor procese si functii psihice in jurul unei dominante individuale. Insusirile si starea psihica explica diferentele interpersonale de comportament in aceeasi situatie externa.

B. Organizarea si dinamica sistemului psihic.

Prin termenul de "organizare" se desemneaza raporturile care se stabilesc intre elementele structurii psihice in timpul functionarii sale. Specifica sistemului psihic este autoorganizarea continua prin feed-back (dinamica), evolutiva care se elaboreaza si se dezvolta prin asimilarea experientei de viata. Organizarea sistemului psihic uman respecta principiile generale de organizare ale sistemelor dinamice cu autoreglare, in stransa interactiune cu propriile principii specifice (M. Golu, A. Dicu, 1972).Deductiile teoretice realizate pe baza unor observatii empirice si constatari experimentale (hipnoza, analiza viselor, analiza greselilor, conversatia psihanalitica) au pus in evidenta organizarea ierarhica a sistemului psihic uman. S. Freud, initiatorul teoriei si metodei psihanalitice, a definit trei niveluri structurale ale psihismului, anume constientul, inconstientul si subconstientul. Nu se insista aici asupra definitiilor freudiene (acum usor accesibile celor interesati chiar in limba romana), vom reda insa acceptiunile actuale ale acestor structuri in descrierea lui Paul Popescu Neveanu (1987).

Sistemul psihic uman se caracterizeaza prin bipolaritatea dintre constient si inconstient. Constiinta implica intreg sistemul psihic uman si presupune un camp in care se suprapun imagini si semnificatii rezultand efecte de iluminare sau depasire a fenomenului (observabil) prin esential, a intamplatorului prin necesar. Campul de constiinta se organizeaza pe verticala, in varf se detaseaza un nucleu de constiinta clara, asemenea figurii intr-un camp estompat. Integrarile constiente se exprimau in intelegere sau decodificare semantica si manipulare verbala a semnificatiilor; ele cunosc un dinamism legat de fluctuatiile si concentratiile atentiei si se dezvolta procesual in forma constientizarii. Constiinta dispune de urmatoarele functii: de reflectare sau de cunoastere; de orientare spre scop; anticipativ-predictiva; proiectiva; reglatorie, in care principiul actiunii se manifesta plenar. Principiul de organizare al constientului este cel al ratiunii.

Inconstientul nu este reductibil la pulsiunile instinctive, ci are o structura intelectuala analogica celei ce apartine constiintei, intrucat se formeaza si el odata cu sistemul psihic uman. Inconstientul este centrat egotist, cunoaste dominante pulsionale, se subordoneaza mai degraba unei logici afective decat uneia cognitive, nesocoteste sistemele de referinta spatiala si temporala. Principiul de organizare al inconstientului este cel al placerii.

Intre constient si inconstient, subconstientul ocupa o pozitie intermediara, detinand fapte de memorie, deprinderi, disponibilitati operationale si deservind activitatea constienta in mod adecvat, aceasta si pentru ca este organizat in mod analog constiintei. Principiul de organizare este cel al normei sociale. Aceste niveluri structurale se caracterizeaza prin permeabilitate, mai mare intre constient - subconstient, mai mica intre constient - inconstient, care permite circulatia intrasistematica a informatiei, eliberarea constientului de sarcina controlarii pas cu pas a unor actiuni algoritmice (mers, scris, citit, socotit etc.), de informatii redundante sau inoperante, de asemenea permite patrunderea unor structuri informationale subiectiv prelucrate la niveluri profunde, proiectii ale nucleului bazal al personalitatii (intuitie, creatie).

Comunicarea intrasistemica este permanenta, ceea ce-i confera un caracter dinamic. Fenomenul este esential de retinut pentru cei ce realizeaza interventia instructiv - educativa, cu atat mai mult cu cat integritatea sistemului psihic duce la receptionarea globala a situatiilor; selectivitatea procesuala (a perceptiei, memoriei, gandirii) se refera la nivelurile diferite la care are loc acest proces. Astfel, obiectul perceput se reflecta la niveluri superioare ale constientului, iar elementele de fond la diferite niveluri ale inconstientului, mai mult sau mai putin controlabile de constient. Acest lucru face ca in procesul de invatare la fel de importante sa fie atat modalitatile de structurare sistematizata a cunostintelor, cat si forma de prezentare a acestora, semnificatia cognitiva, cat si rezonanta afectiva, subiectiva.

De regula, cumularea trairilor pozitive asimilate cresc potentialul energetic autocreator si creator al persoanei, pe cand cea a trairilor negative demobilizeaza, dezorganizeaza. Trairile afective ce insotesc activitatea umana, indiferent de nivelul la care sunt receptionate, se difuzeaza in sistem si produc modificari de stare intr-o evolutie lenta sau exploziva, cu manifestari imediate sau ulterioare, sistematice sau intamplatoare.

C. Functia sistemului psiho-comportamental.

Functia unui sistem se refera la rolul pe care ansamblul unitar de elemente il are de indeplinit in directia integrarii sale in unitati structurale ierarhic superioare. Rolul sistemului psihic este acela de a asigura echilibrul dintre individualitatea subiectiva si mediul ambiant in fiecare moment al coevolutiei celor doua subsisteme. Functia de maxima generalitate a sistemului psiho-comportamental consta in asigurarea adaptarii fiintei umane la mediu.

Adaptarea poate fi privita din doua perspective diferite, dar interdependente; ea poate desemna o stare de moment sau un proces prin care se tinde catre o anumita stare. Astfel, se foloseste termenul de adaptare pentru a desemna starea de potrivire, de armonie a unei persoane cu mediul, sau acordul dintre conduita personala si modelele de conduita caracteristice ambiantei. In sens procesual, prin adaptare se desemneaza succesiunea de operatii (actiuni, activitati) prin care o persoana devine capabila sa traiasca intr-un mediu fizic, social si cultural dat ajustandu-si comportamentul dupa cerintele acestuia, sau modificand ambianta in raport cu propriile nevoi.

Functia adaptativa poate fi realizata la diferite niveluri de eficienta, atat din punctul de vedere al persoanei, cat si al mediului. Aceeasi persoana se adapteaza diferit in contexte mediale diferite: se integreaza mai usor mediului scolar decat celui familial, este mai eficient intr-un mediu cu activitati practice decat intr-altul cu activitati teoretice. Nivelurile evolutive ale adaptarii sunt urmatoarele:

- Adaptarea confortabila, in exprimarea constructiva - atunci cand activitatea psihica se concretizeaza in interventii asupra mediului, conforme cu propriile trebuinte si aspiratii, dar si cu valorile sociale esentiale - sau homeostatica - atunci cand persoana se identifica cu cerintele si conditiile impuse de mediu, conformandu-se la ele.

- Adaptarea tensionata consta in adecvarea comportamentului la cerinte, fara ca persoana sa se identifice cu criteriile de valoare impuse de mediu. Comportamentul de conformare rezultat are un cost psihologic crescut, presupune efort voluntar nerasplatit de satisfactii autentice, esentiale pentru persoana. Prelungirea unor astfel de stari sau multiplicarea in roluri diferite face ca o astfel de adaptare sa echivaleze cu o dezadaptare psihica latenta si devine un potential factor determinant al dezadaptarii manifeste.

- Dezadaptarea comportamentala ("stricarea" starii de adaptare) consta in manifestari la niveluri de performanta sub posibilitatile persoanei, sau nepotrivite conditiilor mediului fizic, exigentelor mediului social, valorilor culturale (E. Albert- Lorincz si M.I. Carcea, 1998).