PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI

PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI

Psihlologia este stiinta care a resimtit cel mai dramatic efectele confruntarilor dintre diferitele scoli si curente in scurta sa existenta ca disciplina de sine statatoare.

In functie de natura obiectului de studiu, orice stiinta elaboreaza propriile metode de cercetare. Cu cat acesta este mai complex, mai greu accesibil observatiei si masurarii directe, cu atat mai mare devine posibilitatea ca sa apara divergente si puncte de vedere diferite, cu consecinte negative asupra unitatii interne a stiintei. Aceasta situatie a dus la gasirea si formularea unui set de principii, cu valoare metodologica generala, care sa circumscrie obiectul sau de studiu intre coordonatele aceluiasi cadru de referinta.

Principiul determinismului

In cadrul oricarei stiinte, una din intrebarile fundamentale la care se cere gasirea unui raspuns este de ce se produce un fenomen sau altul in domeniul dat? Nici psihologia nu poate ocoli raspunsul la aceasta intrebare. Ea a traversat un proces complicat de ezitari, oscilatii si exagerari intre indeterminismul absolut, psihicul fiind considerat un dat in sine, aprioric si determinismul intrapsihic (introspectionism), considerandu-se ca psihicul isi are cauza in el insusi, ajungand apoi la determinismul extern mecanicist (behaviorism), in acest din urma caz preluandu-se modelul determinist din fizica clasica.

Principiul determinismului postuleaza necesitatea interpretarii psihicului ca rezultat al actiunii factorilor externi (stimuli - mecanici, fizici, chimici sau semnale purtatoare de informatie) asupra organismului.

In psihologie avem de-a face nu cu un determinism cauzal unidirectional, ci cu unul imediat, de tip interactionist, in care cauzele sau influentele externe interactioneaza si se proceseaza (prelucreaza) prin intermediul conditiilor interne. Asa se face ca unul si acelasi stimul va produce transformari si efecte psihocomportamentale diferite, in diferite stadii de dezvoltare a unuia si aceluiasi individ. Ansamblul conditiilor interne prezinta deosebiri semnificative de la un individ la altul, ceea ce face ca unul si acelasi stimul aplicat mai multor indivizi de aceeasi varsta sa produca efecte diferite.

Datorita complexitatii cauzalitatii psihice, cele mai multe legi care guverneaza viata psihica au un caracter probabilistic (statistic). Adica, fenomenele depinzand de numerosi factori sunt influentate si de legile probabilitatii. Inseamna ca nu se poate exclude intamplarea din desfasurarea vietii psihice. Dar, intamplarea nu elimina determinismul, ea provenind din intretaierea mai multor lanturi cauzale (de ex: Un student care invata pentru examenul de a doua zi, iesind sa se plimbe, vede la un stand de carti o lucrare avand legatura cu examenul. Foiletand-o, retine unele fapte pe care a doua zi, din imtamplare, le va putea utiliza in tratarea unuia din subiecte. Iata o coincidenta favorabila). Toate actele au survenit intr-o inlantuire cauzala, dar intersectia lor nu era previzibila, avand o probabilitate foarte redusa.

Complexitatea vietii psihice se datoreste atat mediului extern, cat si ansamblului de conditii interne. In ceea ce priveste mediul extern, la componenta naturala initiala se va adauga componenta socio-culturala. Astfel, principiul determinismului extern se va completa cu principiul conditionarii social-istorice si istorico-culturale. Potrivit acestuia, psihicul uman este determinat, in structura si continutul sau, de factori socio-culturali si istorico-culturali. Acestia se concretizeaza, pe de o parte, in procesele obiectivate ale activitatii de cunoastere, de creatie si practice a generatiilor anterioare, iar pe de alta parte, in actiunea educationala speciala care se exercita asupra individului inca de la nastere de catre societate (familie, scoala, institutii profesionale, mass-media, opinia publica). Este evident faptul ca o organizare psihocomportamentala specific umana se poate asigura numai in masura in care individul comunica si interactioneaza cu mediul socio-cultural.

In ceea ce priveste ansamblul conditiilor interne, acesta este determinat de complexitatea organizarii structural-functionale a creierului uman, care permite realizarea unei procesari calitativ superioare a fluxurilor informationale externe si de superioritatea structurilor psihice elaborate, care se impica in receptionarea, prelucrarea si integrarea noilor informatii.

Pe parcursul ontogenetic se poate trece, in plan comportamental, de la determinismul extern la cel intern, de la determinare la autodeterminare, dar ipostaza primordiala si esentiala din punct de vedere metodologic este cea a determinismului extern si ea trebuie pusa la baza abordarii psihicului.

Principiul dezvoltarii

Viata presupune o permanenta transformare, o succesiune de procese prin care se realizeaza schimburi materiale si informationale intre o vietate si natura. Aceasta observatie se aplica si vietii psihice care presupune o continua activitate, o continua evolutie. Ea este mai pregnanta in primii ani de viata, se incetineste, dar nu se opreste decat aparent. De la o anumita varsta apar involutia, regresul, dar nu stagnarea. Aceasta continua transformare este in functie de dezvoltarea biologica (creierul ca orice organ isi are evolutia lui), dar mai ales intervin factorii sociali, influenta ambiantei sociale. Un rol il au chiar factorii psihologici: constiinta de sine, idealurile, sperantele care influenteaza activitatea si devenirea propriului psihic.

Jean Piaget, aratand cat de importanta este cunoasterea genezei unor operatii pentru intelegerea structurii lor, a subliniat faptul ca in evolutie se pot distinge doua procese fundamentale:

fenomenul de asimilare: conditiile mediului sunt asimilate mecanismelor pe care le poseda;

procesul de acomodare: consta in modificari ale schemelor existente pentru a se putea face fata noilor situatii.

Spre deosebire de animale, care nu transmit urmasilor experienta si acomodarile psihice, omul concretizeaza cuceririle sale in obiecte (unelte), in scrieri, documente in asa fel incat noile generatii sa poata beneficia de ele.

Principiul dezvoltarii impune o serie de exigente de ordin metodologic, printre care putem aminti:

cu cat o functie psihica este mai complexa si se situeaza la un nivel evolutiv mai inalt, cu atat intelegerea si explicarea ei reclama dezvaluirea si cunoasterea devenirii si genezei ei, a stadiilor pe care le-a parcurs pana la forma actuala (Piaget a demonstrat ca intelegerea si explicarea adevaratei naturi a operatiilor formale ale gandirii nu sunt posibile fara cunoasterea stadiilor pe care le parcurge dezvoltarea inteligentei - stadiul senzorio-motor, stadiul operatiilor concrete obiectuale, stadiul operatiilor in planul limbajului extern);

interpretarea dezvoltarii ca rezultat al interactiunii complexe, contradictorii dintre influentele mediului extern si ansamblul conditiilor interne, dintre innascut si dobandit, dintre stabil, invariant si modificabil, variabil (interactiunea dintre factorii biologici si cei culturali).

Observarea tuturor functiilor, pentru a intelege structura lor prezenta si perspectivele dezvoltarii lor, ramane o obligatie principiala pentru psihologul cercetator.

Principiul organizarii sistemice

Principiul sistemic presupune ca psihicul, in ansamblul sau, precum si diferitele sale componente desprinse ca obiect al cercetarii concrete trebuie considerate sisteme.

Bertalanffy este autorul teoriei sistemelor, pentru el sistemul fiind "orice ansamblu de elemente aflate intr-o interactiune ordonata (non-intamplatoare)".

Dar ce este un sistem? "Sistemul este un ansamblu de elemente a caror interactiune duce la aparitia unor proprietati specifice, pe care nu le poseda partile constitutive ale ansamblului". (ex: vedem in fata noastra un trandafir. De la el noi primim excitatii care afecteaza separat ochiul, simtul olfactiv, cel tactil etc. intervin si numeroase imagini din trecut; noi nu percepem totusi aceste aspecte separat, ci avem o impresie globala, intensiva, caracteristica, pe care o identificam ca fiind o planta numita trandafir).

Sistemele pot fi: inchise (nu au cu alte sisteme decat relatii energetice, schimburi de energie) si deschise (caracterizeaza fiintele vii, ele realizand cu ambianta nu numai transfer de energie, ci si schimburi de substanta si informatie). Psihicul este un sistem deschis, aspectul informational fiind cel hotarator.

Psihicul este si un sistem dinamic, in perpetua transformare. Modificarile care survin au drept urmare reorganizarea intregului. Astfel, eul formeaza un sistem. Experienta imbogatindu-se, se capata noi date, noi puncte de vedere despre propria persoana, asa incat imaginea eului evolueaza.

Psihicul formeaza si un sistem hipercomplex, avand un mare numar de elemente, fiecare din ele fiind la randul lor sisteme (subsistemul cognitiv, in interiorul caruia exista sisteme perceptive, sisteme conceptuale).

Sistemul psihic este un ansamblu autoreglabil. Efectul unei reactii psihice este comunicat centrilor nervosi, printr-o retea de comunicare inversa, ceea ce permite corectari, adaptari, ameliorari.

Principiul sistematizarii ne obliga sa nu uitam dependenta multipla a oricarui proces de alte subsisteme si de sistemul cel mai cuprinzator - persoana, eul ei. Psihicul reactioneaza intotdeauna unitar, reactiile izolate tin mai mult de stari de regresie patologica.