PSIHOTERAPIE - PROBLEMA OPTIUNII PSIHOTERAPEUTICE

Problema optiunii psihoterapeutice

I. LEGI IN PSIHOLOGIE ?

O scurta privire de ansamblu asupra psihologiei de azi ne face sa sesizam cateva aspecte importante. Constatam ca nu exista o Psihologie, ci mai multe psihologii, a caror multitudine si multiformitate deconcerteaza. In loc sa exprime fatete diferite ale aceleasi stiinte, ele par a divide Psihologia in parti, nu de putine ori, stufos elaborate si contradictorii.

Astazi, specialistii par a fi uitat importanta contributie a lui Stefan Odobleja la ceea ce el numeste stiinta psihologiei. Pentru a fundamenta psihologia ca stiinta Odobleja pleaca, bineinteles, de la concepte, principii si legi. Desi multe din ideile lui sunt discutabile, totusi, mai ales in privinta psihologiei (consonantiste) ca stiinta, el aduce contributii deloc de neglijat. Bineinteles ca o stiinta psihologica sau o stiinta a psihologiei fara concepte si legi nu ar mai fi stiinta.

Preluand din multitudinea de idei fecunde din exceptionala sa lucrare "Psihologia consonantista", putem incerca, odata cu el, sa extragem principiile, conceptele si, nu in ultimul rand, legile unei posibile psihologii ca stiinta.

Astfel, concepte precum "intensitate", "frecventa" (repetitie), "durata", "echilibru", "viteza", "extensiune" sunt principii care nu se regasesc doar in fizica, ci se pot, foarte bine, aplica proceselor si fenomenelor psihice. Mai precis, o lege poate fi derivata din fiecare categorie cunoscuta: din intensitate deriva legea amplificarii, din viteza, legea accelerarii si legea incetinirii, din durata, legea inertiei (a perseverarii, a conservarii), din egalitate, legea echivalentei, din echilibru, legea echilibrului (a nivelarii), din ajustare, legea adaptarii, din similitudine, legea armoniei (a acordului, a consonantei), din deosebire, legea contrastului (a dezacordului, a disonantei).

Dar sa vedem ce intelege Odobleja prin lege: "Sub raport psihologic, legea este o generalizare, o anticipare; asteptarea provocata de prezenta unui alt lucru. Legea este asteptarea unei repetitii . Legile sunt eventualitati posibile, aventurile eventuale si care sunt de asteptat in viata unui fenomen sau a unui lucru, fazele succesive si obligatorii in viata fenomenelor (asocierea, fecundarea lor, produsele lor, evolutia lor)".- "Psihologia consonantista", Stefan Odobleja, pag 330.

Pe scurt, pentru a defini o stiinta (in cazul nostru, psihologia), o lege trebuie sa aiba urmatoarele caracteristici:

- sa poata fi generalizata, adica prezenta ei sa fie constatata la mai multe clase de fenomene psihice. Legea este universalul si generalul. Legea este un proces generalizat, este un proces particular, ridicat la rang de proces universal.

- sa poata fi definita prin durata: adica legea sa fie elementul constant, invariabil, imuabil, neschimbator, fix. Ea trebuie sa reprezinte traditia, regula, constanta in schimbare sau uniformitatea in diversitate;

- sa poata fi definita prin frecventa: legea este frecventul, repetatul, obisnuitul. Legea este o repetitie frecventa, constanta si invariabila.

- sa poata fi definita prin procese: lege sunt concepte ale unor fenomene in timp, fenomene generice, procese generalizate la un mare numar de cazuri particulare. Legile sunt procese sau fenomene aplicate constant anumitor lucruri sau anumitor fenomene.

- sa poata fi definita prin cauza si prin efect. Legea este fie enuntul cauzei unui efect, fie legea este enuntul efectului unei cauze. Legea este cea care face legatura intre cauza si efect, explicandu-le pe amandoua.

Odobleja considera ca "fiecare lege psihica este o aplicatie la psihologie a unei legi fizice".'' Nu exista o lege proprie a psihicului: toate legile care au putut fi individualizate sunt usor reductibile la legile fizice, la legile fundamentale, universale. Psihicul este guvernate de aceleasi legi universale ca aceea care impinge raul sa curga la vale si nu in amonte.'' - op. cit, pag. 333

Chiar daca nu se poate absolutiza aceasta perspectiva, nicidecum nu se pot, totusi, ignora utilitatea si valoarea euristica deosebita a acesteia in psihologie. In plus, precum si Obobleja observase la randul sau, "legile sunt notiuni dintre cele mai comune si mai banale. Ca si peste tot in stiinta, claritatea lor a fost mistificata si opacizata de verbalismul bombastic si pedant si de folosirea unor termeni ciudati si straini, buni pentru a lua ochii, dar in detrimentul comprehensiunii"- idem.

Iata care ar fi legile care guverneaza psihicul uman, in viziunea lui Stefan Odobleja. Intrucat spatiul nu permite, ma voi limita doar la expunerea acelor legi care, in opinia mea, sunt absolut necesare si definitorii pentru psiholog. Voi tine cont de doua aspecte importante: pe de o parte, de latura de investigatie, de evaluare, de (psiho)diagnostic, iar, pe de cealalta parte, de raspuns, de "solutie", de (psiho)terapie.

1. Legea echivalentei (determinismului)

Nu exista efect psihic fara cauze (la randul lor, fizice sau psihice), precum nu exista nici cauze fara efecte psihice. In sistemul psihic uman, totul este determinat si totul va determina, la randul lui. Fiecarei cauze ii corespund unul sau mai multe efecte posibile, precum fiecare efect are una sau mai multe cauze posibile. Efectul psihologic este egal cu suma cauzelor sale sau cu diferenta lor, atunci cand cauzele sunt antagoniste. Cu alte cuvinte, psihologul trebuie sa determine forta cauzei care se regaseste in aceea a efectelor sale, cu atat mai mult cu cat orice variatie a cauzei atrage dupa sine, variatii concomitente si consensuale ale efectului psihic produs.

Importanta acestei relatii universale intre cauza si efect rezida in faptul ca o actiune de (re)echilibrare trebuie sa fie proportionala cu gradul de dezechilibru psihic produs. Concret, o terapie, oricare s-ar potrivi situatiei psihologice respective, ar trebui sa incerce sa compenseze printr-o actiune egala, dar de semn contrar, influenta factorului perturbator.

Dezvoltarea unui organ este proportionala cu folosirea (exersarea) lui. Toate fenomenele psihice si din toate punctele de vede(intensitate, extensiune, viteza, durata) sunt direct proportionale cu forta psihica (cantitate disponibila de energie psihica). Deosebirile cantitative si constitutionale ale energiei psihice (intre rase, indivizi, varste, sex) precum si variatiile ei (dupa starile fiziologice de oboseala si de repaus, de atentie si de distractie) se repercuteaza asupra calitatilor proceselor psihice.

2. Legea echilibrului (a nivelarii, uniformizarii, egalizarii)

Orice cauza este un dezechilibru; orice efect este un echilibru mai mult sau mai putin relativ si temporar.

Fiecare fenomen este o denivelare care tinde spre echilibru. Viata este un dezechilibru continuu in permanenta echilibrare. La nivelul senzatiilor, acest lucru este evident, intrucat fiecare excitatie senzoriala produce o actiune de dezechilibru, dupa care urmeaza o reactie de echilibrare. Orice reactie este o nivelare, consecutiva denivelarii create de o actiune. Astfel ca intensitatea senzatiilor repetate descreste pana la disparitie (inconstienta), fiindca nivelarea urmeaza repede dupa denivelare. Abuzul actioneaza prin atenuare, in sensul ca, dupa orice abuz, urmeaza un repaus, o stagnare, o reechilibrare a functiilor senzitiv-afective epuizate, obosite. De exemplu, durerea (foamea, setea, abstinenta etc.) sunt dezechilibre fiziologice 'negative', in sensul in care marcheaza o lipsa, un 'minus', spre deosebire de abuzul de alcool, care este un dezechilibru fiziologic 'pozitiv', pentru ca exprima o suprasolicitare, o supradoza, un 'plus'. Prin urmare, placerile sunt echilibre fiziologice, indiferent ca survin dupa abstinenta (care intensifica placerile diverselor organe) sau dupa abuz (care suprasolicita, oboseste, placerea fiind determinata de relaxare si de odihna).

Fiecare nevoie - de la cele simple, de baza, biologice, pana la cele mai elevate, spirituale - tinde sa provoace reactii proprii pentru satisfacerea ei. Dezvoltarea psihica sau a vietii mentale este proportionala cu nevoile, adica cu echilibrele rupte, cu dezechilibrele ce trebuie echilibrate; ea se afla in raport direct cu distanta care separa nevoile de mijloacele de a le satisface. Este binecunoscut principiul lui Maslow, aplicat de altfel si in economie, dupa care nu apare nici o nevoie sau trebuinta (economica) noua, decat daca nevoia precedenta a fost satisfacuta.

Toate procesele organice si psihice, spune Odobleja, sunt dezechilibre care tind spre echilibrare. Astfel ca terapeutica functionala se va baza pe notiunea normalizarii, adica pe restabilirea echilibrului, fie prin excitanti, fie prin calmanti.

a) Legea ierarhiei

In cadrul legii mai generale a echilibrului, Odobleja distinge si legea ierarhiei, sustinand ca intre diferitele functii ale unui organism se stabileste o ierarhie in ordinea importantei lor vitale. Acelasi lucru e valabil si pentru functiile psihice, ale caror preponderente constituie caracterele individuale.

b) Legea adaptarii

Adaptarea este si ea un fenomen de nivelare si de uniformizare. In psihologie, fenomenele de adaptare sunt universale si foarte frecvente. Sentimentele se adapteaza la situatie (talharul isi adapteaza morala josnicelor sale tendinte; nu exista criminal care sa nu invoce in favoarea sa scuze si justificari). Ideile se adapteaza la experienta (faptele pot fi adaptate la teorii, oricarei fapte i se poate gasi o teorie care poate sa o explice), ne adaptam la bine si la rau, la fericire, ca si la necaz.

3. Legea compensatiei

Compensarea este o reparare a unitatii, o modalitate de mentinere a echilibrului psihic. Este un mecanism de aparare a oricarui sistem psihic unitar, o reactie unitara de conservare. Altfel spus, intregul psihic nu se mareste, nici nu scade, numai partile lui se compenseaza.

Fiecare functie organica sau psihica se comporta la fel ca o parte. Fiecare functie lupta pentru drepturile sale la viata.

Intensitatea unui proces psihic este invers proportionala cu extensiunea lui. Daca energia psihica se va acumula asupra unui punct (focalizarea atentiei beneficiaza de o intensitate crescuta), ea se va retrage in mod necesar din alte puncte (extensiune scazuta). Astfel, in timpul gandirii sau al calculului, afectivitatea este foarte redusa. Iar in timpul meditatiei sau al gandirii interioare, activitatea simturilor este redusa pana la zero. La un om concentrat asupra ideilor sale, campul constiintei se ingusteaza, precum in momentele de afectivitate intensa, omul nu mai gandeste.

In fiziologie, fiecarei hiperfunctionari locale ii corespunde o hipofunctionare a altor organe. Invers, diminuarile functionale locale determina la alte organe supraactivitati functionale.

In psihoterapie nu se pot ignora aceste principii psihofiziologice. Deci trebuie tinut cont de faptul ca excitatia centrilor superiori suspenda activitatea centrilor subiacenti si invers. O excitare chimica a creierului duce la o diminuare a activitatii reflexelor medulare si invers, ablatiunea creierului mareste reflexele medulare. Astfel, reflexoterapia, fizioterapia, electroterapia, hidroterapia etc. marind extensiunea functionala, produc o derivatie de energie, care diminueaza intensitatea procesului patologic.

Intensitatea unui proces psihic este invers proportionala cu durata lui. Invers, cu cat durata unui proces este mai mare, cu atat intensitatea sa este mai mica. Rezistenta la efort (prelungirea posibila a unei munci) este invers proportionala cu intensitatea muncii respective.

Durata procesului psihic este invers proportionala cu viteza lui. Munca nervoasa, agitata, febrila, epuizeaza repede. Munca moderata poate fi prelungita mai mult timp.

4. Legea reactiei (compensatiei, echilibrarii)

Reactia este o compensatie in timp, o actiune de echilibrare consecutiva, imediata, o replica, o reversibilitate, o actiune de sens contrar. In plan psihic, orice actiune este urmata de o reactie. Completand cele spuse mai sus, abstinentei ii urmeaza abuzul, retinerii (compresiunii, refularii) ii urmeaza extinderea si excesele. Invers, abuzului ii urmeaza dezgustul si abstinenta. Excitatiei ii urmeaza calmul, calmului - excitatia. Ciclotimia este o lege generala in fiziologie si in psihologie.

Activismul este urmat de delasare, elanul de depresiune. Dupa senzatiile neplacute, urmeaza apararea psihica (acomodarea, ajustarea, adaptarea la durere). La sentimente sau reprezentari neplacute se reactioneaza prin uitare voluntara, refulare, substituire, derivatie, sublimare, distractie, divertisment etc. Inhibitiei ii urmeaza impulsul, interiorizarii ii urmeaza exteriorizarea. Precum organismul opune oricarei actiuni nocive o reactie de aparare, tot asa dupa excitatia terapeutica, urmeaza o perioada negativa de depresie. Dupa fiecare senzatie urmeaza o reactie: acesta este reflexul.

Peste un anumit prag, efectul unei cauze este inlocuit de un alt efect. Peste un anumit prag maxim, efectul nu mai este determinat de cauza care l-a produs. Este ceea ce Odobleja numeste legea maximului.

5. Legea inertiei (persistentei, duratei, perseverarii)

Orice curent, scurgere de energie psihica, tinde sa dureze in virtutea inertiei. Odata acaparata de o idee sau de un sentiment oarecare, atentia manifesta tendinta de a se fixa pe ea un timp cat mai lung posibil. Obsesia nu este decat exagerarea patologica si daunatoare a acestui fenomen foarte firesc si foarte obisnuit. Imaginile, ideile, sentimentele, placerile sau durerile, gandurile etc. toate aspira sa dureze, au tendinta de a se prelungi sau a se repeta. Tendinta spre repetitie nu este decat o forma de inertie. Starea de oboseala prelungita tinde catre cronicitate. Ne vom adapta la oboseala ca si la boala, iar surmenajul este, in acelasi timp, inertie si adaptare.

Legea minimului (legea totul sau nimic sau legea pragului inferior) este un aspect al inertiei. La fiecare fenomen exista un prag inferior, care trebuie depasit ca fenomenul sa se produca. Sub acest prag, cauza nu mai produce fenomenul respectiv, ea insa, produce un alt gen sau o alta varietate de efect.

Legea efectelor latente (legea acumularii sau sumatiei). Atunci cand o cauza nu este suficienta pentru a declansa un efect oarecare, actiunea ei poate, totusi, sa existe si sa se acumuleze in mod latent, pentru a declansa efectul, dupa o anumita durata a actiunii sau dupa cateva repetitii. De exemplu, o prima lectura, ce parea a fi complet uitata, nu ramane fara sa fi exercitat un anumit efect, deoarece o a doua lectura este mult usurata si memorizarea ei categoric favorizata.

Psihologia este o stiinta dintre cele mai clare si printre cele mai avansate, pentru ca legile ei sunt foarte bine cunoscute - op. cit, p.359. Orice lege psihica este o lege fizica (naturala, universala) aplicata in domeniul specific al sufletului. In orice lege psihica putem recunoaste aspectul local al unei legi generale.

O psihologie este cu atat mai justa, cu cat se aplica mai bine unui numar cat mai mare de fapte. Ea este cu atat mai valabila, cu cat are aplicatii practice mai numeroase si mai utile.

Care este sensul cauzalitatii ? Unde este cauza si unde este efectul ? Fizicul este acela care determina psihicul ? Sau psihicul determina fizicul ? Intre fizic si psihic, intre corp si suflet exista o influenta reciproca: fiecare este, la randul lui, cauza si efect.

Legea compensatiei. Activitatea psihica duce la diminuarea activitatii fizice. La randul ei, activitatea fizica duce la diminuarea randamentului activitatii intelectuale. Sedentaritatea, postul, regimul alimentar usor, regimul fara toxice, repausul vor favoriza munca intelectuala.

6. Legea reversibilitatii

Timiditatea, teama, frica incita la pasivitate si, invers, pasivitatea si sedentaritatea produc timiditatea, neincrederea in sine, frica, spleenul, melancolia, interiorizarea. Melancolia, ipohondria, mania, nervozitatea dauneaza digestiei. Digestiile proaste produc ipohondria etc. Angoasa, anxietatea, teama produc palpitatii si diverse tulburari functionale ale inimii. La randul lor, bolile inimii produc angoasa, anxietatea (senzatia mortii apropiate).

Functia creeaza organul si, invers, organul creeaza functia. Functia psihica este determinata de organ psihic (creier si anexe). La randul lui, organul psihic este determinat de functia psihica. Psihicul este influentat de celelalte functii ale organismului si, la randul lui, psihicul influenteaza celelalte functii.

Emotivitatea, susceptibilitatea si sensibilitatea provoaca slabirea. La randul ei, slabirea accentueaza sensibilitatea si susceptibilitatea. Pesimismul, tristestea, teama de boala duc la maladie. Maladia ne face sa devenim tristi, pesimisti, tematori. Ideea de maladie imbolnaveste, evocarea frecventa a simptomelor unei boli poate crea aceasta boala care, din functionala cum era la inceput, poate deveni mai tarziu lezionala.

Ierarhia nevoilor si a tendintelor biologice determina ierarhia afectivitatilor, a dorintelor si a pasiunilor. Dar si orice modificare in ierarhia afectiva antreneaza o modificare paralela in ierarhia biologica a functiilor.

Terapeutica demonstreaza ca orice maladie functionala este influentata de tratamentele psihice.

Psihopatia. Psihopatia este un dezechilibru psihic relativ sau absolut, local sau general, prin exces sau prin lipsa (hiper sau hipo). Este o exagerare sau absenta, o crestere sau o diminuare functionala, o hiper sau o hipo aptitudine. In general, reprezinta o abatere de la medie, de la traditie, de la uzual. Orice manifestare patologica este fie o hiper, fie o hipo functionare. Nu exista tulburari parafunctionale. Sanatatea este media, moderatia, echilibrul, pe cand extremele reprezinta maladia.

De exemplu, un exces de oboseala produce psihastenia (neurastenia). Excesul de manie predispune si duce la mania furioasa, excesele sexuale produc neurastenia sexuala (impotenta), un exces de meditatie produce schizofrenia si autismul etc. Bineinteles, este vorba de un exces foarte mare, exagerat si constant in timp si nu de un exces temporar si aleatoriu, prezent, de altfel, in diferite forme, la majoritatea oamenilor.

Fiecare simptom trebuie atribuit unui anumit proces psihic. Toate simptomele sunt divizibile in doua clase antagoniste: hiper si hipo functionala. Fiecare simptom poseda un antagonist de sens opus si a carui situatie este exact de cealalta parte a celei normale. Intre cei doi antagonisti ai fiecarui cuplu se afla normalul, fiziologicul, sanatatea psihica, care este linia de mijloc intre doua extreme.

II. Care este cea mai potrivita psihoterapie?

1. Evaluarea subiectului.

Nu voi face referire aici la cazurile psihopatologice grave, care intra in sfera psihiatriei. Chiar daca psihiatria uzeaza si ea din plin de psihoterapie ca tehnica complementara de vindecare, demersul meu nu vizeaza, atunci cand vorbesc de 'maladie' , 'pacient', '(psiho)diagnostic', decat oameni normali care au la un moment dat o problema pe care nu o pot depasi decat cu ajutorul psihologului. Deci fac exceptie cazurile clinice.

Ceea ce vreau sa subliniez aici, intrucat mai devreme am vorbit si de psihopatologie, este urmatorul lucru: dupa cum probabil se poate observa, unele simptome pe care atat un bolnav mintal cat si un om sanatos, normal le poate avea, ca expresie fie a bolii, fie, respectiv, a unei vieti sanatoase, sunt aceleasi ca forma dar, sa zicem asa, diferite in continut. Astfel, daca luam de exemplu depresia, este banal de realizat ca, cel putin o data in viata, fiecare om a avut o depresie. Insa indiferent de cat de puternica a fost acea depresie, ea categoric a fost mai slaba decat depresia unui schizofrenic. Prin ce se distinge depresia normal resimtita de majoritatea oamenilor, de cea a unui bolnav mintal (a schizofrenicului, de exemplu)? Daca ne raportam la conceptele mai sus discutate observam, comparativ, urmatoarele: frecventa (aparitia) depresiei la omul sanatos este rara, este justificata de prezenta unui eveniment nefericit in viata lui (cine nu ar fi depresiv in urma escului la un examen important sau, mai grav, in cazul decesului unui parinte?); la bolnavul mintal, depresia apare foarte des, daca nu este chiar o constanta a vietii psihice, este disproportionata fata de evenimentul care se considera ca a produs-o sau chiar nejustificata, etc. Durata depresiei la omul normal este limitata in timp, ea se atenueaza si dispare dupa o anumita perioada de timp, la bolnav depresia dureaza un timp foarte lung. Intensitatea depresiei este si ea fundamental diferita - la omul normal ea are nivelul cel mai ridicat la debutul depresiei, ea scazand treptat pana la disparitie, spre deosebire de depresia schizofrenicului, puternica, dominatoare pe toata perioada manifestarii bolii. Si nu in ultimul rand, daca omul sanatos are resursele psihice de a-si depasi starea de depresie (cu sau fara ajutorul psihologului), pe cand bolnavul cronic este sub imperiul fortei depresive care il copleseste chiar daca acesta lupta impotriva ei.

Pentru a incheia micul excurs mai precizez ca un simptom ca delirul nu este specific, indiferent de forma lui, decat bolnavului mintal.

Cred ca nu se poate da un raspuns categoric optiunii psihoterapeutice decat dupa ce evaluam cat mai exact subiectul. Prin urmare:

1. Care este problema lui? Tine de sfera fizicului, a trupului (insatisfactii sexuale, de exemplu), sau de sfera spirituala, a sufletului (probleme legate de prietenie, dragoste, etc)? Nemultumirea lui este de natura materiala (bani) sau aspirationala (cariera)?

2. Cat de grava este problema lui? Esecul unei relatii de prietenie este incontestabil mai putin stresant decat o boala incurabila a unui parinte . Cat de real este necazul? Detine subiectul resursele proprii sa-si depaseasca problema, sa o asimileze sau sa se impace cu soarta (inevitabilul, ghinionul), sau nu?

3. Care este sfera preocuparilor subiectului? Ce ii face in mod deosebit placere sa faca? Care este cea mai importanta aspiratie, dorinta , preocupare a lui?

4. Are subiectul incredere in psihoterapeut? Ce crede subiectul despre solutionarea problemei lui? Crede ca se poate vindeca sau nu? Etc.

2. Optiunea psihoterapeutica

Prin urmare, ce fel de psihoterapie alegem? Care este cea mai buna, adica cea mai adecvata subiectului? Precum se stie, in functie de teoriile abordate, exista numeroase varietati de psihoterapie:

- psihoterapii de inspiratie psihanalitica (Freud, Adler, Jung)

- psihoterapia non-directiva sau centrata pe pacient (Rogers)

- analiza tranzactionala (Eric Berne)

- psihoterapia rational-emotiva (A. Ellice)

- gestalt-terapia (F. Perls)

- psihoterapia de grup

- psihoterapia familiei

- psihodrama (J.L. Moreno)

- psihoterapia comportamentala

- psihoterapii de relaxare (hipnoza, sugestia)

Pe care o alegem? Care este cea mai potrivita?

Psihoterapia este o actiune de echilibrare, de normalizare, de recuperare a echilibrului pierdut, este o actiune de moderare a hiperactivitatilor psihice, combinata cu o actiune de stimulare (excitare) a hipoactivitatilor functionale (legea echilibrului). Pentru a normaliza o hiperfunctiune psihica locala, trebuie sa impunem un repaus, care nu este posibil decat prin exercitiul intensiv al tuturor celorlalte portiuni sanatoase ale psihicului (legea compensatiei). Divertismentul, distractia, derivatia, diversiunea, substituirea, transferul, deturnarea, conversiunea, "refularea", psihocatharsis-ul, revulsia psihica etc. sunt unul si acelasi lucru: sunt o aplicare a legii compensatiei, o inlocuire compensatorie de activitati, o substituire functionala. Ceea ce inseamna ca, indiferent de metoda terapeutice adoptata, acestea reprezinta principii universal valabile.

La fel, ideea de sanatate (ansamblul reprezentarilor evocand sanatatea) contribuie la vindecare. Trebuie, deci, sa sugeram ideea sanatatii: sa convingem, sa calmam, sa incurajam, sa ridicam moralul, sa redam speranta, optimismul si increderea in sine. Dimpotriva, constiinta unei stari patologice intretine boala si o face rebela celor mai bune tratamente (legea reversibilitatii). Astfel, regula generala de interventie terapeutica se bazeaza pe recunoasterea puternicei influente a psihicului asupra somato-fiziologicului: intarim, refacem, restituim sanatatea, intretinand ideea de sanatate si fortificand trairile afective stenice. Este ceea ce Odobleja numeste "terapeutica prin placere". Paralel cu provocarea la pacient a unor senzatii placute, care evoca starea de sanatate, trebuie deturnata atentia lui, astfel incat sa-l facem sa uite de problema (boala) sa si de cauza disfunctiei, sa-l facem sa nu mai simta simptomele maladive, sa determinam bolnavul sa nu se mai gandeasca la boala sa, sa o uite intr-un fel. Pentru acest lucru, trebuie sa-l distram, sa-l ocupam, sa-i cream derivatii.

In general, trebuie sa stim cand folosim o terapeutica stimulanta si cand o terapeutica calmanta, relaxanta.

In opinia mea, psihoterapeutul trebuie sa fie specialist in cat mai multe psihoterapii, pentru a putea folosi atat o larga paleta de metode (tehnici) de terapie, cat si posibilitatea de a opta pentru cea mai buna terapie pentru pacient. Terapeutul se poate centra fie pe eliminarea cauzelor, fie pe diminuarea, atenuarea sau eliminarea efectelor. Nu am facut acest, poate lung, demers teoretic, decat pentru a sublinia importanta alegerii optime, bazate pe principii si legi psihologice, a celei mai potrivite psihoterapii. Mai mult, bazandu-se atat pe cunoasterea, cat si pe experienta sa, terapeutul poate folosi combinat diferite principii si metode terapeutice, care sa fie cat mai adaptate, mai potrivite si nu in ultimul rand, centrate pe pacient.

Aceste sumare consideratii teoretice fiind facute, revin la problema principala si anume: care este cea mai potrivita psihoterapie pentru tratarea unui pacient ? O scurta privire asupra multitudinii de metode si tehnici psihoterapeutice este suficienta pentru a sesiza importanta, dar si dificultatea alegerii terapiei optime.

In opinia mea, se pot folosi metode sau tehnici apartinand diferitelor psihoterapii enumerate mai sus, fara a denatura prin acest fapt conceptia teoretica care le-a produs. O combinare a diverselor principii terapeutice intr-o formula noua, adaptate atat subiectului cat si, concret, situatiei sale problematice, este mai utila, cred, decat limitarile impuse de teoria aferenta unei anume terapii. Ceea ce urmeaza este o viziune proprie a unei psihoterapii adaptative. Principiile teoretice si tehnicile utile ale unei astfel de psihoterapii ar putea fi:

- neutralitatea binevoitoare a analistului; tehnica asociatiei libere (psihanaliza freudiana);

- tratarea celuilalt ca egal; sondarea convingerilor etice si a dimensiunii axiologice a individului; atitudine toleranta, comprehensiva si empatica a terapeutului; psihoterapia ca o "experienta impreuna" si ca demers educational - esecurile din viata subiectului sunt esecuri ale invatarii (psihoterapia adleriana);

- exista, in fiecare persoana, o forta a individuatiei, a devenirii fiintei ca intreg (nu ca perfectiune); acceptarea pacientului de catre terapeut; metoda introspectiei (psihoterapia analitica a lui Jung);

- experientele din viata reala pot fi folosite ca parte integranta din terapie; pacientul va fi confruntat cu el insusi; folosirea experientei emotionale corective - retrairea unor evenimente trecute, intr-o relatie, sub control; accent pe problematica acuala sau pe conflictul actual al pacientului (psihoterapia scurta de inspiratie psihanalitica - Bellak si Small, Levin, Mallan);

- natura umana este esential pozitiva; relatia terapeutica ca o "relatie de ajutor"; terapia este centrata pe lumea pacientului, pe intelegerea acestei lumi asa cum este vazuta, perceputa simtita de catre pacient; atitudine de acceptare (pozitiva), neconditionata a terapeutului; terapie bazata pe actualizarea potentialului persoanei (psihoterapia non-directiva sau centrata pe pacient - Rogers);

- persoana isi poate intelege "credintele irationale", ea le poate analiza si constientiza - terapia cognitiva; constientizarea trairilor inseamna autocunoastere si schimbare - terapia emotional-evocatoare; atitudinea terapeutului este activa, directiva, didactica si filozofica (psihoterapia rational-emotiva - A. Ellis);

- psihoterapia de grup bazata pe : modificarea rolului si atitudinilor sociale - pentru reintegrarea sociala; constientizarea atitudinilor fixate si a inadecvarilor - pentru eliminarea semnificatiilor exagerate, nerealiste in atitudinea membrilor grupului; restabilirea unei comunicari autentice - pentru restabilirea cailor de comunicare rupte (principiile lui Mucchielli);

- pacientul reprezinta 'simptomul' iar familia reprezinta obiectul terapiei; individul este produsul familiei sale; sistemul familial este forta dominanta in formarea lui; terapie bazata pe relatia de casatorie, pe relatia parinti-copii, pe unitatea familiei ca sistem (psihoterapia familiei);

- exista o stransa legatura intre soma si psihism, intre activitatea motorie si activitatea psihica; reglarea functionalitatii corporale are repercursiuni pozitive asupra functionalitatii psihice, ca eficienta in actiune si controlul afectiv; functionarea si reglarea organismului     in totalitatea sa presupune o concordanta intre dinamica energiei corporale si dinamica energiei psihice; perceptia si controlul schemei corporale au efect descoperirea si controlul functiilor organismului, precum si reglarea acestor functii (psihoterapia de relaxare, sugestia si autosugestia, hipnoterapia - I. Holdevici, M. Erickson, etc.)

Ramane la alegerea psihoterapeutului sa adauge noi principii si metode care sa faca terapia pe care o practica cat mai eficienta.

BIBLIOGRAFIE:

Odobleja, Stefan, Psihologia consonantista, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1982

Predescu, V. - coord., Psihiatrie, vol.I, ed. Medicala, Bucuresti, 1989

Valeanu, V.; Daniel, C., Psihosomatica feminina, ed. Medicala, Bucuresti, 1977

Holdevici, I., Sugestiologie si psihoterapie sugestiva, Bucuresti, Editura Victor, 1995

Holdevici, I.; Ion, A. si B., Noua hipnoza ericksoniana, ed. I.N.I., Bucuresti, 1997

Holdevici I.; Vasilescu I.P., Psihoterapia - tratament fara medicamente, Bucuresti, ed. Ceres, 1993

Gorgos, C. - coord., Dictionar enciclopedic de psihiatrie, vol III, ed. Medicala, Bucuresti, 1989