TEORII ASUPRA IDENTITATII

TEORII ASUPRA IDENTITATII

Exista perspective diferite asupra identitatii; perspectiva psihanalitica este dominata de teoria psihanalitica a lui S. Freud. In conceptia freudiana, personalitatea este vazuta ca un sistem dinamic, animat de doi vectori energetici fundamentali : erosul si thanatosul a carui evolutie este data de raportul dintre determinatiile genetice ( pulsiunile sexuale - in primul rand ) si cele ontogenetice (norme morale si culturale care regleaza imperativ relatiile umane). ( 10,  pag. 107 )

          In ultima sa lucrare asupra structurii psihicului, Freud a descris trei instante: a) sinele sau "id" imaginat ca un rezervor unde clocotesc dorintele noastre, instinctele; b)supraeul sau "superegou" alcatuit din normele imperativ morale, din idealul sau; c) eul sau "ego" care este principalul sediu al constiintei. El tine cont de dorintele prezente in "sine", de interdictiile supraeului, cautand un compromis intre ele, in functie de realitate. Acest compromis obliga eul sa alunge in inconstient ( sinele ) toate tendintele, aspiratiile care nu se pot realiza. Conceptia parintelui psihanalizei are o baza reala : exista mereu conflicte intre dorintele noastre si obligatiile morale. Eul in functie de constiinta morala si de realitate, cauta mereu o solutie optima. Freud sustine o suprematie a sinelui, a fortelor inconstiente.

( 8,  pag. 64-65. )

          Alaturi de eul real (omul asa cum este), Freud introduce notiunea de eu ideal care desemneaza omul asa cum ar trebui sa fie, care sa satisfaca esenta si valorile superioare ale fiintei. In acest context, sentimentele sociale ar rezulta in urma unui proces de identificare cu ceilalti membrii ai colectivitatii care au acelasi eu ideal.( 10  pag. 108. )

          Daca la Freud, conflictul este cel care caracterizeaza viata adolescentului pentru ca cererile realitatii ("ego" ) si standardele morale ( "supraego" ) nu sunt niciodata totalmente libere de biologic  ("id" ), Eric Erikson a modificat teoria lui Freud punand mai mult accent pe procesul egoului constient si pe determinarile, influentele socio-culturale asupra adolescentului.

          Teoria identitatii a lui E. Erikson,(32) a fost elaborata in a doua jumatate a secolului XX si a bazat intreaga dezvoltare ontogenetica pe eforturile psihicului de asi contura identitatea. Erikson a stabilit opt paliere ale dezvoltarii identitatii:

 -primul stadiu al vietii, cel de dupa nastere, implica psihicul in conturarea  unor atitudini de incredere versus neincredere fata de ofertele de raspuns la cerintele exprimate de psihicul noului nou nascut.

 -in faza a doua are loc constituirea de initiative ca expresii ale autonomiei dobandite ( relativ ) versus simtul rusinii ca expresie a trairii incapacitatii de independenta

 -faza a treia, coincidenta cu perioada prescolara si apoi cu inceputul scolarizarii se caracterizeaza prin consolidarea structurilor adaptative anterioare si dezvoltarea cooperarii si a unei prime harnicii ca expresie a simtului de independenta.

 - in stadiul patru se va dezvolta mai pregnant harnicia sub presiunea solicitarilor scolare versus trairea interiorizarii datorita nenumaratelor dificultati legate de solicitarile vietii scolare nu intotdeauna foarte usoare.

  Intre 10 - 12 ani, are loc dezvoltarea unui alt stadiu, al celui de consolidare al harniciei ca sarguinta impotriva inferiorizarii.

 - dupa 12 ani, se intra in stadiul cinci, pana la 18 ani, in care trece pe prim plan constientizarea eului versus confuzia rolurilor ( scolare, familiale, grupale, etc. )

 - in perioada tineretii se dezvolta intimitatea ca expresie a maturizarii sexuale versus izolarea. Intimitatea se revarsa in prietenii, dragoste, simpatii, etc.

 - in stadiul sapte se dezvolta opozitia dintre atitudinile expansive altruiste si egoism.

 - in stadiul opt, al batranetii, se traieste sentimentul realizarii versus disperarea sau amaraciunea fata de sansele ratate.

          Teoria identitatii a lui Eric Erikson, constituie un castig si interesant al psihologiei moderne.

          Din perspectiva neofreudiana, Zavalloni, defineste conceptul de identitate  cu ajutorul a patru dimensiuni:

 a) constiinta unei identitati individuale trebuie considerata ca un sentiment pozitiv, prezent in toate aspectele eului. b)stabilirea caracterului personal. c)sinteza pe care o constituie eul este conceputa ca o forma de integrare a eului, superioara sumei identificarilor din copilarie. d) o solidaritate interna cu idealurile si cu identitatea de grup. ( 13, pag. 39). Identitatea este deci conceputa ca rezultand din interactiunea dintre individ si societate. Avand in vedere aceasta si plecand de la analiza raspunsurilor la testul "cine sunt eu?", Gordon distinge categorii de raspunsuri care merg de la polul social la polul personal:

 - caracteristicile atribuite care se refera la categoriile carora individul le apartine prin nastere sau prin functiile desemnate (sex, origine etnica, religie);

 - rolurile si apartenentele referitoare la statuturile parentale (mama, frate), la apartenenta politica, la pozitia profesionala dobandita;

 - identificarile abstracte, esentiale, convingerile ideologice;

 - interesele si activitatile (intelectuale, artistice);

 - caracteristicile personale, incluzand valorile morale, autonomia sau simtul de autodeterminare, perceptia unitatii eului, integrarea la nivel personal, competentele individuale.

          Totusi prin acest test putem afla daca individul se identifica cu grupurile de apartenenta, nu insa si valoarea pe care o au aceste grupuri pentru el.

          Louis Guerin (13, pag.41-42) in urma unor cercetari trage o serie de concluzii. Mai intai "eu" si "noi" trimit la continuturi comune, imprumutate  din modelele culturale. Individul si colectivul va fi in acest caz un fel de gestalt in care "eul" este figura si "alter" fondul, cand viceversa, amandoi fiind insa asociate si cimentate de ceea ce am putea numi emotia identifiala. Grupurile sau categoriile abstracte sunt "domesticite" de catre eu  gratie unui mecanism de racordare. " Orice grup social, prin natura sa abstracta, de cvasi-obiect, trebuie pentru a fi reprezentat sa se incarneze in persoane sau personaje (reale sau simbolice) particulare. Aceste personaje sunt adevarate prototipuri ale grupului de identitate (prototipuri identifiale) sau ale grupului de alteritate (prototipuri diferentiale)". In fine, un "sistem de diferentiere si opozitie binara intre eu si noneu, acelasi si celalalt, pozitiv si negativ sau bine si rau", ar fi principiul constitutiv al identitatii. Prin intermediul incluziunilor si excluziunilor, acest sistem ar permite sa se stabileasca identitatea personala subiectiva (opozitia eu / noneu).  

          G. W. Allport a conturat conceptul de "proprium". Acesta s-ar exprima in 7 ipostaze ce fiecare in parte ar exprima fatete ale eului   (termen ce exprima cautarea identitatii ca structura psihica ). Fatetele descrise de Allport sunt :

In cursul primilor trei ani de viata se dezvolta treptat trei aspecte ale constiintei de sine:

-aspectul 1: construirea simtului eului corporal.

-aspectul 2 : construirea sentimentului identitatii.

-aspectul 3: construirea respectului de sine.

De la 4-6 ani simtul eului corporal devine mai fin. In aceasta etapa putem data aparitia a inca 2 aspecte:

-aspectul 4: constituirea eului.

-aspectul 5: constituirea imaginii eului.

De la 6-12 ani:

-aspectul 6: constituirea reactiilor rationale ale eului ( eul ca factor integrator ).

In adolescenta scopurile de larga perspectiva si indepartate adauga o noua perspectiva. De aceea putem vorbi de:

-aspectul 7: constituirea efortului personal centrat. ( 32 )

La G. H. Mead, intalnim ideea ca eul este constituit dintr-o componenta sociologica ( eul social nu ar fi decat o interiorizare a rolurilor sociale ) si dintr-o componenta mai personala, eul psihologic. Eul unui individ se dezvolta plecand de la judecati pe care celalalt le emite asupra lui in interiorul unui context social in care individul si acest celalalt interactioneaza. De exemplu, copilul adopta la joaca rolurile celuilalt, pana cand acestea devin propriile sale roluri. Daca eul se constituie prin participarea la procesul social, nu rezulta din aceasta ca eurile tuturor indivizilor sunt identice.

"Faptul ca eul se constituie in procesul social si ca reprezinta un reflex individual al acestuia - mai exact- un reflex al acelui model de comportament organizat pe care procesul social il prezinta si pe care indivizii il incorporeaza in structura lor respectiva, toate acestea sunt incompatibile cu faptul ca orice eu are propria sa individualitate, modelul sau unic. Originea sociala, constitutia si structura comuna a eurilor nu exclud mari diferente si variatii intre ele, si nu interzic individualitatea mai mult sau mai putin distincta pe care fiecare eu o poseda de fapt".

          Mead face distinctie intre eul psihologic care ar reprezenta eul ca subiect si eul social care ar reprezenta eul ca obiect. El spune: "eul psihologic este reactia organismului la atitudinile celorlalti; eul social este ansamblul organizat de atitudini ale celorlalti pe care ni le asumam. Atitudinile celorlalti constituie eul social organizat, la care reactionam ca eu psihologic. De fapt trebuie sa consideram eul psihologic si cel social ca elemente constitutive ale eului." In definitiv, eul este pentru Mead, mai putin o "substanta", o structura, cat un proces; el reiese din trecut, din interactiunea cu celalalt, are in prezent o functie ce poate fi calificata drept ajustare la o situatie data si presupune capacitatea de schimbare in viitor in masura in care din aceasta ajustare rezulta ceva nou. ( 13, pag. 170-178)   

La W. James, personalitatea totala al carui nucleu devine "eul" si "sinele" este prin aceasta duala. Consta din "eul", cel ce cunoaste si este constient de "sinele" care este cel cunoscut. Sinele cuprinde trei feluri de elemente, sinele corporal material, sinele social si sinele spiritual. Sinele corporal material se refera la corp, vesminte, familie, camin, obiecte, dar si prieteni, vecini etc, deci se refera la tot ce poseda o persoana. Al doilea, sinele social, consta din reputatia si recunoasterea unei identitati anume, consideratia pe care o obtine o persoana in mediul sau. Unele componente ale sinelui social au o mai mare pondere si importanta decat altele. Asa sunt onoarea, reputatia. Sinele social incorporeaza o experienta sociala de roluri si de statute sociale. A treia componenta a sinelui este cea a sinelui spiritual si se exprima prin constiinta propriei activitati, a tendintelor si aptitudinilor psihice. Aceasta este "sanctuarul emotiilor si dorintelor", este teritoriul actelor de vointa si reprezentari traite prin care omul se simte mai profund in sine insusi atat prin perceptia lumii, cat si prin procesele intelectuale pe care le poseda. Sinele are o natura sociala in toate acceptiile si elementele sale componente.

De problemele dezvoltarii constiintei s-a preocupat si H. Wallon. Acesta a analizat relatia eu-sine in complementaritate cu "alter" care este figurativ vorbind, oglinda "eului" sau a "sinelui". Relatia eu-alter progresiva si efectiva (adica eul proiecteaza asupra altora propriile sale insusiri, trairi, sentimente, intentii, aspiratii etc.) este sociala - caci se constituie in cadrul si in limitele impuse social. Eu si alter sunt concomitent in constiinta inseparabila. Alter are o natura duala (tu si eu) si reprezinta afirmarea autoritatii societatii in raport cu persoana. Matricea relatiilor sociale este reprezentata de alter, care implica interiorizarea contextului socio-cultural in perioada pubertatii si adolescentei.

Identitatea priveste constientizarea distantei intre eu (sine) si alter. Exista unele diferente intre identificarea pe care o face eul ca directie, ca densitate si consistenta de abilitati, de aptitudini si de situare sexuala - toate acestea sub semnul schimbarii. Eul devine in aceste conditii consistent si multidimensionat.

V. Pavelcu adauga acestei consideratii ideea ca dinamica personalitatii reflectata in constiinta de sine apare ca supusa unui  ritm necontenit pe care V. Pavelcu il asemuieste unei pulsatii similare celei de sistola si diastola - polarizare si depolarizare a relatiei subiect-obiect, individ-lume, eu-lume. ( 33, pag. 221-222)

Pavelcu spune ca insasi constiinta de eu este susceptibila de evolutie si constientizare. Pe constiinta biologica se grefeaza o constiinta sociala, la inceput foarte vaga si generala, cum este la primitiv sau la copil. Mentalitatea copilului este mentalitatea celor din jurul lui, constiinta eului infantil este un reflex al credintelor morale si intelectuale in care traieste; aprecierile sale reprezinta ecoul aprecierilor si al judecatii parintilor. Constiinta eului biologic si a celui social sunt deosebite de cunoasterea eului. Acesta din urma este o constiinta reflexiva, verbala, intelectuala si obiectiva a eului.

O distinctie analoaga o face K. Jaspers care afirma ca trairile noastre  sunt fapte ale unui eu constient, fara ca ele sa fie - toate si intotdeauna - luminate de cunoasterea eului, fara ca aceste manifestari sa se afirme pe sine, sa se aprobe sau sa se dezaprobe, fara a purta pe ele semnatura speciala, de recunoastere fatisa, publica, sociala. Cunoasterea de sine reprezinta patura cea mai noua, cea mai fluctuanta a eului; ea consta intr-o serie de reflexii, de afirmatii, de judecati sau de credinte asupra noastra insine. ( 29, pag. 152-153)

Din punct de vedere al cognitiei sociale, eul este conceput ca un set de structuri cognitive. Conceptul de sine este vazut ca un sistem de cunostinte despre propriul eu, folosite pentru a recunoaste si interpreta stimuli relevanti pentru individ. Conform lui U. Neisser. cunostintele pe care le are individul despre lumea exterioara sunt insusi structurate. Ele contin cunostinte generale despre clasa de stimuli si ofera ipoteze despre stimulii din mediu ce urmeaza a fi procesati. In viziunea lui Hazel Marcus, conceptul de sine se cuvine a fi inteles ca un sistem de scheme despre eu. Indivizii acumuleaza cunostinte despre ei insisi, despre felul in care s-au comportat in diverse situatii, pe care le organizeaza ca structuri stabile. Schemele despre sine se refera la aspecte ale comportamentelor care au relevanta pentru individ si organizeaza cunoasterea despre sine in asa fel incat individul sa se poata servi singur de ea. Ele se constituie pe baza observatiei propriei persoane in diferite situatii si a scrutarii introspective, contribuind la fixarea noilor cunostinte despre sine. ( 26, pag.140-141).

Lucrarile lui Tajfel si Turner au impulsionat elaborarea unor teorii ale identitatii sociale, reanimand antagonismul dintre componentele personale si cele colective ale identitatii individuale. La un pol, indivizii ar actiona pe baza caracteristicilor proprii (identitate personala); la celalalt pol, indivizii ar actiona  pe baza caracteristicilor comune(identitate sociala). In aceste studii ei arata ca pentru a mentine o anumita identitate personala, oamenii urmaresc o identitate sociala prin integrare intr-un grup, asa incat aceasta sa le implineasca aspiratiile si, prin efectul de halou, sa mareasca stima de sine, prestigiul si reusitele grupului fiind atribuite fiecarui membru al sau. Ei rezuma conceptia despre identitatea sociala astfel:

 - indivizii incearca sa mentina sau sa mareasca stima de sine; ei cauta sa acceada la o conceptie pozitiva despre sine;

 - grupurile sociale sau categoriile sunt asociate unor conotatii pozitive sau negative si, din acest motiv identitatea sociala poate fi pozitiva sau negativa, in functie de evaluarile acelor grupuri care contribuie la constituirea identitatii sociale a individului;

 - evaluarea propriului grup este determinata prin raportare la alte grupuri specifice, prin intermediul comparatiilor sociale, in termeni de atribute sau de caracteristici valorizate. O diferenta pozitiva intre grupul de apartenenta si un alt grup produce un prestigiu ridicat; o diferenta negativa antreneaza un prestigiu scazut.

          Plecand de la acestea, autorii elaboreaza urmatoarele principii teoretice:

 1) - indivizii cauta sa se mentina sau sa acceada la o identitate sociala pozitiva.

 2) - identitatea sociala pozitiva este bazata, in mare masura pe comparatiile favorabile care pot fi facute intre grupurile de apartenenta si anumite alte grupuri pertinente. Grupul de apartenenta trebuie perceput ca pozitiv, diferit sau distinct de alte grupuri pertinente.

 3) - atunci cand identitatea sociala este nesatisfacatoare, indivizii vor cauta sa paraseasca grupul caruia ii apartin, pentru a intra intr-un valorizat pozitiv si / sau sa actioneze asa incat propriul lor grup sa devina pozitiv.

          Autorii vorbesc de tei tipuri de factori care pot influenta discriminarea dintre grupuri: in primul rand indivizii trebuie sa fi interiorizat apartenenta lor la un grup ca un aspect al conceptului de sine; situatia sociala trebuie sa permita comparatii intre grupuri, in care selectia si evaluarea atributelor pertinente este posibila, in fine, cu cat doua grupuri vor fi mai asemanatoare cu atat posibilitatea de comparare va fi mai mare asa incat grupul de apartenenta nu poate fi comparat cu orice alt grup.

          Turner in urma unor cercetari aduce o completare acestor principii, ajungand la concluzia ca daca individul, prin identificare cu grupul accede la o identitate pozitiva, el stabileste o diferenta intre grupuri, dar nu mai are tendinta de a stabilii o diferenta fata de ceilalti membrii ai grupului sau, iar daca individul are posibilitatea de a se diferentia direct de celalalt, el nu va mai stabili o diferentiere intre diferitele grupuri din anturajul sau. Astfel, cu cat identitatea sociala este mai puternica, cu atat identitatea personala este mai putin importanta, si cu cat identitatea personala este mai pregnanta, cu atat individul are mai putin nevoie de o identitate sociala, devreme ce identitatea sociala, ca si identitatea personala, satisfac aceeasi nevoie de imagine pozitiva de sine. Turner, introduce termenul de depersonalizare prin care intelege ca indivizii ajung sa se considere inainte de toate, exemplare specifice  ale unei categorii mai degraba decat indivizi unici si distincti unul de celalalt. Astfel identitatea sociala si identitatea personala sunt concepute atunci ca doi poli care se exclud reciproc. Se observa ca suntem departe de conceptia lui Mead care credea  ca individul este o creatie continua a societatii, iar societatea o creatie neintrerupta a indivizilor.

          Cautand sa precizeze care sunt raporturile dintre latura psihologica si cea sociologica a identitatii, Turner distinge trei niveluri in definirea eului:

 1) - un nivel supraordonat, care se refera la identitatea umana ca specie distincta;

 2) - un nivel intermediar al definirii de sine ca membru al unui grup, trimitand la o identitate sociala bazata pe comparatii intre grupuri;

 3) - un nivel subordonat al definirii de sine ca fiinta singulara, trimitand la o identitate personala bazata pe comparatii intre indivizi. (26, pag.139)

S. Moscovici, afirma ca o cunoastere a celuilalt trece printr-un schimb apropiat si sustinut si demonstreaza ca, intr-o judecata, corpul este mai putin important ca purtator trecut al unei identitati psihologice si sociale, decat indicatorii universului interior aflati intr-o interactiune directa, in care observatorul isi joaca rolul alaturi de cel observat.

Se pare deci, ca, grupul de apartenenta furnizeaza categorii si modele pentru a-l percepe pe celalalt. Se vede astfel, rolul socialului in grila de observare pe care subiectul o utilizeaza pentru descifrarea persoanei si in orientarea sensibilitatii sale catre celalalt. Aceasta interventie se face la nivel cognitiv atunci subiectul se intoarce spre celalalt pentru a-l evalua; ea intra in rezonanta cu propriile asteptari si reactii la nivelul vietii atunci cand acesta se intoarce spre celalalt pentru a-l lua ca martor si ca reper. Interventia in discutie vrea sa protejeze imaginea sinelui in fata riscurilor micsorarii respectului de sine si a identitatii pe care o poarta in ea relatia sociala. Deoarece se pare ca, intr-adevar, aparerea identitatii sociale legata de grupurile de apartenenta sau de referinta este o miza care moduleaza procesele cognitive.

In cadrul unei pozitii in mod global negative, clasele defavorizate fac o deosebire intre anumite trasaturi obiective (sanatate, pozitie sociala), carora le acorda vizibilitate, si trasaturi legate de identitatea psihologica si sociala, carora le refuza observabilitatea. Clasele mai favorizate nu au de facut decat sa analizeze corpul din punct de vedere obiectiv: ele "naturalizeaza" caracteristicile legate de identitatea personala si optiunile de viata. Aceasta dialectica a refuzului trimite la o aparare a identitatii, rationamentul ce pleaca de la fizic aparand ca un proces cognitiv a carui dinamica are ca domeniu de activitate apararea sau demonstrarea identitatii subiectului in cadrul unei conditii sociale date. Transparenta lui "a parea" al celor care au in planul aparentei, mijloacele necesare semnificarii si identificarii prin conditiile lor sociale, i se opune opacitatea "fiintei" si identitatea ascunsa a celor care nu vor sa fie judecati printr-o aparenta pe care conditia lor sociala o defavorizeaza.

Miza sociala a prezentarii de sine este mascata atunci cand se eticheteaza o persoana plecandu-se de la aparenta fizica; cand miza este recunoscuta, aceasta din urma - oricat de putin ameninta imaginea sinelui - se gaseste disociata de atributele constructive ale identitatii personale. Este un caz ilustrativ de elaborare cognitiva in care intra-individualului se structureaza pe inter-individual. (24, pag. 53-56).

V. Ceausu  considera ca exista doua mari categorii de semne de identitate: a) transmise - numele (care determina apartenenta sa la o anumita familie), data si locul nasterii (care arata varsta), particularitatile biologice si fizice si o parte din caracteristicile psihice.

          b) dobandite - cele conferite de propriile performante scolare, profesionale si cele din timpul liber. In mod repetat ele definesc profilul propriu al tanarului.

Identitatea sociala se formeaza dupa S. Chelcea in functie de specificul cultural existand astfel particularitati evidente in perceperea stimulilor standard. Modul de gandire, simtire si actiune al oamenilor trebuie raportat la modele culturale care structureaza comportamentele sociale.

Perspectiva umanista pune accentul pe "inima" adolescentului, adica pe dezvoltarea sentimentelor, ideilor, emotiilor si pasiunilor sale. Umanistii opun punctul de vedere al lui Skinner potrivit caruia adolescentul este controlat, ca hotaraste propriile cai de dezvoltare si crestere.

Reprezentantii de seama ai acestei perspective sunt H. Maslow si C. Rogers.

Carl Rogers impune o abordare centrata pe subiect in intelegerea adolescentului in timp ce Maslow a adoptat o abordare bazata pe autoactualizare. Maslow credea cu toata taria ca omul trebuie sa devina el insusi. Ceea ce un om poate, el trebuie sa fie deoarece exista o tendinta ca fiecare sa devina actualizat in ceea ce este el potential, sa devina ceea ce este el capabil sa devina.

Abordarea umanista pune accent pe intelegerea actiunilor individului orientat catre sine sau catre altii si directionat de scopuri, sprijinindu-se pe intelegere si interpretare. Ea este interesata de "cresterea" personala a oamenilor, de maturizarea lor psihica si sociala, de cultura relatiilor lor interpersonale, de insasi schimbarea societatii, propunand un nou tip de societate numit "societatea eu - psihica". (36, pag.85-86 ).

In concluzie fiecare teorie are o contributie diferita la intelegerea identitatii.