Tema existentiala a tulburarilor de personalitate ale sinelui (ale MF 3)

Tema existentiala a tulburarilor de personalitate ale sinelui (ale MF 3)

La acest gen de tulburari ale personalitatii, gasim ca tema primara raportarea la sine. A-avea-voie-sa-fiu-eu-însumi este una din cele patru mari sarcini existentiale ale omului si tema MF 3.

Tulburarile de personalitate care ar fi subordonate MF 1 ar avea ca tema tulburari în domeniul experimentarii suportului, iar cele ce tin de MF 2, tulburari în raportarea la viata ca experenta datatoare de forta.

Nu este locul potrivit pentru a ne apleca asupra altor concepte si teorii privind tulburarile de personalitate. Câteva scurte remarci sunt suficiente.

Pentru Kernberg (1984), avem de-a face cu tulburari de personalitate atunci când sunt utilizate mecanisme de tip borderline. Ele sunt tulburari plasate între psihoze si nevroze. Tulburarea de personalitate borderline este doar un tip de tulburare de personalitate, dar autorul nu prezinta în lucrarea lui nici un grup delimitabil de astfel de tulburari.

Dimpotriva, Mentzos/Münch (2001) considera tulburarea borderline ca formând un grup de tulburari de sine statator. Ei diferentiaza, astfel, între borderline si alte tulburari de personalitate. Si ei vad tulburarile de personalitate ca situându-se în mod fundamental între psihoza si nevroza.

Dupa Masterson (1980), tulburarile de personalitate narcisica si isterica se afla foarte aproape una de alta. Dupa teoria lui, ar fi vorba la ambele nu de tulburari de personalitate propriu-zise, ci de tulburari ale conceptului de sine.

În analiza existentiala, tulburarile de personalitate sunt concepute, la modul general, ca tulburari în profunzime ale structurii de personalitate (psihodinamica), putând fi grupate dupa tema existentiala nerezolvata. Ceea ce au în comun este un protest insistent si activ la adresa exigentelor existentiale, concomitent cu o partiala coplesire din partea acestora, precum si crearea de conceptii de viata, prin intermediul carora omul sa-si poata întelege trairile, sa reuseasca sa opereze în lume si sa se gestioneze pe sine.

Aceasta se reflecta la nivel psihic în forma reactiilor rigidizate de coping (activism si reflex de mimare a mortii), iar la nivel personal ca atitudine fata de viata si pozitionare fata de lume bazate pe trairea de sine, precum si pe experientele avute cu lumea.

În grupul concret al tulburarilor de personalitate ale sinelui, de care ne ocupam aici, este grav perturbata, în primul rând, raportarea la sine, în special propria valoare si autoaprecierea, de care atârna  si tulburarea imaginii de sine, a identitatii, a delimitarii si gasirii propriului.

Tulburarea de personalitate, prin înalta ei reactivitate psihica (utilizarea imediata a reactiilor de aparare – activism, scindare si disociere), precum si prin intermediul atitudinilor si pozitionarilor (personale), dezvoltate în scopul apararii contra unor eventuale noi rani sufletesti si în scopul compensarii unor deficite, blocheaza împlinirea personala si, odata cu aceasta, pe a-fi-eu-însumi. Conceptiile înguste si rigide despre sine si lume nu îngaduie schimbul dialogic si, astfel, o adaptare la situatie bazata pe o întâlnire autentica.

Cum poate fi reprezentata, în mod practic, împlinirea lui a-fi-eu-însumi? Ce anume face persoana pentru a ajunge la a fi ea însasi? – Am descris aceasta împlinire personala de sine, teoretic si practic, în cadrul metodei analizei existentiale personale (AEP). În AEP au fost gasiti trei pasi prin care eul, aflat în centrul influentelor venite din partea noilor impresii, informatii, trairi sau chiar traume, reuseste sa ramâna el însusi, respectiv sa se aduca pe sine, pe mai departe, în devenire (Längle 1993b; 1999a; 2000). La tulburarile de personalitate, aceste trei domenii de împlinire[1], personale si procesuale (ceea ce înseamna constituindu-se unul prin celalalt), sunt inhibate,  mai concret:

• trairea eului în libera rezonanta afectiva si într-o libera percepere a lumii (AEP 1)

• accesul la eu, în special la “calma” autenticitate (= autenticitatea fata de mine în-

sumi, AEP 2)

• expresia eului autentic (AEP 3).

Resurse specifice ale personalitatii

Tulburarile de personalitate ale sinelui utilizeaza o serie de resurse specifice pentru a compensa lipsa accesului la sine. Privite în context antropologic, acestea reprezinta competente specifice care au fost mentinute în ciuda tulburarii. Ele ar putea oferi un indiciu (de cercetat în continuare) asupra capacitatilor sanatoase ale eului, respectiv asupra competentelor stucturale (capacitatilor de prelucrare) de care dispune personalitatea.

Prin urmare, daca modelele patologice de reactie, menite a umple golul interior si a constitui un “înlocuitor de personalitate”, reprezinta posibilitati reale ori compensari pentru trasaturile - deteriorate sau lipsa – de personalitate, ele ar putea constitui un sprijin si pentru personalitatea matura.

Compenseaza cu: Abilitatile continute în

aceste compensatii sunt

În prezent, faptul de a privi tulburarile ca pe niste competente se manifesta deja pretutindeni, desi în realitatea clinica de ficare zi acest punct de vedere ameninta sa devina secundar. Mai ales punctul de vedere sistemic a ajutat la constientizarea acestui mod de a privi tulburarea nu ca pe un deficit, ci ca pe o utilizare eficienta a abilitatilor.

Mai putin obisnuit este, poate, sa extragem, asa cum am încercat în tabelul de mai sus, abilitatile dezvoltate pe parcursul tulburarii si sa cautam, cu ajutorul lor, o structura general valabila aflata la baza oricarei personalitati.

De acest punct de vedere, formulat aici doar ca o baza de discutie înca nedovedita, se leaga, desigur, o serie întreaga de întrebari si neclaritati, la care nu avem înca. Raspuns. Sa privim câteva cu titlu de exemplu.

Sa fie vorba, la aceste resurse, de capacitati ale eului, asadar ale domeniului procesual, sau, dimpotriva, de competente structurale ale personalitatii, asadar de capacitati de prelucrare ce au la baza mecanisme de coping? Sau reprezinta ele un amestec de neseparat între decizional si reactiv?

Oare hipertrofia modului de comportament compensatoriu (adica utilizarea lui frecventa si unilaterala), se produce pentru ca doar de acesta mai poate dispune înca pacientul, iar alte posibilitati de a-si atinge scopul nu mai are la dispozitie?

Sau se ajunge la hipertrofie tocmai din motivul opus, acela ca respectivul nu poate gestiona corect abilitatea pe care o foloseste, întrucât dimensiunea aflata la baza acesteia este perturbata?  Ar fi aceasta ca o repunere în scena a suferintei, urmare a unei cautari lipsite de succes a deficitului?  Oare, de exemplu, narcisicul exagereaza tocmai pentru ca nu are o reala valoare proprie?

În ce masura duce folosirea acestor abilitati compensatorii la o noua vatamare a personalitatii si blocare a persoanei – apare, de exemplu, o noua serie de vatamari aduse propriei valori prin utilizarea abuziva si exagerata a modalitatii compensatorii?

Desigur, întotdeauna este interesanta întrebarea: de ce constituirea unei tulburari, în ciuda folosirii unor abilitati specifice, de regula împiedica rezolvarea problemei? Tradus în limbajul medicinei somatice, ne putem gândi la boli pe care corpul nu le poate învinge singur, sau o poate face doar în mod defectuos. De exemplu, exista infectii împotriva carora corpul nu poate produce suficienti anticorpi (tuberculoza, sifilis). Fara aportul (exterior) de antibiotice, boala progreseaza. Sau ne putem gândi la o fractura osoasa care nu a fost imobilizata. Fara acest ajutor venit din afara, se ajunge la o vindecare cu defect, la o crestere strâmba a partilor rupte sau la formarea unei pseudo-articulatii.

Oare nu putem afla astfel de fenomene si la nivel psihic?

În final, se opreste omul cu o tulburare de personalitate din dezvoltare datorita rigidizarii reactiilor de coping? Se întâmpla asta pentru ca este platit un pret prea mare pentru apararea eului, comparabil cu cel al unui stat care lasa sa sângereze economia si coeziunea sociala, întrucât toata energia este folosita pentru înarmare?

În analiza existentiala, vedem patologia ca întemeindu-se în primul rând într-o tulburare partiala (iar în cazurile severe, semnificativa) a raportarii dialogice la lume si la sine (v. si Längle 1992). Acest lucru explica stagnarea si suferinta existentiala prezente în tulburarile de personalitate. Legatura lui cu fenomenul scindarii este centrala, deoarece pretul platit pentru scindare este tocmai întreruperea schimbului cu lumea si a accesului la sine. Bogatia ambelor nu poate fi realizata, pentru ca securizarea eului primeaza.

Multumita psihodinamicii, supravietuirea este pe deplin asigurata – dar existenta îsi asteapta înca împlinirea.