Viziunea vitalista

Viziunea vitalista

Evocarea unei alternative la conceptiile si solutiile mecaniciste propuse pentru explicarea fenomenelor sufletesti a avut loc deja tot din perioada antica. Aceasta a fost imaginata si realizata de Aristotel, care propune o solutie diferita. Ea consta in a conferi fenomenelor materiale si sufletesti o forta de propulsie deosebita, una capabila sa puna in miscare ansambluri materiale si imateriale, sa le dea pur si simplu viata. Desi, in fond, o asemenea solutie se dovedeste dualista, ea a avut exclusivitate in perioada evului mediu si sa se bucure de agreere si in zilele noastre. Ca sa explice natura unor asemenea forte aparte este invocata interventia unui asa-zis homunculus. Acesta este raspunzator pentru ceea ce se intampla in creier, ceea ce se intampla la nivelul viscerelor; aceasta va fi invocat pentru a explica ce se intampla la diverse nivele de organizare a sistemului nervos central, la nivelul neuronului ca unitate functionala primara a acestuia. O explicatie care in cazul fenomenelor naturale si a celor sufletesti, a celor neuronale, viscerale sau senzoriale, pentru ca face apel la un impuls extern, la acel homunculus, ca diferit si superior detrminismului natural, s-a apreciat ca este vorba de o solutie explicativa vitalista

Evocarea viziunii vitaliste de explicare a fenomenelor sufletesti cunoaste un interes aparte si este apropiata perspectivei de abordare psihoneuroplogice. Cu precizarea ca, spre deosebirea de solutia mecanicista, aici nu doar se postuleaza pentru o forta imanenta de propulsie vitala a fenomenelor sufletesti, ci le si determina cauzal, ca expresie a unui nivel superior de integrare adaptativa la mediu. Primii pasi au fost facuti cand stiinta propriu-zisa a psihologiei inca nu a avut semnat actul ei de nastere. La acea vreme despre limbaj erau putine cunostinte cand in 1861 si pe urma in 1865 Broca - un neuropatolog, a postulat pentru o posibila legatura dintre producerea unor tulburari psihice de vorbire si de coordonare motoare (afazie motorie) si existenta unui asemenea focar patologic in creier. Ele si-a baza ipoteza pe analizarea post-mortem a creierelor a doi fosti pacienti ai sai cu afectiuniunile mentionate de vorbire Acest lucru a fost confirmat de existenta la aceste persoane a unor leziuni a portiunii posterioare a circumvolutiunii frontale inferioare din emisfera stanga a creierului. Meritul sau a constat in a fi avut aceasta perspicacitate de a intuit o asemenea legatura, la cea vreme indepartata, dintre vorbire sau limbaj si activitatea unei anumite formatiuni cerebrale, careia I s-a dat pe drept denumire de 'centrul Broca' al vorbirii.

Doar dua zece ani de la comunicarea lui Broca, un alt cercetator patolog numit Wernicke (1871) a descris un fenomen de interactiune similar. El a aratat ca lezarea treimii posterioare a circumvolutiunii temporale superioare din emisfera stanga provoaca tulburarea capacitatii de intelegere a limbajului oral adresat. Se stabilise deci o legatura cauzala precisa intre un fenomen psihic - cel al limbajului oral - si un altul neurologic - o portiune bine delimitata de portiunii temporale a emisferei stangi. Aici era locul Homunculus-ului, unde se decidea asupra producerii limbajului oral. Pe baza acestor constatari s-a conchis ca zona respectiva reprezinta "centrul imaginilor senzoriale (auditive) a cuvintelor". S-a acceptat invocarea si localizarea la nivelul zonei respective a unui mic centru nervos. Concluzia trasa a fost insusita si mentinuta pana astazi ca o achizitie decisiva pentru aparitia si fundamentarea psihologiei ca stiinta de sine statatoare.

Pe aceasi linie investigativa se inscriu si lucrarile devenite clasice ale lui Fritsch si Hitzig publicate in 1870. Ei procedeaza la excitarea electrica a anumitor zone ale lobului frontal la caine si constata producerea unor raspunsuri motorii distincte. Un fapt confirmat ulterior de experiente pe maimute, iar apoi la om. De asemenea, din aceeasi perioada dateaza si cercetarile lui Betz, care in 1874 a reusit sa descopere in circumvolutiunea centrala anterioara celulele gigantice piramidale, celule carora le-a conferit o functie de conducere dominant motorie. Cand a procedat la extirparea la un caine a anumitor zone din lobii occipitali, rezultatul a fost ca desi animalul continua sa vada, acesta pierdea capacitatea psihica de recunoastere a obiectelor.

Au fost inceputurile conturarii unei noi conceptii localizationiste despre activitatea cerebrala. Ea avea sa fie completata cu rezultatele a numerosi alti cercetatori care s-au impus cu autoritate in deceniile trei-patru ale secolului XX. S-au distins in acest sens lucrarile lui Kleist, care in 1934 reuseste sa alcatuiasca o harta cu precizarea detaliilor localizarii a diverse functii psihice. Aceasta harta va fi completata reusit de catre Vogt in 1951, care propune un model tipic al organizarii functionale a creierului. Alte cercetari ale lui Wernicke si Geschwind realizate in anii '60 aduc contributii experimentale si metodologice pentru fundamentarea perspectivei neuro-anatomice localizationiste de interpretare a raportului creier-psihic. De asemenea, au avut si au faima cercetarile pe care le-au intreprins Penfield, Sperry, Delgado dupa anii '60. Astfel, Penfield, cu metoda stimularilor directe a anumitor zone corticale, a reusit sa obtina raspunsuri complexe, realizarea de vizualizari, a unor stari emotionale etc. De asemenea, Delgado a obtinut rezultate pe linia identificarii in creier a anumitor zone de "placere", de stimulare "la distanta" a diverselor zone din creierul animal si uman.

Sunt rezultate interesante de mentionat, pentru ca ele vor sta la baza nu numai a constituirii in psihoneurologie a curentului localizationist, dar si a unui opus acestuia, celui echipotentialist. Este vorba de o tendinta de gandire si interpretare a fenomenelor cerebrale dintr-o alta perspectiva metodologica. Autorii acestui curent sunt aceiasi neuroanatomisti exploratori ai functiilor creierului, cu deosebirea ca rezultatele lor experimentale vin sa sustina ideea unei echipotentialitati functionale a diferitelor structuri anatomice ale activitati cerebrale. Creatorul curentului echipotentialist a fost Flourens, experientele sale efectuandu-le in primele decenii ale secolului al XIX-lea. El a avut ca subiecti de experienta porumbeii. In cursul experientelor sale, a recurs la extirpari progresive a diferitelor portiuni din emisferele cerebrale si a observat ca dupa un interval de timp tulburarile constatate initial se diminuau, iar unele chiar se remiteau complet. Fenomenul compensarii se desfasura la fel, indiferent care parte a creierului era afectata prin extirpare. Cu acest punct de plecare, Flourens s-a hazardat sa concluzioneze asupra caracterului structural amorf si echifunctional al creierului. In acest sens n-a luat in considerare mai multi factori determinanti pentru realizarea reflectarii psihice, cu deosebire faptul ca scoarta cerebrala ramane inca insuficient dezvoltata in raport cu ceea ce se poate constata la mamiferele superioare si la om.

Cu toate acestea se poate aprecia ca echipotentialistii isi intemeieaza aprecierile pe date experimentale concrete, spre deosebire de localizationisti, ale caror date aveau de fiecare data si o dimensiune speculativa. Ideea echipotentialismului formulata de Flourens va fi reluata si dezvoltata in deceniile urmatoare. Intre 1876-1881 cunoscutul neurofiziolog german Goltz efectueaza o serie de experiente constand din extirparea unor portiuni ale scoartei cerebrale la caine. Analizand consecintele leziunilor cauzate, Goltz ajunge la concluzii similare celor ale lui Flourens. Astfel, in faza postoperatorie imediata au fost constatate tulburari cu caracter global, generalizat, interpretate de Goltz ca un raspuns global al creierului la vatamare. Ulterior insa, tabloul incepe treptat sa revina la normal. Ceea ce a ramas este considerat ca fiind rezidual si consta intr-o pierdere mai mare sau mai mica a coordonarii in miscari, o reducere a capacitatilor manipulative si de indemanare. Goltz a afirmat ca oricare structura sau zona cerebrala poate fi in mod egal implicata in realizarea oricarei functii psihice. In ceea ce priveste gradul deficientei rezultate prin lezarea operata, acesta este proportional doar cu zona portiunii lezate prin extirpare.

Cu aproape o jumatate de veac mai tarziu, in 1929, neurofiziologul american Lashley aduce date noi, toate menite sa sustina concluziile formulate de Goltz. El a procedat la extirparea a diverse portiuni din scoarta cerebrala la cobai. In primele zile dupa experienta animalele prezentau tulburari profunde ale functiilor de relatie, de discriminare, de orientare in spatiu, coordonare senzorio-motorie. Treptat insa, aceste tulburari au diminuat semnificativ, pentru ca in final comportamentul sa revina la un nivel de eficienta satisfacator. Insemnatatea psihologica a acestor reveniri sau refaceri, dependenta acestora de varsta la care interventia a fost facuta Lashley inca n-a putu s-o intrevada.

In interpretarea faptelor psihice atat reprezentantii curentului localizationist, ca si cei ai curentului echipotentialist se aliniaza si sustin un punct de vedere vitalist. Indiferent daca se face referire la existenta unui anume sediu din creier responsabil pentru un anume mod de comportare sau la capacitatea creierului de a deveni suport prin oricare parte a lui pentru desfasurarea unor procese psihice, implicit acesti reprezentati inoculeaza in creier prezenta tainica a aceluiasi homunculus guvernator si responsabil de producerea vietii psihice. Si intradevar, sistemul nervos prin diversele structuri ale sale reprezinta premiza organica pentru producerea oricarui proces psihic. Pretentia insa ca producerea si dezvoltarea acesteia poate sa fie facuta simplist dependenta de activitatea unui sau altui centru nervos, de capacitatea sa functionala distanta este enorma. Universul vietii psihice este mult prea bogat si divers pentru ca acesta sa poata fi controlat si directionat cu punct de plecare din unele evenimeente ce au loc in anumita parte a creierului.