CONSECINTELE HOLOCAUSTULUI - INTOLERANTA SI URA RASIALA

CONSECINTELE HOLOCAUSTULUI - INTOLERANTA SI URA RASIALA

Toleranta este esentialmente limitata spre deosebire de iubire sau generozitate care nu au nici limite intrinseci si nici alta finalitate decit propria noastra finalitate,o toleranta infinita insemnind sfirsitul tolerantei. Toleranta universala este in acelasi timp contradictorie cel putin la nivelul practicii ,si din acest motiv nu poate fi condamnata din punct de vedere moral ;ea poate fi pusa numai sub acuza politica .Este ceea ce au demonstrat sub forme diferite KARL POPPER si Vladimir Jankelevich.Impinsa pina la limita toleranta sfirseste prin a se nega pe sine insasi pentru ca lasa mina libera celor care vor sa o suprime .SE poate vorbi despre toleranta numai in anumite limite ,limite care aint ale proprie ei suprevietuiri si ale pastrarii conditiilor care o fac posibila.Este ceea ce Karl popper numeste paradoxul tolerantei

Daca sunt de o toleranta infinita ,chiar si fata de intoleranti si daca nu apar societatea toleranta de atacurile acestora ,toleranta va diparea si o data cu ea si cei toleranti ,''¹Acest lucru ramine valabil atita timp cit omenirea va fi ceea ce este ,conflictuala pasionala,sfisiata si tocmai acest lucru este important.Osocietate in care ar fi posibila toleranta universala n-ar mai fi umana si de altfel nici n-ar mai avea nevoie de toleranta.

La polul opus se plaseza totalitarismul ca expresie a puterii absolute care nu presupune intodeauna puterea unui om sau a unui grup ci putera unei ideologii detinatoarea adevarului absolut. Totalitarismul este intolerant pentru ca in viziunea lui adevarul nu se discuta sau supune la vot el instaureaza o tiranie a adevarului.O dictatura care se impune prin forta este despotismiar daca se acrediteaza prin ideologie este totalitarism.Este de la sine inteles ca majoritatea totalitarismelor sunt si despotice si ca in societatile noastre moderne majoritetea dictaturilor tind spre totalitarism.

Secolul XX a fost unul al marelor dezastre. Conflicte militare dar si ideologice, masacre, genociduri, toate au facut acest secol cel mai sangeros, din cate a avut a le trai omenirea. Lumea a fost dominata de lideri ce stateau in fruntea unor regimuri totalitare. Lideri care, prin parghiile imense de care dispuneau, duceau o politica crunta intru ideea ce o promovau.

La cea extremitate ideologica se afla si nazismul german. Esenta ideii naziste consta in promovarea idelor superioritatii rasei germane si a xenofobismului, a antisemitismului si deci a exterminarii tuturor evreilor din Europa, a unei politici agresive de expansiune la nivel mondial si deci a dominarii lumii. Aceste scopuri si idei se contineau in cartea celui ce avea sa devina lider al Germaniei, Adolf Hitler, "Mein Kampf". Aceasta idee trebuia sa fie tradusa in viata prin lupta de clasa, un element indispensabil in preluarea puterii de catre mase.

Nazistii vin la putere in Germania pe fonul Germaniei distruse de primul razboi mondial, cu datorii imense si cu o societate disperata. Prin promovarea intensa a ideei superiortatii rasei germane ei readuc increderea in fortele proprii acestui popor. S-a reusit in mod miraculos ridicarea economiei germane din ruine, achitarea pagubelor de razboi. Deja in 1935 Hitler introduce serviciul militar obligatoriu si incepe constructia Wehrmachtului, adica a armatei germane ce ar fi capabila sa poarte un razboi mondial. Astfel, prin ocuparea Zonei Renane in 1936, demareaza punerea in aplicare a planurilor sale expansioniste. La 1 septembrie 1939 Germania ataca Polonia, declansand astfel cel de-al doilea razboi mondial.

Elementul esential al a dictaturii fasciste a fost prezenta unui lider puternic, ferm si carismatic in fruntea statului. Acest lider simboliza statul. Imaginea i-a fost creata cu ajutorul masinilor propagandistice ale acestor state, dar si prin hotararea si cruzimea de care dadeau dovada acesti lideri. Un popor se lasa condus de un regim autoritar si de un tiran atunci cand individul ce face parte din acest popor se simte slab si neincrezut. Anume asa se simteau germanii dupa un razboi pierdut si rusii dupa niste schibari sociale majore, rezultatul benefic al carora intarzia sa apara. Pe fondul acestor predispuneri psihologice, cultul personalitatii a dat roade. Conducatorul statului insemna totul pentru fiecare si, desigur, era indreptatit sa elimine pe cei ce nu acceptau acest fapt sau pe cei care ar fi putut sta in calea unui viitor luminos.

Regimul fascist a constientizat necesitatea recurgerii la militarizare pentru a-si atinge scopurile. Surse imense din bugetul Germaniei au fost alocate armatei pentru perfectionarea ei intru pregatirea de o eventuala confruntare militara puternica. Intreaga industrie era si ea pusa pe picior de razboi - marea majoritate a productiei industriale era destinata armatei. Prin implicarea fortei de munca in aceste ramuri s-a reusit reducerea somajului, ceea ce avea un caracter relativ populist. S-ar parea ca intregul popor ii sustinea in intregime. Insa regimului nazist ii erau caracteristice represiuni nemiloase indreptate asupra celor care erau considerati drept periculosi pentru mersul programat al lucrurilor. Aceste masuri au fost interprinse atat pe teritoriile originare, cat si pe cele ocupate.

Dupa cum am mentionat, regimului fascist ii erau caracteristice represaliile de masa, insa spre deosebire de cel comunist, epurarile din interior erau mai putin frecvente, ele fiind indreptate mai ales asupra evreilor si ale teritoriilor nou-cucerite.

O psihologie de masa puternica a fost comuna regimului fascist. Ideea de stat era atat de puternica, incat individul nu mai apela deloc la personalitate, locul ei fiind luat de "gandirea" de masa. Individul nu mai comporta ceva important in sine, el are valoare doar in grup. Paradele de masa demonstreaza perfect acest fenomen: mii de oameni executand gesturi in unison, impinsi de puterea infricosatoare a acestui regim. Manipularea societatii avea un efect miraculos.

Adevaratele cruzimi ale acestui regim au avut loc, insa, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. Miza era enorma pentru regimul fascist, scopul scuza orice mijloace, oricat de crude nu ar fi fost ele.

In acesti ani s-a accentuat fenomenul numit Holocaust, adica nimicirea evreilor. Evreii erau impusi sa traiasca in lagare de concentrare, in ghetouri. Asupra lor se efectuau tot felul de experimente medicale si militare, introducandu-li-se substante experimentale in sange pentru a urmari efectul lor, expunandu-i in camere de intoxicari cu gaze, arsi in crematorii. Corpurile lor neinsufletite puteau fi incarcate in camioane si duse spre crematorii asemeni celui mai ordinar gunoi. Copiii si femeile ajunse in aceste lagare nu erau exclusi de la tratamente inumane: erau despartiti de ceilalti membri ai familiilor lor, erau impusi la munci istovitoare pe fond de malnutritie, schilidoti de catre gardieni, iar in caz de hotarari ale unor functionari, arsi in crematorii, inpuscati si aruncati intr-o groapa comuna cu cea mai mare cruzime.       In anii razboiului victime ale fascismului au devenit peste 50 milioane de oameni. Prizonierii de razboi aveau si ei parte de tratamente similare.

Pe langa violenta criminala, ca trasatura similara esentiala a acestui regim, trebuie analizat si alt aspect al sincronicitatii in pregatirea catre un razboi de talie mondiala.

Cel de-al II-lea Razboi Mondial cu pretul a zeci de milioane de jertfe a contribuit la distrugerea fascismului ca sistem de guvernare. Acest regim a fost la fel de crud atat in Germania, cat si in alte state in care era instituit.

Fascismul a fost si ramane un fenomen macabru si tragice ale secolului XX.

Speram ca aceasta sistema odioasa - fascismul va constitui doar o fila tragica, dar trecuta ale istoriei omenirii. Nici o explicatie si nici o scuza nu poate fi valabila pentru a motiva existenta lui.

Ascensiunea dreptei radicale dupa primul razboi mondial a fost fara indoiala un raspuns, o reactie la pericolul si chiar la realitatea revolutiei sociale si a puterii clasei muncitoare in general, la Revolutia din Octombrie si leninism in special. Fara acestea, nu ar fi existat fascismul, deoarece, desi extremistii demagogi de dreapta au fost prezenti in politica intr-un numar de tari europene incepand cu sfarsitul secolului al nouasprezecelea, totusi au fost foarte bine tinuti sub control inainte de 1914. In aceasta privinta, sustinatorii fascismului au, probabil, dreptate in afirmatia ca Lenin a dat nastere lui Mussolini si lui Hitler.

Ce sanse de stabilitate existau in regiunile care nu puteau supravietui Marii Crize? Republica de la Weimar a cazut in mare parte din cauza ca Marea Criza nu a putut mentine targul tacit dintre stat, angajati si muncitorii organizati, care o mentinusera pana atunci pe linia de plutire. Industria si guvernul au considerat ca nu aveau de ales si au facut reduceri economice si sociale, iar somajul in masa a facut restul. La mijlocul anului 1932 national-socialistii si comunistii au atras o majoritate dintre voturile nemtilor, iar partidele angajate pentru republica erau reduse la ceva mai mult de o treime. Si invers, stabilitatea regimurilor democratice dupa al doilea razboi mondial, nu in ultimul rand cea a noii Republici Federale Germania, se baza pe miracolele economice ale acelor decenii. Acolo unde guvernele au ce oferi petitionarilor pentru a le satisface cerintele, iar standardul de viata a majoritatii cetatenilor este in constanta ascensiune, temperatura politicii democratice rareori se ridica la fierbere. Compromisul si consensul tind sa prevaleze, chiar cei mai convinsi de rasturnarea capitalismului au considerat status quo-ul mai putin intolerabil in practica decat in teorie, si chiar si campionii capitalismului au considerat bune sistemele de securitate sociala si negocierile cu sindicatele despre marirea salariilor.

Insa, asa cum a aratat chiar Marea Criza, aceasta este doar o parte din adevar. O situatie foarte asemanatoare - refuzul muncitorilor organizati de a accepta scaderile din timpul Crizei - a dus la colapsul guvernului parlamentar si, in cele din urma, la numirea lui Hitler in fruntea guvernului in Germania, iar in Marea Britanie doar la o schimbare acuta a unui guvern laburist cu un 'guvern national' (conservator) in cadrul unui sistem parlamentar stabil si niciodata zdruncinat*. Criza nu a dus in mod automat la suspendarea sau abolirea democratiei reprezentative, asa cum este de asemenea evident din consecintele politice din Statele Unite (politica de New Deal a lui Roosevelt) si din Scandinavia (triumful social-democratiei).

Numai in America Latina, unde finantarea guvernamentala depindea, in cea mai mare parte, de exporturile unui sau a doua produse de baza, ale caror preturi s-au prabusit brusc si dramatic, Criza a produs caderea aproape imediata si automata a oricaror guverne in functie, in special prin lovituri militare. Ar trebui sa adaugam ca schimbarea politica a avut loc de asemenea in Chile si Columbia.

La baza, politica liberala era vulnerabila din cauza ca forma specifica de guvernamant, democratia reprezentativa, a fost rareori un mijloc convingator de conducere a statelor, iar conditiile din Era Catastrofei rareori i-au garantat viabilitatea, ca sa nu mai vorbim de eficacitate.

Prima conditie a fost ca trebuia sa se bucure de asentimentul si legitimitatea generale. Democratia insasi se bazeaza pe acest asentiment, dar nu il si creeaza, cu exceptia faptului ca in democratiile bine stabilite si procesul in sine al votului normal a tins sa confere cetatenilor - chiar si celor in minoritate - un sentiment ca procesul electoral legitimeaza guvernele pe care le genereaza. Dar putine dintre democratiile interbelice erau stabile. intr-adevar, pana la inceputul secolului douazeci, democratia exista in putine tari - Statelor Unite, Franta si cam atat. intr-adevar, cel putin zece dintre statele Europei dupa primul razboi mondial erau fie in intregime noi, fie altfel decat in situatia anterioara, pentru ca nu au prezentat o legitimitate speciala pentru locuitorii lor. Si mai putine democratii erau stabile. Politica statelor din Era Catastrofei era, mai curand, o politica de criza.

A doua conditie a fost un grad de compatibilitate dintre variatele componente ale 'poporului', al carui vot suveran urma sa determine guvernul. Teoria oficiala a societatii burgheze liberale nu a recunoscut 'poporul' ca un corp de grupuri, comunitati si alte colectivitati cu interese potrivit clasificarii respective, in ciuda faptului ca antropologii, sociologii si toti politicienii care desfasurau o activitate politica recunosteau acest lucru. Oficial, poporul, mai curand un concept teoretic decat un organism viu real de fiinte umane, consta dintr-un ansamblu de indivizi ale caror voturi se adaugau la majoritatile si minoritatile aritmetice, care se traduceau in adunari alese ca guverne majoritare si opozitii minoritare.

Acolo unde votul democratic a trecut frontierele dintre impartirile populatiei nationale, sau acolo unde era posibil sa se concilieze sau sa se inlature conflictele dintre ele, democratia a fost viabila. Oricum, intr-o era de revolutie si tensiuni sociale, lupta de clasa s-a transpus in politica mai degraba decat pacea intre clase. Intransigenta ideologica si de clasa puteau distruge guvernul democratic. Acordurile de pace incheiate in fuga dupa 1918 au inmultit ceea ce noi, la sfarsitul secolului douazeci, numim virusul fatal al democratiei, adica divizarea corpului de cetateni exclusiv conform demarcatiilor etnico-nationale sau religioase.

Caderea celor trei imperii multinationale, Austro-Ungaria, Rusia si Turcia, a fost inlocuita de trei state supranationale, ale caror guverne erau neutre fata de numeroasele nationalitati peste care guvernau, cu state intr-o proportie mai multinationala, fiecare identificat cu una sau cel mult doua sau trei dintre comunitatile etnice dintre granitele respective.

A treia conditie a fost ca guvernele democratice sa nu aiba prea mult a face cu guvernarea. Parlamentele au inceput sa functioneze nu atat ca sa guverneze, cit pentru a controla puterea celor care faceau acest lucru, o functie care este inca evidenta in relatiile dintre Congresul Statelor Unite si presedintia Statelor Unite. Erau mecanisme desemnate ca frane si care au actionat ca motoare. Adunarile suverane, alese pe baza unor drepturi cetatenesti restranse, dar pe cale de a se extinde, au fost, desigur, comune incepand cu Era Revolutiei, dar societatea burgheza a secolului nouasprezece a presupus ca multimea cetatenilor sai si-ar capata locul nu in sfera guvernarii, ci in economia care se autoregleaza si in lumea asociatiilor particulare si neoficiale (societatea civila)*. Ea a ocolit dificultatile guvernelor in functie, prin adunarile alese, in doua moduri: prin a nu se astepta prea mult sa guverneze sau chiar sa emita legi de la parlamentele lor si prin a observa ca guvernarea - sau mai curand administrarea - ar putea fi dusa mai departe fara sa se tina seama de capriciile sale. Asa cum am vazut, organisme ale unor oficiali independenti, permanent numiti public, devenisera un instrument esential pentru guvernarea statelor moderne. O majoritate parlamentara era capitala numai acolo unde decizii de conducere majore si controversate urmau a fi luate sau aprobate, iar organizarea si mentinerea unui organism adecvat de sustinatori era sarcina majora a conducatorilor de guverne, de cand (numai in cele doua Americi) guvernul regimurilor parlamentare nu era ales direct. in statele cu sufragiu restrans (adica un electorat compus in special din minoritatea bogata, puternica si influenta) acest lucru a fost facut mai usor de un consens comun a ceea ce constituia interesul lor colectiv ('interesul national'), ca sa nu mai amintim de resursele de patronaj.

Secolul douazeci a multiplicat ocaziile cand a devenit esential ca guvernele sa conduca. Statul care s-a limitat la asigurarea legilor de baza pentru afaceri si pentru societatea civila, iar politia, inchisorile si fortele armate - la cele pentru mentinerea in frau a pericolelor interne si externe, 'statul de tip paznic de noapte' al spiritului politic a devenit tot atat de invechit ca si 'paznicii de noapte' care au inspirat metafora.

A patra conditie a fost bogatia si prosperitatea. Democratiile din anii '20 s-au destramat sub tensiunea revolutiilor si a contrarevolutiilor (Ungaria, Italia, Portugalia) sau a conflictelor nationale (Polonia, Iugoslavia); iar cele din anii '30- sub tensiunile Marii Crize.

Trebuie doar sa comparam atmosfera politica a Germaniei din timpul Republicii de la Weimar si al Austriei din anii '20 cu cea a Germaniei Federale si a Austriei de dupa 1945, pentru a ne convinge de acest lucru. Chiar si conflictele nationale devenisera mai rezolvabile, din moment ce politicienii fiecarei minoritati se puteau hrani la cazanul comun al statului.

Asa a fost puterea Partidului Agrar din unica democratie veritabila a Europei de Est si Centrale, Cehoslovacia. In anii '30, nici macar Cehoslovacia nu mai putea tine la un loc cehii, slovacii, germanii, maghiarii si ucrainenii.

In aceste imprejurari, democratia a fost un mecanism pentru formalizarea impartirilor dintre grupurile ireconciliabile. Deseori, chiar si in cele mai bune imprejurari, democratia nu s-a prezentat ca o baza stabila pentru o guvernare democratica de orice fel, in special cand teoria reprezentarii democratice a fost aplicata in cele mai riguroase versiuni ale reprezentarii proportionale*.

Acolo unde, in vremuri de criza, nu se putea constitui o majoritate parlamentara, asa cum s-a intamplat in Germania (spre deosebire de Marea Britanie)**, tentatia de a cauta in alta parte a fost coplesitoare. Chiar si in democratiile stabile, impartirile politice pe care Ie implica sistemul sint vazute de multi cetateni mai degraba drept pierderi ale sistemului decat beneficii. Chiar retorica politicii face mai curand reclama candidatilor si partidului ca reprezentanti ai interesului national decat ai ingustului interes de partid. In vremuri de criza, cheltuielile sistemului pareau enorme, iar beneficiile nesigure.

In aceste imprejurari este usor sa ne dam seama ca democratia parlamentara din statele care au urmat vechilor imperii, la fel ca si in majoritatea tarilor din spatiul mediteranean si latinoamerican, era o planta plapanda care crestea pe un pamant pietros. Cel mai puternic argument in favoarea sa, si anume ca asa rea cum e, tot e mai buna decat orice sistem alternativ, este acceptat doar pe jumatate. In perioada interbelica, rareori a sunat realist si convingator.

Criza mondiala a transformat fascismul intr-o miscare mondiala, mai bine zis intr-un pericol mondial. Fascismul in versiunea germana (nationalism-socialismul) a beneficiat in aceeasi masura de traditia intelectuala germana care (spre deosebire de cea austriaca) fusese ostila teoriilor neoclasice ale liberalismului economic, devenit ortodoxie internationala incepand cu anii '80 ai secolului trecut, si de guvernul hotarat sa scape de somaj cu orice pret.

S-a ocupat de Marea Criza, trebuie sa spunem acest lucru, rapid si mult mai cu succes decat oricare altul (recordul fascismului italian a fost mai putin impresionant). Oricum, acesta nu era apelul major intr-o Europa care isi pierduse in mare masura legaturile interne.

Dar, pe masura ce valul fascismului a crescut odata cu Marea Criza, a devenit din ce in ce mai limpede ca in Era Catastrofei nu numai pacea, stabilitatea sociala si economia, ci si institutiile sociale, precum si valorile intelectuale ale societatii burgheze din secolul nouasprezece se aflau in retragere sau declin. La acest proces trebuie sa revenim acum.

Nazismul este un fenomen care abia daca poate fi supus unei analize rationale. Sub conducerea unui lider care vorbea in tonuri apocaliptice despre puterea mondiala sau despre distrugere si a unui regim fondat pe ideologia rasista, una dintre cele mai avansate din punct de vedere cultural si economic tari europene a lansat o conflagratie mondiala care a generat in jur de 50 de milioane de jertfe si a comis atrocitati - culminand cu uciderea in masa a milioane de evrei - de natura si la o scara care intrec imaginatia. Pe fundalul Auschwitz, explicatiile istoricului par realmente precare.

Dintre toate cele intamplate in Era Catastrofei, supravietuitorii din secolul nouasprezece au fost poate cel mai mult socati de colapsul valorilor si al institutiilor civilizatiei liberale al caror progres secolul lor il simtise, in orice caz in partile 'avansate' ale lumii. Aceste valori au exprimat o neincredere in dictatura si in guvernarea absolutista, pledand pentru o angajare spre guvernarea constitutionala cu si sub guvernul ales liber si adunarile reprezentantilor, care au garantat puterea legii, cit si pentru un set acceptat de drepturi si libertati cetatenesti, inclusiv libertatea cuvantului, a presei si a intrunirilor. Statul si societatea trebuie sa fie informate despre valorile general-umane - prin dezbateri publice -, ale educatiei, stiintei.

Ignoranta si inapoierea acestor mase, angajamentul lor in rasturnarea societatii burgheze prin revolutia sociala, cit si latenta irationalitate umana, atat de usor exploatata de demagogi, au constituit intr-adevar o cauza de alarma. Oricum, cele mai periculoase dintre aceste noi miscari de masa democratice au fost de fapt, si in teorie, si in practica, la fel de angajate in valorile ratiunii, ale stiintei, progresului, invatamantului si libertatii individuale.

Totusi, regimurile electorale reprezentative au fost destul de frecvente. Cei douazeci de ani dintre 'Marsul asupra Romei' al lui Mussolini si culmea succesului Axei in cel de-al doilea razboi mondial au inregistrat o retragere accelerata si din ce in ce mai catastrofala a institutiilor politice liberale.

In 1918-'20 adunarile legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente in doua state europene, in anii '20 in sase, in anii '30 in noua, in timp ce ocupatia germana a distrus puterea constitutionala in alte cinci in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Pe scurt, singurele tari europene cu institutii politice democratice adecvate care au functionat fara intrerupere in intreaga perioada interbelica au fost Marea Britanie, Finlanda (doar simbolic), statul liber irlandez, Suedia si Elvetia.

Pe scurt, liberalismul politic se afla in plina retragere in timpul Erei Catastrofei, o retragere care s-a accelerat acut dupa ce Adolf Hitler a devenit cancelarul Germanei in 1933. Luand lumea ca un tot intreg, probabil ca au existat treizeci si cinci sau mai multe guverne constitutionale in 1920 (in functie de locul in care plasam cateva republici din America Latina). Pana in 1938 existau, probabil, saptesprezece asemenea state, in 1944, probabil, douasprezece din totalul de saizeci si patru. Tendintele mondiale pareau clare.

Rusia Sovietica (din 1922: URSS) a fost izolata si nu a fost nici capabila si nici, dupa ascensiunea lui Stalin, dornica sa extinda comunismul. Revolutia sociala sub conducerea leninista (sau sub oricare conducere) a incetat sa se raspandeasca dupa ce valul initial postbelic slabise. Miscarile (marxiste) social-democrate se transformasera in forte sustinatoare ale statului, mai degraba decat in forte subversive, iar aderarea lor la democratie a fost indubitabila. in miscarile muncitoresti din majoritatea tarilor comunistii erau in minoritate, iar acolo unde au fost puternici in majoritatea cazurilor au fost sau urmau sa fie suprimati.

Frica de revolutia sociala si de rolul comunistilor in ea era destul de intemeiata, asa cum a dovedit al doilea val al revolutiei din timpul si de dupa cel de-al doilea razboi mondial, dar in cei douazeci de ani de retragere liberala nici un regim care putea fi numit liberal-democrat nu a fost amenintat dinspre stanga*. Pericolul a venit exclusiv dinspre dreapta. Iar dreapta reprezenta nu doar o amenintare la adresa guvernului constitutional si reprezentativ, ci o amenintare ideologica pentru ideea liberala ca atare, pe masura ce devenea o miscare potential mondiala, pentru care eticheta 'fascism' este insuficienta si nu absolut irelevanta.

Este insuficienta din cauza ca nu toate fortele care au rasturnat regimurile liberale au fost fasciste. Este relevanta deoarece fascismul, mai intai in forma sa originara italiana, iar mai tarziu in forma germana a national-socialismului, in anii '30 parea un val cu repercusiuni in viitor.

BIBLIOGRAFIE

1.Andre Compte Sponville-Mic tratat despre virtuti editura Univers 199

2.Glasberg Ruth-Gold- Timpul lacrimilor secate editura Hesefer Bucuresti 2003

3Hilberg Raul- Exterminarea evreilor din Europa-editura Hasefer Bucuresti 1997

4.Ilie Ilisei -Dosarele suferintei -ed=Bucovina Viitoare1999

Safran alexandru Un taciune smuls flacarilor ed. Hasefer Bucuresti 1996

6.Stoenescu Alex Mihai-Armata Maresalul si evreii RAO 1998.