CONSTITUIREA ATASAMENTULUI UMAN

Definire si caracterizare generala

Atasamentul este o legatura adanca si durabila ce se stabileste intre copil si ingrijitorul sau in primii ani de viata. Atasamentul este un fenomen psihologic, emotional, cognitiv si social. Comportamentele de atasare ale copiilor sunt activate de semnalele ingrijitorului. Deci, procesul atasamentului este definit ca un "sistem regulator mutual", in cadrul caruia copilul si ingrijitorul se influenteaza reciproc

Dincolo de functia sa de baza - asigurarea securitatii si a protectiei pentru tanarul vulnerabil prin aproprierea de ingrijitor - atasamentul mai are si alte functii importante pentru copii. Aceste functii sunt:

Invatarea increderii si reciprocitatii ca baza a viitoarelor relatii emotionale.

Explorarea mediului inconjurator in conditii de siguranta, ceea ce duce la o dezvoltare cognitiva si sociala sanatoasa.

Dezvoltarea capacitatii de autocontrol - gestionarea propriilor impulsuri si emotii.

Crearea unei baze pentru formarea identitatii, care include perceperea competentei, valorii personale si o balanta intre autonomie si independenta.

Stabilirea unui cadru moral care sa cuprinda sentimente de empatie, compasiune si constiinta.

Dezvoltarea capacitatii de a face fata stresului si traumei.

Copiii care isi incep viata cu un atasament compromis si tulburat (asociat cu consumul de alcool si alte droguri de catre parinti, neglijarea nevoilor fizice si emotionale, abuz, violenta, ingrijitori multipli) prezinta un risc ridicat pentru probleme serioase de dezvoltare, cum sunt:

Stima de sine scazuta;

Pseudoindependenta, nevoia celorlalti sau dependenta exagerata de ceilalti;

Lipsa controlului de sine;

Incapacitate de a dezvolta si mentine prietenii;

Instrainare de parinti, ingrijitori si alte figuri autoritare;

Atitudini si comportamente antisociale;

Agresivitate si violenta;

Incapacitate de manifestare a increderii, intimitatii si afectivitatii;

Imagine de sine, despre familie si societate negativa, lipsita de speranta si pesimista;

Probleme comportamentale si academice la scoala;

Perpetuarea ciclului de tulburari de atasament si asupra propriilor copii (Levy & Orlans, 1998).

2. STUDII SI TEORII ALE ATASAMENTULUI

Multi psihologi care studiaza dezvoltarea umana considera atasamentul, relatia speciala dintre copil si ingrijitor, ca o caramida importanta a viitoarelor relatii interpersonale si a personalitatii adulte.

Ipoteza biologica - fiecare individ se naste cu capacitatea de a se atasa de o persoana de referinta, atasamentul fiind in ultima instanta o forma de imprinting.

Harlow a realizat un experiment pe maimutele Rhesus, separand puii de la nastere si ducandu-i la o mama surogat, fie de sarma, dar dotata cu o sticla de lapte, fie de plus, dar fara dispozitiv de hranire. Cand au fost puse sa aleaga, maimutele au ales mama de plus. Maimutele "obligate" sa creasca alaturi de mama de sarma s-au dovedit a fi mult mai tematoare, cu tendinta redusa de explorare a mediului. Cele crescute cu mama de plus in schimb au parut a avea un nivel de anxietate redus si o tendinta crescuta de explorare a mediului. Cu toate acestea, nici una din aceste maimute nu a reusit sa aiba un comportament social normal, nici dupa cativa ani; in plus, s-a dovedit ca niciuna dintre ele nu a putut manifesta un comportament matern corespunzator cu proprii pui.

Concluzia acestui experiment a fost aceea ca nevoia de atasament este innascuta, prezenta la toti membrii speciei, dar capacitatea de a manifesta un veritabil atasament depinde de "intalnirea" fiecarui individ cu o "figura de atasament". Daca acest lucru nu este posibil, intreaga dezvoltare ulterioara a individului are foarte mult de suferit.

Totusi studiile longitudinale au aratat ca formarea atasamentului uman nu functioneaza dupa legea "totul sau nimic", si nu este strict dependenta de succesul atasamentului timpuriu.

John Bowlby, considerat fondatorul teoriei atasamentului, considera ca relatia mama-copil este cruciala pentru o dezvoltare psihologica si sociala sanatoasa. Studiind copiii cu comportament antisocial, Bowlby a ajuns la concluzia ca acesti copii lipiti de afectiune au ajuns la o tulburare de comportament si fapte penale datorita privarii emotionale timpurii (prin pierderi traumatice si depresie). Parintii lor au prezentat de asemenea tulburari atitudinale si de stil parental (Bowlby, 1963).

In 1951, Bowlby a inceput o ampla campanie pentru intelegerea atasamentului. El a fot primul care a atras atentia asupra faptului ca privarea afectiva timpurie duce la probleme severe: lipsa de empatie, tulburari de comportament, incapacitate de a oferi si de a primi afectiune, deficit de atentie. Munca cu copiii si familiile l-au dus pe Bowlby la formularea urmatoarelor concluzii:

Copiii mici au comportamente instinctive de apropriere de mama (supt, agatat, plans, zambet);

Zambetul este un "declansator social" atat pentru mama cat si pentru copil, declanseaza grija materna, iar zambetul mamei este securizant:

Teama, boala amplifica toate conduitele de atasament, nevoia de contact si se apropriere;

Separarea sau privarea de mama sunt traumatizante impiedicand implinirea nevoilor;

Pierderea obiectului atasamentului duce la "jelire" patologica, dezvoltare defectuoasa, detasare emotionala, incapacitate de dragoste si incredere, depresie.

"Dezvoltarea relatiei de atasament trebuie distinsa de aparitia comportamentelor de atasament" (Bowlby, 1963). Bowlby a caracterizat aceste dezvoltari in patru stadii: preatasament, formarea atasamentului, atasamentul clar si parteneriat pe baza de scopuri. Faza de preatasament (de la nastere la sase saptamani) e caracterizata de sociabilitatea nediscriminativa, lipsa raspunsurilor diferentiate fata de ingrijitor. Copilul raspunde pozitiv la o varietate de semne indiferent de persoana care le emite. In etapa de formare a atasamentului (2-7 luni), copilul poate distinge ingrijitorul dintre alti adulti si sa raspunda corespunzator. In aceasta faza copilul incepe a invete consecintele naturale ale relatiei cu parintele si isi dezvolta expectante legate de modul in care ingrijitorul ar trebui a raspunda la variate semnale. Lipindu-I notiune de permanenta a obiectului, copilul nu protesteaza separarii in aceasta faza. Cea mai semnificativa faza este cuprinsa intre 7-24 luni, atasamentul clar. In aceasta faza, tendinta generala a copilului este explorarea din zona securizanta oferita de mama si apoi reintoarcerea la ea pentru contact sau confort atunci cand se simte in pericol. Separarea este manifestata prin protest activ, atunci cand copilul e afla pe un teritoriu strain. Peste doi ani, copilul se afla in faza de parteneriat pe baza de scopuri, in care relatia reciproca sau parteneriatul cu ingrijitorul este caracterizata prin negociere, reciprocitate. Se considera ca toti copiii parcurg aceste etape in aceasta ordine, putand varia perioada de timp petrecuta in fiecare faza.

Bowlby si Ainsworth au identificat mai multe tipuri de atasament in functie de tipul de interactiune oferit de adult, paradigma experimentala folosita fiind "Strange Situation" - situatia straina. Aceasta paradigma presupune expunerea copilului la un stres progresiv pentru a studia reactiile sale emotionale, dar si modul de relationare cu persoana de referinta chiar in conditii care par a fi "amenintatoare" pentru copil.

Fazele experimentului sunt urmatoarele:

S-a studiat modul in care copiii peste 10 luni se raporteaza la parinte atunci cand intra strainul, cand el pleaca sau cand se intoarce. Bowlby si Ainsworth au gasit 3 categorii de atasament, dupa studiul a sute de copii. La acestea Main si Solomon au adaugat o a patra categorie - atasamentul dezorganizat sau dezorientat.

A.    Atasament sigur, securizant - 65% din copii

considerarea adultului ca baza de explorare a mediului; au curajul sa exploreze pornind de la aceasta baza securizanta, unde se pot intoarce daca se intampla ceva rau.

cautarea interactiunii cu adultul (persoana de referinta) cand acesta se intoarce in camera

B.     Atasament anxios, evitativ - 20% din copii

explorare independenta a mediului (se rupe usor de parinte, se ataseaza de straini, nu are probleme cand e parasit de persoana familiara)

evitare activa (cand adultul se intoarce, copilul il evita sau il ignora).

C.    Atasament anxios, rezistent

explorare redusa a mediului si teama de obiecte sau situatii noi - dificultatea restabilirii interactiunii cu adultul cand acesta se intoarce (nu-l ignora, dar cand acesta cauta contactul este "pedepsit" pentru faptul de a-l fi parasit pe copil).

D.    Atasamentul dezorganizat (dezorientat)

deruta extrema in fata situatiei, perplexitate in miscari, in reactii, aproape invariabil apatie, depresie

lipsa unei relatii cu adultul, chiar in conditii de stres, indiferenta

caracteristic mai ales pentru copiii maltratati, abuzati fizic, a caror apatie e explicata de comportamentul punitiv inconsecvent si nemotivat.

Ipoteza lui Bowlby este ca aceste tipuri de atasament devin "interiorizate", sub forma unor "modele de lucru interne", si se manifesta ulterior in interactiunile sociale stabilite de individ. Asa se explica de ce unele persoane au succes in relatiile sociale, in vreme ce altele ignora sau evita sistematic orice atasament, sau stabilesc relatii in care introduc un comportament punitiv.

David Levy a studiat copiii lipsiti de ingrijirea mamei, care au avut diferite domicilii (familii diferite). El a observat ca acestia au avut ulterior probleme de atasament la parintii adoptivi, manifestate prin tulburari de conduita (minciuna, agresivitate, furt), manie, furie, pretentii exagerate, incapacitate de afectiune adevarata (Levy & Orlans, 1998).

Loretta Bender a descris la acesti copii intarzieri in dezvoltarea vorbirii si in comportamentul social, nediscriminatori in afectiune, abuzivi cu apropriatii, prezentand frecvent crize de deficite atentionale (Levy & Orlans, 1998).

James Robertson a observat copiii din spitalele britanice care erau separati de parinti perioade lungi de timp. El a realizat filme dramatice cuprinzand deteriorarea acestora si a descris trei stadii ale reactiei emotionale la separare si pierdere. Acestea sunt:

protest - copilul este speriat, confuz, tipa si isi cauta cu anxietate mama;

disperare - copilul isi pierde speranta de a se reintalni cu mama, devine depresiv si isi pierde interesul fata de hrana si mediu inconjurator;

detasare - copilul este indiferent la ingrijirea materna, nu interactioneaza mama in timpul vizitelor si nici nu pare afectat atunci cand aceasta pleaca. Copilul pare adaptat la viata institutionalizata. Sentimentele pentru parinti "au murit" datorita dezamagirii repetate (Robertson & Robertson, 1978).

Lieberman si Pawl au descris urmatoarele trei tipuri de tulburari ale atasamentului:

Nonatasament - copiii nu au sansa de a forma interactiuni emotionale cu ingrijitorii, care se manifesta in incapacitatea severa de a lega relatii sociale, functionare cognitiva si controlul impulsurilor.

Anxios / ambivalent - relatia de atasament se caracterizeaza printr-un conflict sever intre capacitatile fizice si emotionale.

Dezbinat - pierderea figurii de atasament care provoaca o anxietate intensa si are consecinte negative de lunga durata asupra dezvoltarii increderii

Teoriile atasamentului se focalizeaza asupra informatiilor furnizate de legaturile interpersonale, care promit securitatea, intimitatea si regularitatea emotiilor. Primul aspect care se remarca este ingrijitorul si modul in care acesta creste copilul.

Un stil securizant de atasament se dezvolta atunci cand ingrijitorul este in permanenta disponibil, manifesta afectiune, este responsabil ducand astfel la dezvoltarea unui copil increzator, sociabil si deci, ar trebui sa devina un adult securizant si sa lege relatii interpersonale fara teama.

Un stil anxios - ambivalent se dezvolta atunci cand ingrijitorul este inconsistent disponibil si deschis spre relatii cu copilul.

Stilul evitant se manifesta atunci cand ingrijitorul este rece si iresponsabil, iar copilul devine distant emotional, independent si ezita in manifestarea afectiunii si nevoilor sale.

In cazul atasamentului insecurizant, individul va da semne de schimbari bruste ale dispozitiei, posesivitate, incercari de sinucidere, disconfort provocat de furie, dependenta de relatii sociale. Atasamentul evitant se manifesta prin furie intensa, ostilitate, lipsa empatiei, tendinta de a-i vedea pe ceilalti ca nedemni de incredere, evitarea intimitatii si increderea in sine compulsiva.

Exista multiple cauze care duc la instalarea unei tulburari de atasament la adulti, cum ar fi: nasterea prematura, uzul de droguri si alcool, o sarcina nedorita, depresia postnatala a mamei, saracia, absenta tatalui, lipsa stimularii si o comunitate violenta.

Tulburarile de atasament (mai ales atasamentul anxios) duc nu doar la probleme emotionale si sociale, ci si la consecinte biomedicale ale dezvoltarii creierului. Consecintele neurobiologice ale neglijarii emotionale pot duce la dezvoltare unor copii cu tulburari de comportament, depresivi, apatici, care invata cu greutate, predispusi la boli cronice. In comparatie cu copii care prezinta atasament securizant, copii cu tulburari de atasament sunt mai agresivi, antisociali. De exemplu, baietii adolescenti care au experimentat dificultati de atasament in primii ani de viata, sunt de trei ori mai predispusi la comiterea unor crime violente. Tulburarea atasamentului in primii trei ani de viata pot duce la ceea ce a fost numita "psihopatologia lipsei de afectiune", incapacitatea de a forma relatii emotionale semnificative la care se adauga furie cronica, un slab control al impulsurilor si lipsa remuscarilor (Levy & Orlans, 1998).

Tulburarile de atasament se transmit din generatie in generatie. Copiii carora le lipseste atasamentul securizant fata de ingrijitori, e vor transforma in parinti care sunt incapabili sa stabileasca bazele esentiale cu copiii lor. In loc de a urma instinctul de protectie, ingrijire si dragoste fata de copii, acestia ii abuzeaza, neglijeaza si abandoneaza.

SIMPTOMELE TULBURARII DE ATASAMENT

Simptomele tulburarii de atasament se impart in sase categorii: comportamentale, cognitive, afective, sociale, fizice si moral-spirituale. Simptomele isi pot schimba frecventa si durata de-a lungul dezvoltarii. Fara un tratament efectiv, cele mai serioase simptome se mentin pana la maturitate.

La nivel comportamental simptomele cele mai frecvente sunt: lipsa controlului impulsurilor, comportamente autodistructive, distrugerea obiectelor din jur, agresivitatea indreptata impotriva altora, iresponsabilitate consistenta, cerinte neadecvate si lipirea de alte peroane, furt, inselatorie (minciuna), ascunderea obiectelor (in special a hranei), atitudini si comportamente sexuale inadecvate, cruzime fata de animale, tulburari de somn, enurezis si encoprezis, sfidarea regulilor, hiperactivitate, obiceiuri de hranire anormale, preocuparea de foc, sange, diavol, intrebari persistente fara sens, igiena precara, dificultatea de accepta noutatea si schimbarea.

La nivel cognitiv cele mai frecvente simptome sunt: lipsa gandirii cauza-efect, tulburari de invatare, tulburari de vorbire, lipsa de ajutorare (e percepe ca pe o victima), simt grandios de importanta a sinelui.

Simptomele la nivel afectiv sunt: lipsa afectiunii fata de parinti, furie intensa pana la manie, frecvent trist, depresiv sau deznadajduit, raspunsuri emotionale inadecvate, schimbari bruste de dispozitie.

Simptomele legate de comportamentul social sunt: angajarea superficiala si atractivitate crescuta, lipsa contactului vizual in aproprierea de alte persoane, afectivitate indiscriminativa fata de straini, lipsa relatiilor stabile cu covarstnicii, incapacitatea de a tolera limitele si controlul extern, blamarea altora pentru propriile greseli, victimizarea altora, victimizarea de catre ceilalti, lipsa increderii in ceilalti, exploatativ, manipulativ, controlator si autoritar.

La nivel fizic e remarca urmatoarele: igiena precara, tensiune cronica a corpului, inclinatie spre accidente, toleranta crescuta la durere / reactie excesiva la o ranire minora, defensivitate, predispozitii genetice.

La nivel social -moral se remarca urmatoarele simptome: lipsa sensurilor si scopurilor, lipsa credintei, compasiunii si a altor valori spirituale, identificarea cu raul si cu partea rea a vietii, lipsa remuscarii (a constiintei).

Daca atasamentul este instinctiv si adaptativ, bazat pe biologic si pe evolutie, aspectele cheie ale atasamentului ar trebui sa fie universale, transculturale, transetnice. Studiile au demonstrat ca exista comportamente universale de atasament, dar pattern-urile specifice de comportament variaza in functie de cultura. Formarea unui atasament insecurizant, indiferent de cultura, este de cele mai multe ori adaptativ, putand fi strategia copilului de a se adapta unui parinte abuziv, inabordabil sau indisponibil (Levy & Orlans, 1998).