ESECUL SOCIALIZARII - DEVIANTA SCOLARA SI DELINCVENTA JUVENILA

esecul socializarii - devianta scolara si delincventa juvenila

Structura temei:

1. Devianta, delincventa, delincventa juvenila - delimitari conceptuale

Functionarea societatii este cu putinta datorita consensului care se stabileste intre membrii ei in legatura cu scopurile dezrabile si mijloacele legitime de realizare a lor. Socializarea are rolul de a realiza acest consens relativ, prin internalizarea valorilor, normelor si a modelelor de comportament acceptabile. Esecul major al acestui proces il constituie conduita antisociala a tanarului, conduita definita ca fiind delincventa juvenila, forma majora a comportamentului de tip deviant.

Termenul de devianta a fost utilizat pentru prima data in anul 1938 de catre sociologii americani T. Sellin ca "ansamblul comportamentelor indreptate impotriva normelor de conduita sau a ordinii institutionale" si de catre R. Merton, care considera devianta drept "o reactie normala a oamenilor normali in conditii anormale" (apud Radulescu, S.,1994, p. 9).

Cele doua definitii releva ambiguitatea acceptiunilor conceptului, cu accent pe incalcarea normelor de conduita sau pe anormalitatea conditiilor. Acordand un sens foarte larg, in conformitate cu care este deviant cel diferit de majoritate si devalorizat sau stigmatizat pentru aceasta diferenta, E. Goffman (1963) include in categoria deviantilor alaturi de delincventi, criminali, prostituate, consumatori de droguri si cantareti de jazz, boemi, impatimiti de jocuri de noroc, lucratorii de circ, tigani, vagabonzi, homosexuali, saraci din mediul urban.

Din nevoia de minima rigoare, vom defini devianta in raport cu criteriul normativ si cu cel statistic, astfel:

a) Dupa criteriul normativ, devianta reprezinta o conduita care incalca normele scrise sau nescrise ale societatii, sau ale unui grup social particular. Nota caracteristica pentru actul deviant este incalcarea normei si drept consecinta, dezaprobarea sociala. Cand actul nu mai este dezaprobat, el inceteaza a mai fi deviant. Prin urmare, ceea ce numim deviant, depinde de contextul normativ care reglementeaza comportamentele considerate ca fiind normale;

b) dupa criteriul statistic devianta este o abatere semnificativa de la media comportamentelor membrilor grupului sau ai societatii; media sugereaza "omul mediu", caci "tipul normal se confunda cu tipul mediu." (Durkheim, 1974, p. 105).

Indiferent care dintre criterii ar fi utilizat, reprezentand un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, conventional sau conformist, prin incalcarea unor norme scrise sau nescrise ale societatii, termenul devianta este utilizat in doua acceptiuni distincte: in raport cu normele sociale si culturale (definitia sociala) si in raport cu codurile legale formale (definitia legala sau juridica).

Actiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale si in cazul carora exista pedepse pentru cei care le comit sunt considerate deviante din punct de vedere legal, constituind clasa delictelor. Autorul unui delict este un delincvent. Prin urmare, devianta legala reprezinta delincventa. Pe langa delictele grave, universal reprimate, cum sunt incestul, rapirea, violul, omorul sau furtul, delictele minore difera de la societate la societate, in raport cu dinamica legislativa. Ceea ce este considerat devianta in sensul legal variaza istoric si geografic.

Cand delictul vizeaza minorii, vorbim de delincventa juvenila in clasa careia intra pe langa acte ce care definesc delicte in general si altele care sunt specific legate de varsta, cum ar fi "starea de neascultare" sau "chiulul de la scoala".

Termenul de delincventa juvenila (in sens larg) desemneaza conduite inadecvate ale tinerilor care n-au implinit varsta majoratului, fiind aplicat celor care transgreseaza legea (delincventa in sens legal, restrans), ca si celor care, abandonati fiind de parinti si educatori, se integreaza in anturaje potential delincvente, avand un comportamentul de evaziune, celor care au fugit de la domiciliu sau din mediul scolar, vagabondand, celor care au tulburari de comportament (delincventa in sens social, larg). Punctul de vedere legal reduce delincventa la raportul cu norma penala si urmarile vatamatoare ale actiunilor care sunt sanctionate juridic.

Conceptul psihosociologic de delincventa juvenila este foarte elastic si trebuie aplicat cu multa precautie, caci de multe ori, comportamente ce ar putea fi etichetate drept delincvente nu sunt decat forme de revolta ale adolescentului impotriva unei autoritati prea dure, inflexibile a adultului. Refuzul autoritatii parentale, agresivitatea, imaturitatea afectiva, sensibilitatea excesiva pot fi manifestari pasagere caracteristice varstei adolescentine. Pentru a evita etichetarile riscante prin urmarile lor (asa cum vom constata), vom pune diagnosticul de delincvent adolescentului care mani festa constanta in conduitele respective.

Cauza principala a unor astfel de conduite, considera unii specialisti (Davidson C. G.; Neale M.J., apud Grecu; Radulescu, 2003) rezida in esecul dezvoltarii constiintei morale datorita:

unei socializari morale deficitare;

lipsei de moralitate a parintilor;

agresivitatii acestora, care este imitata de copil;

afectivitatii prea puternice si tolerantei excesive manifestatede parinti;

pedepselor parentale extrem de dure, care nu urmaresc constientizarea greselii comise, ci doar sanctiunea in sine;

absentei sanctiunilor pozitive (a recompenselor) in educatie.

Conformism. G- B. Shaw "Individul rezonabil se adapteaza lumii, cel nerezonabil adapteaza lumea la personalitatea sa, de aceea, intregul progres depinde de individul nerezonabil".

Limitele dintre normalitate si devianta sociala sunt imprecise, conjuncturale si depind de multe ori de privirea celui ce eticheteaza o conduita. Conduite care altadata erau etichetate drept candide si inocente sunt etichetate astazi tampenie sau prostie. Intre devianta sociala si cea penala, delincventa, limitele sunt mai riguros conturate, fara a fi insa absolute daca avem in vedere dinamica sistemului legislativ.

Raporturile dintre termenii discutati, din punctul de vedere al extensiunii lor arata astfel:

A      A = devianta sociala (sens larg)

B      B = devianta penala = delincventa

C = devianta penala adolescentina =

C      delincventa juvenila

Figura nr. Relatia devianta, delincventa, delincventa juvenila

Ca alternativa psihologica pentru a desemna fenomene cuprinse in conceptul sociologic devianta, in anul 1950 s-a introdus din perspectiva psihopatologica conceptul de tulburare de comportament, concept care desemneaza orice deviere de la normele psihomorale incluzand aici manifestari neurosomatice, caracteriale, psihopatice si psihotice.

Dupa anii 1980, conceptul de tulburare de comportament a fost inlocuit treptat cu cel de problema de comportament, pentru a sugera diminuarea incarcaturii psihopatologice. in denotatia conceptului problema de comportament sunt incluse toate tipurile de deviante.

Domeniul comportamental acoperit de sintagma delincventa juvenila este extrem de divers, de la infruntare a parintilor pana la jaful armat si omucidere. majoritatea conduitelor delincvente pot fi incadrate in patru mari categorii:

incalcare legilor de statut;

furtul (principala cauza a proceselor penale in cazul minorilor);

violenta;

comportamentul de banda, receptat de ceilalti ca amenintator.

2. Raspunderea penala a minorilor

Varsta si existenta discernamantului sunt criterii de raspundere penala pentru minori.

Codul penal (art.99) stabileste trei categorii de minori[1]:

minori sub 14 ani minorii nu raspund pentru faptele antisociale comise, intrucat in favoarea lor exista o prezumtie absoluta de lipsa de discernamant;

minori cuprinsi intre 14 - 16 ani, au raspundere penala numai daca se dovedeste ca au savarsit fapta incriminata cu discernamant;

dupa varsta de 16 ani minorii raspund penal.

minorii sub 16 ani, care comit delicte fara sicernamant alcatuiesc predelincventa juvenila. Varsta majoratului penal variaza intre 16 - 18 ani in majoritatea sistemelor penale, exceptii fiind legislatiile scandinave (15 ani), Germania, Auistria si Ungaria (14 ani(, Franta si Polonia (13 ani) (Cf. Banciu, D.; Radulescu, S., M., 2002, p. 78).

In cazul minorilor care raspund penal, in functie de gradul de pericol al faptei comise, de starea psiho-fizica a minorului, de conduitele sale etc., legea prevede fie aplicarea unei masuri educative, fie pedeapsa.

Masurile educative (art. 102 Cod Penal) sunt aplicate gradual, de la "mustrare", "libertate supravegheata", "internarea intr-un centru de reeducare", si "internarea intr-un institut medical - educativ".

Pedepsele pentru minori sunt amenda sau inchisoarea prevazuta pentru infractiunea savarsita. Limitele pedepselor se reduc la jumatate, iar minimul pedepsei, dupa reducerea ei nu poate depasi 5 ani. Pentru fapte in care legea prevede detentie pe viata, minorului i se aplica inchisoare de la 5 la 20 de ani; incarcerarea poate fi suspendata conditionat si minorul incredintat supravegherii unei persoane sau institutii; condamnarile pentru faptele comise in perioada minoratului nu sunt urmate de incapacitati sau decaderi.

Comportamentele antisociale pot fi intelese mai bine daca ne explicam mai intai comportamentele prosociale.

Comportamentul orientat spre ajutorarea celorlalti fara asteptarea unei recompense este numit comportament prosocial. Comportamentul prosocial este invatat prin mecanismele de sanctiune si premiere, interiorizat astfel incat ajungem sa ne simtim satisfacuti atunci cand atingem standarde morale interne. Expunerea la modele prosociale sporeste probabilitatea comportamentelor prosociale Masurandu-se atitudinile prosociale ale copiilor care au urmarit filme cu mesaje altruiste, in raport cu cele ale copiilor din grupul de control, s-a verificat ipoteza.

Exista o corelatie intre credinta intr-o lume dreapta, ca trasatura de personalitate si comportamentul prosocial. Persoanele care au fost socializate in ideea ca lumea e buna au o mai mare disponibilitate de a-i ajuta pe altii. Daca asa stau lucrurile, si nu avem temeiuri sa ne indoim ca asa stau, atunci ne explicam nivelul delincventei. Atat familiile, cat si societatea, mijlacele de informare, profesorii dezamagiti de realitatile curente realizeaza o socializare in care credinta intr-o lume mai buna este un accident fericit. Necazul nostru e ca nu mai credem in utopii. Am descoperit ca utopia ne-a inselat si refuzam sa mai credem in ea; nu mai credem in nimic, ori fara credinta, nimic nu e cu putinta. Spunea un contemporan ca "utopia, daca e consumata cu moderatie, este un stimulent necesar, dar abuzul de utopie este periculos" (L. Boia). Si avea perfecta dreptate.

3. Teorii asupra deviantei

Exista multiple teorii asupra genezei si functionalitatii deviantei, teorii pe care nu le vom trece in revista aici, limitandu-ne doar la doua perspective generale din care poate fi privit fenomenul; este vorba de perspectiva functionalista si de cea interactionista. Conform functionalismului, sistemele sociale sunt optimale in situatia unui echilibru care defineste starea de normalitate; echilibrul este reprodus prin mecanismele conformismului si obedientei, al formelor de control social ce asigura omogenizarea si consensul. Din aceasta perspectiva, devianta destabilizeaza sistemul si trebuie sanctionata in speranta reducerii ei.

Din perspectiva interactionista, normele sociale sunt vazute ca fruct al unor raporturi de forte, al supunerii si compromisului, care sunt universalizate datorita raporturilor de putere. Din aceasta perspectiva, devianta nu mai este raportata la conditia de disfunctie a sistemului, ci la cea de raport de forte, datorita caruia unele conduite sunt etichetate ca fiind deviante. Prin urmare, societatea este cea care creeaza devianta, prin limitele care definesc spatiul de libertate al individului; norma este cea care genereaza devianta, la fel cum legea genereaza delincventa. Daca legea este a celor puternici, atunci intrebarea nu este de ce se incalca legea, ci "a cui lege se incalca". Chamboredon conchide ironic: "in materie de morala, ca peste tot, nu ne incredem decat in bogati" (apud Doise, op. cit., p. 75).

Enumerarea factorilor interni (ce tin de personalitate) si externi (ce tin de mediu), a celor intelectuali si nonintelectuali ai succesului/esecului socializarii si educatiei (motivatie, nivel de aspiratie, imagine de sine, norma de internalitate, toleranta la frustrare) sugereaza tot atatea teorii asupra deviantei.

Cele mai generale teorii leaga devianta de fenomenele anomice, pe o linie interpretativa ce vie de la Durkheim. Anomia desemneaza situatia caracteristica crizelor de crestere sau de recesiune, in care actiunea regulatorie a grupului social nu se mai poate exercita, normele tipice care ghideaza comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente. Starea de deruta normativa este insotita de suspendarea temporara a functionalitatii normelor si slabirea autoritatii controlului exercitat de instantele abilitate. Efectul situatiei anomice consta in reducerea capacitatii societatii de a structura un comportament adecvat. Absenta standardelor clare pentru a ghida comportamentul face ca oamenii sa fie dezorientati, anxiosi. Anomia inseamna insuficienta integrare si este o caracteristica a modernitatii; pe masura ce societatea devine tot mai complexa, este tot mai dificila mentinerea coeziunii sociale. Dezorganizarea sociala, in marile crize sau depresiuni, in procesul de urbanizare, sau postrevolutionare reduce functia de socializare si control exercitata de comunitate si vecinatate, ceea ce genereaza devianta. Este si cazul Romaniei de deceniului trecut.

Pe aceasta baza teoretica, R. K. Merton (1938) reformuleaza si dezvolta teoria aratand ca devianta se naste dintr-o tensiune structurala, care rezulta din lipsa unei relatii clare intre scopurile promovate cultural si mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Conduita conformista inseamna atingerea scopurilor conventionale prin mijloace recunoscute social ca legitime. Sub imposibilitatea atingerii scopurile aflate sub presiunea pentru succes, din cauza lipsei de mijloace adecvate, individul cauta mijloace alternative, care pot conduce la devianta.

Analizand raportarea la scopuri si mijloace, Robert Merton face distinctie intre cinci moduri de adaptare a individului la situatia la care ia parte, redate schematic in urmatorul tabel:

Figura Modalitati de adaptare in viziunea lui Merton

Conformitatea este cel mai raspandit mod, cel care asigura stabilitatea obisnuita a societatilor. Conformistul accepta atat scopurile culturale cat si mijloacele institutionalizate pentru atingerea acestor scopuri.

Inovatia are loc atunci cand o persoana accepta scopurile culturale standard, dar nu accepta mijloacele consacrate social pentru atingere a acestor scopuri .

Ritualismul se refera la situatii in care persoanele accepta mijloacele, dar refuza scopurile; este cazul tipic al birocratul stereotipic, care se identifica intr-o asa masura cu norma, incat este mai atent la a se asigura ca toate formularele sunt completate corect, decat la atingerea scopului acestor formulare, impunand respect pentru autoritatea sa ritualica.

Evaziunea (retreatismul, din engleza, retreat = retragere) descrie situatia persoanei care a abandonat atat scopurile, cat si mijloacele aprobate cultural, a individului care este in societate fara sa fie: "bolnavi mintal, lunatici, paria, exilati, ratacitori, vagabonzi, cersetori, betivi cronici, drogati etc."[2]

In final, rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile si mijloacele aprobate cultural dar le inlocuieste cu alte scopuri si mijloace alternative, deseori radicale (e.g., revolutionarul care neaga definitia culturala a succesului si mijloacele conventionale, propunand noi scopuri si mijloace).

Ca urmare, tinerii devianti nu sunt in mod necesar lipsiti de simtul moral, sau rezultatul unei socializari ratate sau a unei socializari negative; ei pot fi persoane cu o judecata morala normala, dar care reactioneaza la o situatie prin comportamente alternative.

Alte teorii considera ca delincventul este o persoana cu o judecata morala normala, care pentru a-si atinge scopurile utilizeaza tehnici cognitive de neutralizare (Sykes; Matza, 1957):

a)      negarea responsabilitatii;

b)      respingerea raului produs;

c)      negarea victimei;

d)      acuzarea acuzatorilor;

e)      supunerea la instante superioare

In toate aceste cazuri, standardele la care se raporteaza sunt cele morale, iar actiunea este motivata prin apel la ele; aceasta inseamna ca normele morale sunt cunoscute, asumate si constituie criteriu de judecata morala pentru actul deviant. Aceste tehnici pot fi considerate mecanisme de reducere a disonantei sau disconfortului interior in raport cu norma. Interpretarile de tip psihanalitic considera neutralizarea ca rationalizare, mecanism de aparare a eului, alaturi de negare sau reverie-evaziune.

Teoria subculturilor deviante (Cohen, A., 1955) sustine ca deviantul este produsul unei contraculturi, care inverseaza normele culturii dominante. Ca modalitate de protest la adresa unei societati care ii marginalizeaza, bandele de tineri din suburbii cauta infractiunea pentru ea insasi, non-utilitar si hedonist, sfidand normativitatea conformista, dar nedreapta.

In finalul acestor sumare sugestii privind etiologia sociala a deviantei, ne vom opri asupra teoriei etichetarii, datorita relevantei sale in contextul activitatii educative.

Argumentul principal prezentat de teoreticienii etichetarii sau reactiei sociale de marcaj (Lemert, Erikson, Becker, Goffman) este acela ca nici un comportament nu este in mod automat deviat. Devianta reclama o definitie. Diverse societati (si diverse grupuri din cadrul unei societati) eticheteaza diferite acte ca fiind deviate. In consecinta, sustine Edwin Lemert, nu devianta produce controlul social, ci controlul social creeaza devianta.

Desi din cand in cand toti oamenii se angajeaza in acte care sunt definite ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, daca sunt observate, ele sunt considerate comportamente gresite temporare (e.g. furtul dintr-un magazin al unui tanar dintr-o familie avuta, considerat un accident banal, o expresie a nonconformismului adolescentin). Aceasta este numita devianta primara (faptul de a incalca o norma in mod accidental). Ceea ce este important pentru teoria etichetarii nu este actul insusi, ci devianta secundara (recunoasterea oficiala a acestei incalcari de catre o instanta desemnata in acest scop, "criminalitatea contabilizata"), etichetarea publica ca deviant si, ca urmare, acceptarea identitatii deviante de catre persoana care a comis actul. Aceasta acceptare poate fi considerata ca un stigmat, care schimba in mod substantial constiinta de sine a unei persoane si o duce la o "cariera devianta" (Goffman, 1963). Un act de devianta secundara poate, de asemenea, duce la o etichetare retrospectiva a identitatii trecute a unui individ, pentru a-l face sa se conformeze identitatii prezente deviante. Reactia sociala in fata deviantului genereaza ca efect pervers o miscare centrifuga, cu indepartarea de normalitate. Deviantii etichetati sau exclusi cauta solutii pentru a supravietui si sunt nevoiti sa frecventeze mediul deviant. Marginalizarea si devianta sunt indisociabile, astfel incat reactia sociala creste probabilitatea comportamentului deviant.

Pentru E. Goffman, identitatea sociala are doua dimensiuni, cea virtuala, atribuita de altul pe baza unor aparente si una reala care atesta adevaratele caracteristici ale persoanei. O identitate reala este intotdeauna susceptibila sa ascunda caracteristici care sa contamineze identitate virtuala. Orice atribut care suscita o indoiala privind adecvarea intre cele doua identitati este un stigmat, care face din individ o fiinta discreditata. Normalul si stigmatizatul nu sunt persoane, ci puncte de vedere, afirma Goffman ; nu exista devianti, ci indivizi pusi in situatia de a purta un stigmat. Etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin, efectele ei putand fi reversibile, dar, de cele mai multe ori, nu se intampla astfel. Distinctia propusa de sociologul "dramaturgiei sociale" ne face sa intelegem afirmatia lui Cohen: noi suntem cu totii niste contravenienti, afirma Cohen, dar ne deosebim intre noi dupa modelele in care se incadreaza infractiunile noastre. Aceste modele difera dupa numarul diferitelor infractiuni comise, dupa frecventa si dupa combinatiile lor, in care unele pot conduce la altele conform unei progresii caracteristice.

Pe o linie asemanatoare, unii autori considera ca normalitatea nu este caracterizata de lipsa motivatiei criminale, ci de stapanirea ei; rezistam tentatiei criminale, afirma Travis Hirschi (1969), cu cat legatura noastra cu societatea este mai puternica. Rezistenta impotriva tentatiei sau actului deviant este compusa din atasament puternic fata de ceilalti (familie, prieteni, colegi), angajamentul sau investitia in construirea unei cariere legale, implicarea in activitati legitime (loc de munca, scoala) si credinta impartasita impreuna cu alti membri ai comunitatii in ordinea morala si valorile superioare.

Astazi, fuctionalismul, culturalismul si teoria etichetarii sunt cele trei cadre de analiza cele mai frecvente la care ajunge sociologia (Oigen, A., 2002, p. 36).

4. Forme de manifestare ale deviantei scolare

Printre cele mai semnificative forme de manifestare ale deviantei scolare, Cristina Neamtu analizeaza intr-o ampla lucrare consacrata deviantei scolare (2003) urmatoarele:

copiatul, ca forma specifica si relativ generalizata de inselaciune manifesta in scoala romaneasca, tolerata si uneori chiar incurajata de unele cadre didactice; printre motivatiile unei astfel de conduite deviante, putem regasi presiunea parintilor in raport cu notele elevilor, revolta la adresa volumului de cunostinte solicitat, profitabilitatea unui astfel de comportament, strateige de supravietuire a copiilor intr-un mediu marcat de dominatia adultilor, carcaterul exterior al normei constrangatoare, presiunea examenelor, moda etc.

fuga de la scoala / de acasa, conduite de tip evazionist cu un mare potential delincventional; cauzele pot fi legate de mediul familial conflictual, de mediul scolar preceput ca ostil, de dorinta de libertate etc.

absenteismul scolar si abandonul scolar, care coreleaza pozitiv cu saracia;

violenta si vandalismul, fenomene cu o escaladare spectaculoasa in ultima perioada;

toxicomania;

suicidul.

Datorita vizibilitatii sociale pe care agresivitatea si violenta o prezinta astazi ne vom opri asupra acesteia.

Eliot Sorel, Presedintele Asociatiei Internationale de Psihiatrie Sociala argumenteaza ideea ca la sfarsitul secolului XX, cauza principala a mortii tinerilor intre 15 si 24 de ani nu este cancerul sau alte maladii, ci violenta[3].

Un numar semnificativ de teorii psihologice (W. McDougall, 1908), psihanalitice (Freud, 2000), etologice (Konrad Lorentz, 1998) considera agresivitatea ca fiind un dat instinctual, cu valoare adaptativa. Alte teorii o leaga de mecanisme si procese neuropsihice, accidente neurologice in timpul perioadei prenatale (Baker si Mednick, 1984), nivelul inalt al testosteronului sau altor hormoni androgeni (Olweus D., 1986), nivelul redus de serotonina (Linnoila M., 1983), sistemul limbic (Brandler R., 1985), tumori ale creierului (Mark V. H., 1978) etc. Nu lipsesc teorii genetice care pun agresivitatea pe seama unor anomalii cariotipice (Jacobs P. A., 1965), sau a unor atavisme (Lombroso C., 1992). Fara a nega posibila prezenta a unor astfel de factori etiologici, teoriile psihosociologice pun accentul pe relatia dintre personalitate si factorii de mediu, acordand o importanta majora invatarii sociale a comportamentelor de tip agresiv.

Conform acestora, procesul de socializare presupune si internalizarea unor raspunsuri agresive prin invatare directa, prin sistemul recompensa-sanctiune, fie prin invatare indirecta, prin observarea si imitarea conduitelor de tip agesiv din mediul social. Relevante in acest sens sunt experimentele initiate de Albert Bandura si colaboratorii sai asupra invatarii comportamentului agresiv de catre copii. Dupa ce au urmarit comportamentul agresiv al unui actor cu o papusa, copiii s-au comportat si ei agresiv. Agresivitatea a crescut daca modelul de comportament a fost recompensat, daca actorul avea acelasi sex cu copilul, daca era cunoscut anterior de copil. Atitudinile agresive, sublinia Bandura, sunt invatate de la adulti, prin intermediul a trei surse principale:

a)      modelul de conduita preluat din mediul familial;

b)      modele de conduita dobandite din mediul ambiental;

c)      modelul de conduita dobandit prin intermediul mass-mediei. (Grecu; Radulescu, 2003, p.109).

Concluzia acestor cercetari a fost aceea ca mediul familial, grupul de similaritate (cartier sau scoala), mass-media sunt generatoare de scenarii agresive ce sunt interiorizate de catre copil si tanar. Structurile cognitiv-comportamentale de agresivitate incep sa se intareasca in jurul varstei de 8-9 ani si se consolideaza pana la maturitate (Ilut, 2004, p. 111).

In ultimii ani se discut tot mai mult despre rolul mass-media, in special a televizorului si a jocurilor pe computer, in geneza comportamentelor agresive. Studiile scot in evidenta legatura indubitabila intre violenta mass-media si comportamentul agresiv. Vizionarea programelor violente provoaca o dezinhibare a conduitelor agresive, o orientare a gandirii si memoriei spre actele de tip agresiv, desensibilizare emotionala, sugestie agresionala s.a. In schema de mai jos este redata relatia dintre expunere la violenta si agresivitate, sageata puntata (catharsisul) avand rolul reducerii agresivitatii.

Figura .. Efectele mass-media asupra agresivitatii

(apud Ilut, 2004, p. 120)

Desigur ca alaturi de acesti factori intervin si altii, ce tin de structura de personalitate, de contextul social general (teoria anomiei sociale, teoriile subculturilor delincvente, ale controlului social) sau situatia concreta (provocare, frustrare).

Diminuarea deviantei scolare nu se poate realiza printr-un efort izolat al scolii, chiar daca aceasta ar functiona perfect. Scoala nu reprezinta decat un subsistem al sistemului social global, care poarta amprenta intregului. In privinta fenomenului deviant, intre scoala si comunitate relatia de cauzalitate este de natura circulara, modelele de conduita devianta din afara scolii sunt aduse in scoala si se manifesta atat in spatiul scolii, cat si in afara lor. Aceasta nu inseamna ca scoala nu produce sau nu contribuie prin disfunctiile sale la geneza sau influenta actelor deviante. Ca urmare, orice masura eficace de preventie a deviantei vizeaza legatura complexa dintre scoala si societate. Nu vom insista asupra factorilor care nu depind in mod direct de scoala (nivelul de trai, politicile sociale, saracie, somaj, masuri de protectie a familiei, copiilor etc), ci ne vom concentra atentia supra institutiei scolare.

Reflectand sistemul social care il inglobeaza, sistemul scolar discrimineaza, ierarhizeaza, selectioneaza, recompenseaza. La o astfel de competitie nu toti elevi au aceeasi sansa. Unii, inevitabil vor fi expusi esecului in competitia scolara, situatie in care vor aborda strategii de compensare a imaginii de sine. In situatia in care percepem inferioritatea in competitie, avem la indemana mai multe posibilitati de reactie: tentativa de a-i ajunge si depasi pe ceilalti cu care ne aflam in competitie, abandonarea concursului, renuntarea la comparatie, introducerea altor criterii de evaluare pentru a deveni incomparabili. Daca vom constata ca nu putem castiga, reactionam pentru a nu pierde, introducand noi criterii de evaluare. Cine se angajeaza intr-o competitie cand jocurile sunt dinainte facute? Asa procedeaza elevul pentru a scapa de consecintele psihologice ale insuccesului scolar, inlocuind criteriile reusitei cu altele, prin care se obtine o remediere a stimei de sine. Noile criterii sunt cele pe care noi le etichetam drept deviante. Intr-un anume fel, scoala, cu criteriile ei de evaluare si selectie, genereaza devianta si chiar delincventa. Pentru a evita astfel de situatii trebuie sa-i cream elevului conditiile necesare pentru o comparatie in masura sa ii asigure o imagine de sine psihosociologic acceptabila. Altfel, afirma Monteil, "strain printre ai sai, elevul nu va inceta sa ceara un pasaport pentru a parasi teritoriul. Fara bagaje, avand drept sprijin o reprezentare dihotomica a universului scolar si, de aici, a societatii, un anume numar de copii intra astfel pe drumul care duce, in cele din urma, la centrele de asistenta sociala. Institutiile educative le cer acestora sa rezolve de urgenta probleme pe care ele insele le-au creat in timp" (Monteil, 1997., pp. 96-97).

Esecul scolare este urmat de abandonul scolar, unul dintre cei mai importanti factori criminogeni; abandonul scolar este insotit de ancorarea in grupuri delincvente, bande sau gasti de cartier, ce comit acte de vandalism si alte delicte grave.

M. Cusson[4] (1990, p. 71) realizeaza urmatorul portret-tip al deviantului:

"Este un baiat crescut de o mama singura destul de ocupata, care l-a rasfatat, a cedat capriciilor sale, dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea de munca. Invata intr-o scoala profesionala in care profesori fara prea multa experienta ii faciliteaza mai mult esecul scolar. La mijlocul ciclului scolar, el abia stie sa scrie si sa citeasca. Este orientat atunci spre un program minimal, in care isi pierde timpul. Capata obisnuinta de a lenevi, se initiaza in furt si incepe sa fumeze marijuana. Abandoneaza scoala si isi cauta un loc de munca. Avand ambitii nerealiste, dispretuieste muncile de jos care ii sunt oferite. Mai multi ani supravietuieste de pe o zi pe alta, subzistand datorita ajutorului mamei, ajutoarelor sociale si putinilor bani obtinuti ocazional. Prin furt ajunge sa traiasca destul de precar si sa-si procure uneori droguri."[5]

Relatia dintre devianta scolara si delincventa juvenila

Scoala, alaturi de familie, reprezinta un agent important al socializarii tinerei generatii, facilitand invatarea si interiorizarea modelelor normative recunoscute de societate. Disfunctiile manifeste in functionalitatea ei contribuie intr-o masura semnificativa la geneza deviantei scolare si, prin aceasta, la favorizarea conduitelor delincvente in randul copiilor si tinerilor.

Primele cercetari care au incercat sa inteleaga rolul scolii in incidenta delincventei juvenile au avut loc in Marea Britanie la sfarsitul anilor '60 (Cf. Neamtu, 2003, pp.82-83) si au avut un design metodologic asemanator, coreland rata delincventei juvenile din diverse scoli cu aspectele organizatorice si functionale ale respectivelor institutii educative. Concluziile unor astfel de cercetari reliefeaza faptul ca un control mai putin rigid in scoala, cooptarea elevilor in organizarea vietii scolare, o relatie mai apropiata intre scoala si parinti sunt factori criminoinhibitivi puternici, in timp ce politica scolara incoerenta, lipsita de fermitate si discriminatorie, sistemul de recompense subdimensionat, conducere incoerenta si ineficienta, dependenta de finantarea publica, lipsa de prestigiu a scolii sunt caracteristici ale organizarii vietii scolare asociate comportamentului deviant.

Marea majoritate a cercetarilor specialistilor in problematica delincventei juvenile subliniaza stransa corelatie dintre delincventa si nivelul pregatirii scolare, delincventii avand, de regula, un nivel de pregatire scolara redus. Copiii inadaptati scolar intra in categoria "copiilor problema" ce se inscriu tendential pe linia delincventei. Formele initial usoare de devianta scolara se agraveaza si se cronicizeaza, devianta scolara putand fi un indicator semnificativ al unei evolutii spre devianta penala. "Devianta scolara, afirma Maurice Cusson (1997, p. 448), merge mana in mana cu delincventa juvenila, corelatiile dintre aceste doua variabile fiind atat de puternice incat cu greu pot fi disociate".

Evolutiile recente semnaleaza contextul anomic al educatiei formale, care se confrunta tot mai ingrijorator cu fenomene de inadaptare si abandon scolar. O astfel de situatie este pusa de unii analisti pe seama distantei care exista intre cultura scolara si realitatea extrascolara, care duce la pierderea motivatiei, la esec, etichetare si marginalizare. "In aceasta situatie, considera Cristina Neamtu (2003, p.9), elevii pot avea doua tipuri de reactii: fie contesta legitimitatea, validitatea etichetei, angajandu-se in conduite ofensive fata de reprezentantii/simbolurile scolii, fie recurg la conduite evazioniste: fug de la scoala, ori, cand sunt prezenti, se refugiaza in reverii compensatorii, intretinute sau nu de consumul substantelor psihoactive, si, in cele din urma, abandoneaza scoala".

Relatia dintre devianta scolara si delincventa juvenila a fost pusa in evidenta de numeroase cercetari sociologice, care considera drept constante ale comportamentului delincvent: absenteismul scolar, indiferenta fata de invatatura, atitudinea rebela fata de autoritatile scolare, reactiile disproportionate si violente fata de colegi, tendinta de a se asocia cu elemente delincvente, utilizarea precoce si frecventa a limbajului obscen, minciunile, furturile frecvente, chiar inainte de 9 ani, preocuparile sexuale precoce s.a.

Studiile privind inadaptarea scolara confirma forta predictiva a deviantei scolare pentru conduita delincventa, subliniind existenta unei puternice corelatii intre nivelul scazut al instructiei si delincventa juvenila. Desi devianta scolara este "cel mai important indicator predictiv catre o cariera delincventa" (Neamtu, 2003, p. 42), nu trebuie sa tragem concluzia ca deviantul scolar va fi un delincvent. Ceea ce se poate afirma este faptul ca toti delincventii a fost devianti scolari, dar numerosi devianti scolari nu ajung sa fie delincventi.

Devianta scolara constituie, uneori, un mecanism de aparare a elevului in fata constrangerilor lumii adulte si, in particular, o forma de rezistenta la adresa institutiei scolare. Psihologul american Th. Gordon (1981, apud Neamtu, 2003) schiteaza urmatorul tablou al mecanismelor de aparare la care recurg elevii in functie de coloratura afectiva a situatiilor scolare:

Tabelul nr. 7. Mecanisme de aparare la care recurg elevii

Printre cele mai semnificative forme de manifestare ale deviantei scolare, Cristina Neamtu analizeaza intr-o ampla lucrare consacrata deviantei scolare (2003) urmatoarele:

copiatul, ca forma specifica si relativ generalizata de inselaciune manifesta in scoala romaneasca, tolerata si uneori chiar incurajata de unele cadre didactice; printre motivatiile unei astfel de conduite deviante, putem regasi presiunea parintilor in raport cu notele elevilor, revolta la adresa volumului de cunostinte solicitat, profitabilitatea unui astfel de comportament, strategie de supravietuire a copiilor intr-un mediu marcat de dominatia adultilor, caracterul exterior al normei constrangatoare, presiunea examenelor, moda etc.

fuga de la scoala / de acasa, conduite de tip evazionist cu un mare potential delincventional; cauzele pot fi legate de mediul familial conflictual, de mediul scolar perceput ca ostil, de dorinta de libertate etc.

absenteismul scolar si abandonul scolar, care coreleaza pozitiv cu saracia;

violenta si vandalismul, fenomene cu o escaladare spectaculoasa in ultima perioada;

toxicomania;

suicidul.

Importanta deviantei scolare si, in special, a violentei tinerilor in scoala si in afara ei este subliniata de catre Eliot Sorel, Presedintele Asociatiei Internationale de Psihiatrie Sociala, care argumenteaza ideea ca la sfarsitul secolului XX, cauza principala a mortii tinerilor intre 15 si 24 de ani nu este cancerul sau alte maladii, ci violenta (Sorel, E., 1999). Spre aceeasi idee converg si rezultatele unui studiu efectuat in 1980 pe un esantion de 575 de profesori din Los Angeles (apud Neamtu, C., 2003, p. 239), care arata ca majoritatea profesorilor apreciaza ca in scoli vandalismul si violenta nu mai pot fi controlate, iar la perchezitia dulapurilor elevilor s-au gasit droguri, dinamita, cutite, stilete, munitie, bate si arme de foc.

In finalul acestui subpunct, fara pretentia unei ierarhii precise, vom enumera, intr-o ordine relativa a gravitatii abaterii, urmatoarele conduite deviante la elevi: lenea, egoismul, minciuna, violenta verbala, copiatul, fumatul ostentativ, diferite atitudini nonconformiste, nesupunerea, obraznicia, chiulul, absenteismul, abandonul scolar, vagabondajul, consumul curent de alcool, violenta fizica, vandalismul, furtul, talharia, consumul de droguri, manifestari perverse, prostitutia, suicidul. Unele dintre aceste forme ale deviantei scolare pot fi considerate conduite predelincvente, iar altele constituie forme ale delincventei juvenile. Pentru o analiza detaliata a fiecarora dintre acestea recomand lucrarea Cristinei Neamtu, Devianta scolara.

6. Abandonul scolar si delincventa juvenila

Cumularea insatisfactiilor generate de insuccesul scolar genereaza atitudini evazioniste, manifeste in fuga de la scoala si, in ultima instanta, in abandon scolar. Abandonul scolar este expresia inadaptarii elevului la cerintele vietii scolare, dar indica in acelasi timp si incapacitatea scolii de a se adapta la cerintele si nevoile tanarului.

Studiile care incearca surprinderea relatiei dintre abandonul scolar si delincventa au ca fundament teoretic teoria tensiunii sociale, in conformitate cu care abandonul scolar ar implica o scadere a tensiunii, ceea ce ar avea ca efect scaderea frecventei conduitelor delincvente si, la polul opus, teoria controlului social, care considera ca, dimpotriva, abandonul determina, prin scaderea controlului social, o intensificare a conduitelor delincvente.

Unele cercetari longitudinale (D. Elliot si H. Voss, apud Neamtu, C., 2003, p. 206), care au urmarit evolutia unor esantioane reprezentative pe durata a patru ani, valideaza teoria tensiunii sociale, constatand ca:

indicele delincventei este considerabil mai ridicat la tinerii care au abandonat scoala, comparativ cu cei care si-au continuat studiile;

natura experientelor scolare este motivul cel mai frecvent al conduitelor de devianta scolara, al abandonului in mod special;

indicele de delincventa al celor care abandoneaza scoala descreste in perioada imediat urmatoare plecarii din scoala, tendinta de scadere ramanand constanta, in timp ce delincventa tinerilor care nu au abandonat scoala creste constant in perioada celor patru ani de studiu. Explicatia cercetatorilor ar fi aceea ca parasirea scolii ar reduce frustrarea si alienarea si, astfel, s-ar reduce motivatia pentru delincventa.

La astfel de concluzii s-a putut ajunge prin cercetari pe termen scurt. Analizele desfasurate pe o perioada mai mare de timp, reliefeaza faptul ca abandonul scolar, reducand controlul social asupra individului, determina pe termen lung o crestere a activitatii infractionale. Cei care abandoneaza scoala au sanse de reusita pe piata muncii si posibilitatea unor castiguri obtinute prin mijloacele recunoscute social mult mai reduse in comparatie cu cei care isi termina studiile. Asa se explica dificultatile economice, perioadele mai lungi de somaj, sansele ridicate de divort si infractionalitatea sporita pe care o constata cercetarile desfasurate asupra celor care au abandonat scoala.

Concluziile unor astfel de cercetari converg in a sustine ideea ca abandonul scolar, alaturi de formele grave de violenta, reprezinta principalul indicator predictiv al orientarii indivizilor catre o cariera delincventa. Vulnerabilitatea la abandon scolar poate fi identificata relativ usor, prin estimarea unor factori semnificativi, cum ar fi combinarea agresivitatii cu esecul scolar si varsta cronologica mai ridicata a elevului in raport cu cea a colegilor de clasa. La aceste elemente ce vizeaza elevul, daca se adauga familia conflictuala sau dezorganizata, saracia si promiscuitatea, obtinem indici de certitudine in privinta traseului delictogen al copilului. In astfel de situatii, scoala este lipsita de mijloace, cazul trebuind a fi preluat de structurile de asistenta sociala.

7. Diminuarea deviantei scolare

Diminuarea deviantei scolare nu se poate realiza printr-un efort izolat al scolii, chiar daca aceasta ar functiona perfect. Scoala nu reprezinta decat un subsistem al sistemului social global, care poarta amprenta intregului. In privinta fenomenului deviant, intre scoala si comunitate relatia de cauzalitate este de natura circulara, modelele de conduita devianta din afara scolii sunt aduse in scoala si se manifesta atat in spatiul scolii, cat si in afara lor. Ca urmare, orice masura eficace de preventie a deviantei vizeaza legatura complexa dintre scoala si societate. Aceasta nu inseamna ca scoala nu produce sau nu contribuie prin disfunctiile sale la geneza sau influenta actelor deviante.

Reflectand sistemul social care il inglobeaza, sistemul scolar discrimineaza, ierarhizeaza, selectioneaza, recompenseaza. La o astfel de competitie nu toti elevi au aceeasi sansa. Unii, inevitabil, vor fi expusi esecului in competitia scolara, situatie in care vor aborda strategii de compensare a imaginii de sine. In situatia in care percepem inferioritatea in competitie, avem la indemana mai multe posibilitati de reactie: tentativa de a-i ajunge si depasi pe ceilalti cu care ne aflam in competitie, abandonarea concursului, renuntarea la comparatie, introducerea altor criterii de evaluare pentru a deveni incomparabili. Daca vom constata ca nu putem castiga, reactionam pentru a nu pierde, introducand noi criterii de evaluare. Cine se angajeaza intr-o competitie cand jocurile sunt dinainte facute? Asa procedeaza elevul pentru a scapa de consecintele psihologice ale insuccesului scolar, inlocuind criteriile reusitei cu altele, prin care se obtine o remediere a stimei de sine. Noile criterii sunt cele pe care le etichetam drept deviante. Intr-un anume fel, scoala, cu criteriile ei de evaluare si selectie, genereaza devianta si chiar delincventa. Pentru a evita astfel de situatii trebuie sa-i cream elevului conditiile necesare pentru o comparatie in masura sa ii asigure o imagine de sine psihosociologic acceptabila. Altfel, afirma Monteil, "strain printre ai sai, elevul nu va inceta sa ceara un pasaport pentru a parasi teritoriul. Fara bagaje, avand drept sprijin o reprezentare dihotomica a universului scolar si, de aici, a societatii, un anume numar de copii intra astfel pe drumul care duce, in cele din urma, la centrele de asistenta sociala. Institutiile educative le cer acestora sa rezolve de urgenta probleme pe care ele insele le-au creat in timp" (Monteil, 1997., pp. 96-97).

Esecul scolar este urmat de abandonul scolar, unul dintre cei mai importanti factori criminogeni; abandonul scolar este insotit de ancorarea in grupuri delincvente, bande sau gasti de cartier, ce comit acte de vandalism si alte delicte grave.

Data fiind corelatia foarte stransa intre devianta scolara si delincventa, rezulta ca cel mai important factor al reducerii delincventei este diminuarea deviantei scolare. Asa se face ca scoala devine nucleul activitatilor de preventie a delincventei. Investitia in calitatea activitatilor scolare este o investitie nu doar in performantele intelectuale si profesionale ale viitoarelor generatii adulte, ci, poate in primul rand, in calitatea umana a viitorului adult.